Ma mai plimb uneori cu senzatia ca port de mana pe cineva drag, ca ma urmeaza in liniste peste tot, si ca uneori imi raspunde acelor ganduri neformulate clar. Nu prea pricepe nimeni plimbarea asta a mea in doi. Ne-am obisnuit cu totii sa ii inchidem departe de noi pe cei care indraznesc sa creada in lucruri care nu pot fi catalogate ca fiind "reale". Daca intregul concept de divinitate nu ar fi coborat adanc in sufletele noastre probabil ca am fi avut azilele de nebuni intesate de credinciosi. Pana la urma o credinta atat de "abstracta" este considerata "nebunie" numai daca nu reuseste sa se generalizeze. O "nebunie" colectiva isi castiga titlul de "religie". Nu stiu daca lumea mai poate trece printr-o revolutie spirituala unificatoare. Nici nu stiu daca ar avea nevoie de o unificare la acest nivel. Insa exista ceva pervertit de o maturitate a umanitatii, ceva care ne-a rapit aproape tuturor acea inocenta care sa ne permita sa cautam raspunsuri in alta parte decat in noi insine.
Stateam cu un album de fotografii vechi in brate, si priveam la toti cei pe care nu i-am cunoscut, si al caror nume uneori nici nu il stiu, care imi intorceau zambetul din fotografii alb-negru cu marginile decupate in modele demodate, din clipele acelea ale lor, trecute in fata aparatului foto. Instantanee cu fragmente de viata, personalitati intregi ciuntite pana la dimensiunea unor secvente fugare si neclare blocate de obiectiv pe un film vechi. Aceeasi senzatie am avut-o pentru cateva clipe ascultand vocea lui Jim Morrison si realizand ca a ramas imprimata, blocata in timp pentru totdeauna in momentul inregistrarii, impreuna cu tot ceea ce a insemnat el in acele cateva minute de melodie. Ne obisnuim atat de mult cu aceste "viziuni" in intimitatea unui trecut care nu a fost al nostru, incat nu ne mai uimeste atat de des posibilitatea aceasta de a transcende limitele spatiale si temporale. Avem o mica masina a timpului, numai ca merge doar in trecut si numai pentru ceea ce ramane mereu imprimat undeva, fie pe hartie, pe banda audio, fie in sufletele noastre.
Cuvintele nu pot schimba mereu lumea, si mare parte din puterea lor rezida in interesul fata de persoana care le-a emis.
Nu am retete pentru o viata perfecta, nu am nici macar una pentru o viata frumoasa. Totul tine de gust, pui in amestec elemente dupa propriile preferinte, si speri ca la sfarsit sa iasa ceva bun, sau macar digerabil. Probabil ca ceea ce ne sperie pe noi la trecerea timpului, si ceea ce ne determina sa fim atat de egocentrici este tocmai faptul ca nu cunoastem timpul inainte de nasterea noastra, nu i-am simtit trecerea continua. Nu am cunoscut Universul inainte de existenta noastra, deci pentru fiecare dintre noi, el este doar atat cat poate fi cuprins de "Eu"-ul sau, atat cat poate fi cunoscut in timpul pe care il petrecem in forma umana. Universul incepe si se termina, literalmente, odata cu noi si este ceea ce putem atinge cu gandul sau cu o intindere de brat. Suntem centrul lui pentru ca se extinde pe masura ce il gandim, suntem creatorii lui pentru ca il percepem prin prisma subiectivitatii noastre, suntem Universul pentru ca el trebuie sa incapa in "Eu". Desi nimeni in afara de noi insine nu poate simti asa, lumea se termina odata cu noi insine.
Melodie atasata : Paolo Nutini - Autumn
Stateam cu un album de fotografii vechi in brate, si priveam la toti cei pe care nu i-am cunoscut, si al caror nume uneori nici nu il stiu, care imi intorceau zambetul din fotografii alb-negru cu marginile decupate in modele demodate, din clipele acelea ale lor, trecute in fata aparatului foto. Instantanee cu fragmente de viata, personalitati intregi ciuntite pana la dimensiunea unor secvente fugare si neclare blocate de obiectiv pe un film vechi. Aceeasi senzatie am avut-o pentru cateva clipe ascultand vocea lui Jim Morrison si realizand ca a ramas imprimata, blocata in timp pentru totdeauna in momentul inregistrarii, impreuna cu tot ceea ce a insemnat el in acele cateva minute de melodie. Ne obisnuim atat de mult cu aceste "viziuni" in intimitatea unui trecut care nu a fost al nostru, incat nu ne mai uimeste atat de des posibilitatea aceasta de a transcende limitele spatiale si temporale. Avem o mica masina a timpului, numai ca merge doar in trecut si numai pentru ceea ce ramane mereu imprimat undeva, fie pe hartie, pe banda audio, fie in sufletele noastre.
Cuvintele nu pot schimba mereu lumea, si mare parte din puterea lor rezida in interesul fata de persoana care le-a emis.
Nu am retete pentru o viata perfecta, nu am nici macar una pentru o viata frumoasa. Totul tine de gust, pui in amestec elemente dupa propriile preferinte, si speri ca la sfarsit sa iasa ceva bun, sau macar digerabil. Probabil ca ceea ce ne sperie pe noi la trecerea timpului, si ceea ce ne determina sa fim atat de egocentrici este tocmai faptul ca nu cunoastem timpul inainte de nasterea noastra, nu i-am simtit trecerea continua. Nu am cunoscut Universul inainte de existenta noastra, deci pentru fiecare dintre noi, el este doar atat cat poate fi cuprins de "Eu"-ul sau, atat cat poate fi cunoscut in timpul pe care il petrecem in forma umana. Universul incepe si se termina, literalmente, odata cu noi si este ceea ce putem atinge cu gandul sau cu o intindere de brat. Suntem centrul lui pentru ca se extinde pe masura ce il gandim, suntem creatorii lui pentru ca il percepem prin prisma subiectivitatii noastre, suntem Universul pentru ca el trebuie sa incapa in "Eu". Desi nimeni in afara de noi insine nu poate simti asa, lumea se termina odata cu noi insine.
Melodie atasata : Paolo Nutini - Autumn
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu