Pierdut printre nimicuri naucitor de colorate, statea cuminte si astepta sa se aplece cineva peste el sa il ridice. Statea acolo de foarte mult timp, insa nu incetase vreodata sa isi etaleze mandru speranta ca asta se va intampla, totusi, candva. Era ca la un fel de bazar, pe o tejghea, cu trecatori privindu-l lung, fara sa il observe, printre toate celelalte lucruri la jumatate de pret. Insa nu avea altceva de facut decat sa stea cuminte si sa astepte. Isi intinse aripile gri si picioarele cu ghete scalciate, se zburli in vant si ramase asa, in timp ce trecatorii se rareau in jurul sau. Cand a inceput sa ploua a ramas singur in strada, cu aerul pierdut al unei vrabii plouate, la fel de decolorat ca si cand ar fi fost o jucarie perisata, intoarsa cu cheia si lasata sa se invarta schioapa in gol. La picioare i se aduna o balta de proportii diluviene, de sub care ghetele scoteau rareori bulbuci de disperare, ranjind apoi resemnate cu toate degetele de la picioare.
Ploase deja timp de trei zile cand se misca din nou, trecatorii rari de pe strada obisnuindu-se cu imaginea sa de gargouille. Hainele incepusera sa dea semne de putrefactie pe el, sfasiindu-se mai rau pana cand ramasera niste zdrente infasurate in jurul soldurilor. Isi stranse aripile pe langa el de rusine si continua sa astepte zambitor, privind undeva spre orizontul betonat.
Probabil ca asta e varsta potrivita pentru realizarea acelui amestec complicat care ne permite sa iubim statornic si sa speram in acelasi timp ca va dura o vesnicie. Sa fim idealisti si puternic atasati in acelasi timp. Sa ramanem in acelasi loc, sub ploaie, pana ne totolotim de tot si devenim maturi, ne pierdem visele ca pe niste haine putrezite si ne invaluim rusinati in ceea ce trebuia sa ne ajute sa zburam. Privim mereu spre un orizont de care nu incercam sa ne apropiem, ca si cand ar trebui sa vina el inspre noi, o lume frumoasa obturata de noi insine, de dezamagirile noastre carora nu putem sa le dam drumul usor pentru ca sunt proprietati valoroase adunate in timp cu multa truda, de tristetile monotone care ne topesc in depresii pana devenim mase fara forma de pasta gri, o jucarie care bate pasul pe loc pana cand i se termina de invartit cheita. Da, asta trebuie sa fie varsta acestei minunate alchimii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
De ce vrem mereu tot mai mult? De ce ne incapatanam sa iubim? Mereu zicand.. "De data asta o sa fie altfel.. o sa fie bine", cand nici nu stim ce inseamna acest "bine"; credeam si eu candva ca stiu, ca asa e cand te indragostesti.. Totul e roz si frumos, esti fericit si visator.. Ce bine e, nu? Dar tu esti prea visator ca sa vezi stalpul din fata ta. Bravo Laura, nu ti'a trebuit mult sa ajungi la inima mea.. Si ca sa te citez "Ai spus ce, si cand trebuia ca sa ajunga in sufletul meu.. "
Trimiteți un comentariu