Ia-ti o cana de cafea in fata, si o tigara, daca fumezi, si hai sa stam putin de vorba. Si eu, de partea asta a monitorului, stau cu o cafea in fata si astept raspunsuri. In fine, o cafea la figurat, insa nu ai de unde sa stii asta.
E fascinanta lumea asta cand nu te uiti la ea. Stai cu spatele si devine imateriala, ceea ce se afla la granita imperceptibilului inceteaza sa mai existe pentru tine. Ti se deschid posibilitati infinite, din care alegi una, atunci cand intorci capul si privesti. Insa in spatele tau, intotdeauna se poate intinde o lume pe care sa o consideri frumoasa, mai frumoasa. Si imi vine in minte imaginea unui om care iti acopera ochii inainte sa il vezi, si asteapta. Asteapta ca tu sa il recunosti. Si, in schimb, zambesti si ramai asa, pentru ca, pentru cateva clipe, poate fi oricine. Sa privesti, sa materializezi o realitate adica, poate insemna sa dai drumul atator altele. Totusi, avantajul realitatii este ca e reala, iti ramane in minte impreganta cu un parfum de "am atins cu sufletul imaginea asta", imposibil de obtinut de la lucrurile care nu au fost tangibile pentru materialul nostru.
Poate ca de asta incercam cu atata disperare sa ne fabricam amintiri. Poate de asta ne dorim atat de mult sa fim tinuti minte. Pentru ca putem fi reali si atunci cand facem parte doar din imaginatia cuiva.
As vrea sa iti pot spune ca discutia aceea a fost mai mult decat o insiruire de cuvinte. Insa acum am eu nevoie de cuvintele care sa ma puna in stare de functionare, si poate ca am nevoie de ele mai des decat altii. Si nu au trecut pe langa mine lucrurile alea, insa au formulat clar niste idei pe care nu le aveam inchegate in propozitii si care au durut, pentru ca le stiu deja. Ca un proiectil gandit, care nu se sfarama ci sfarama in jurul lui. Un glonte sau un obuz distruge mai mult decat niste alice, uneori, sau distruge mai eficient. Si dispersia acestor idei imi permitea sa ma misc in continuare cu betesugul asta sufletesc. Si totusi, nu pot spune inca daca ai facut sau nu bine compactand intr-un mesaj simplu ceea ce nu reuseam sa incheg in propozitii.
E fascinanta lumea asta cand nu te uiti la ea. Stai cu spatele si devine imateriala, ceea ce se afla la granita imperceptibilului inceteaza sa mai existe pentru tine. Ti se deschid posibilitati infinite, din care alegi una, atunci cand intorci capul si privesti. Insa in spatele tau, intotdeauna se poate intinde o lume pe care sa o consideri frumoasa, mai frumoasa. Si imi vine in minte imaginea unui om care iti acopera ochii inainte sa il vezi, si asteapta. Asteapta ca tu sa il recunosti. Si, in schimb, zambesti si ramai asa, pentru ca, pentru cateva clipe, poate fi oricine. Sa privesti, sa materializezi o realitate adica, poate insemna sa dai drumul atator altele. Totusi, avantajul realitatii este ca e reala, iti ramane in minte impreganta cu un parfum de "am atins cu sufletul imaginea asta", imposibil de obtinut de la lucrurile care nu au fost tangibile pentru materialul nostru.
Poate ca de asta incercam cu atata disperare sa ne fabricam amintiri. Poate de asta ne dorim atat de mult sa fim tinuti minte. Pentru ca putem fi reali si atunci cand facem parte doar din imaginatia cuiva.
As vrea sa iti pot spune ca discutia aceea a fost mai mult decat o insiruire de cuvinte. Insa acum am eu nevoie de cuvintele care sa ma puna in stare de functionare, si poate ca am nevoie de ele mai des decat altii. Si nu au trecut pe langa mine lucrurile alea, insa au formulat clar niste idei pe care nu le aveam inchegate in propozitii si care au durut, pentru ca le stiu deja. Ca un proiectil gandit, care nu se sfarama ci sfarama in jurul lui. Un glonte sau un obuz distruge mai mult decat niste alice, uneori, sau distruge mai eficient. Si dispersia acestor idei imi permitea sa ma misc in continuare cu betesugul asta sufletesc. Si totusi, nu pot spune inca daca ai facut sau nu bine compactand intr-un mesaj simplu ceea ce nu reuseam sa incheg in propozitii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu