E o liniste ciudata in incaperea asta din mine, in camera asta numita "dormitor", locul tuturor intimitatilor mele sufletesti. Stau si ascult, in intuneric, sa prind vreo soapta, vreun gand, o iluzie, un sunet, macar un oftat usor sau o respiratie grea. Insa imi aud doar bataile inimii, ritmate, ca si cum ar fi sub apa. Ca o muzica din fundal care parca suna altfel decat o stiam, aceeasi melodie repetata la nesfarsit. Nu stiu daca citesti asta, nici nu stiu exact cui ma adresez cand spun asta. Insa uite, sufletul meu asteapta in tacere, cu urechile ciulite, o miscare, o vibratie, o prezenta. In camera cu ochii larg deschisi in intuneric, cautand in gol ceea ce nu pare sa strabata negrul noptii. Si scriu acum pentru tine, oricine ai fi tu acela care ai sa citesti si ai sa intelegi cuvintele astea, ai sa iti lovesti talpile de parchet si ai sa patrunzi tacerea cu prezenta ta.
- Imi place sunetul de pian.
- Ai cantat vreodata la pian ?
- Nu, insa am lovit atat de tare clapele incat parca suna a muzica.
- Ai privit zilele astea marea ?
- Da. Mirosea a sarat si a alge. Scotea sunete de albastru si vibra in aer cu toate valurile. Avea gust de apus.
- Frumos spus. O vezi des ? Marea ?
- De fiecare data cand inchid ochii.
- De ce inchizi ochii cand iti imaginezi ceva, daca esti orb ?
- Ca sa nu vad intunericul. Cu pleoapele stranse, intunericul capata culori si forme. Cu ochii deschisi capata volum.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu