"Te-am cautat in toti si-n toate,
Si te-am gasit, apoi, in fiecare-n parte..."
Mi-a placut Milan Kundera. El nu scrie romane, ci eseuri argumentative in care isi sustine afirmatiile prin aplicarea lor vietii reale. Toate teoriile se verifica intr-o poveste cu personaje, fara ca acestea sa ocupe, in diversitatea caracterelor lor, esenta scrierii. Personajul nu are greutate, nici actiunea, decat corelate la ideile pe care trebuie sa le sustina. Milan Kundera afirma la un moment dat ca personajul nu poate depasi cercul devenirii autorului sau. Prin acest cerc al devenirii se intelege atat ceea ce este scriitorul, cat si tot ceea ce ar fi putut deveni; atat fragmente de personalitate ale acestuia, fapte si intamplari la care a luat parte, cat si optiuni pe care nu le-a urmat, acel "altfel" care i-ar fi schimbat cursul vietii. O teorie cat se poate de aplicabila, luand in considerare faptul ca "Memoriile" marilor scriitori seamana izbitor cu povestile personajelor pe care le-au creeat, aducand noutate doar in dispunerea lor temporala si in distribuirea lor diferitelor personaje. Poate ca pana la urma suntem rezultatul unui proces de creeatie realizat involuntar "dupa chipul si asemanarea" divinitatii, datorat lipsei de originalitate a unei ratiuni pe care ne e usor sa o numim "superioara". Orice proces imaginativ are la baza amestecarea si redistribuirea unor procese cognitive care l-au precedat. Un om care nu stie nimic nu ar putea imagina nimic. Oare copiii viseaza in uterul mamei ?
Nu stiu daca ma asculti la fel de des pe cat o faceai inainte, sau mai just exprimat, nu stiu daca auzi. Eu te ascult, peste aproape un an, inca te aud si inca astept; numai ca nu prea mai ai multe de spus. Se simte in voce dezamagirea pe care o anticipezi, acea cedare simetrica destinului tatalui care nu si-a implinit niciodata visul de a fi dirijor. El nu avea ureche muzicala. Tu nu ai voce pentru cantat. Probabil ca in general copiii nu invata prea multe din greselile parintilor. Poate ca pentru a face asta este necesar sa fii puternic si sa lupti ca sa invingi in tine tiparul pe care ti l-au oferit parintii tai. Cel mai trist este cand renunti pana si la lupta. Atunci iesi in afara ta, deraiezi de pe sinele pe care ar fi trebuit sa le urmezi, si pornesti anevoie sa tragi santuri in lungul camp al anonimilor, cu picioarele tarsaite si ochii obositi. Devii ceea ce se asteapta societatea sa devii - si societatea nu a cerut niciodata artisti.
vineri, 27 iunie 2008
luni, 23 iunie 2008
Ziarul - "Telescop" 20.06.2008
Mi-am descoperit un nou tabiet, acum, că tot plouă de câteva zile în oraşul nostru cu mulţi tei. Merg la câte o terasă în Copou, şi citesc, însoţită de o prietenă. Petrecem aşa ore întregi vorbind şi citind, ne rupem puţin de lume, una de alta, şi de noi însene. Apoi ne întoarcem pe jos o bucată de drum, şi aici ne prinde ploaia, cu mirosul ei inevitabil de ceai de tei, până reuşim să luăm un taxi spre casă, de undeva. E ceva în obiceiul ăsta care mă face să îmi doresc să îl transform în tradiţie personală, în tabiet, după cum spuneam ( deşi cuvântul ăsta mă face să mă simt îmbătrânită şi înţepenită în tipare ). E ca şi cum m-aş întâlni cu o oglindă umană, distorsionată puţin, alterându-mi pe alocuri imaginea, însă oferindu-mi o perspectivă de ansamblu asupra mea, asupra a ceea ce îmi doresc să fiu, asupra oamenilor la care ţin.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.
duminică, 15 iunie 2008
Ziarul - "Apartenenta" 09.06.2008
M-am aşezat pe marginea ferestrei cu privirea afară. Ţigara îmi fumega în mână; mai trăgeam din când în când din ea cu sete, având satisfacţia că mi-am terminat treaba pentru Verificarea asta. Nu mă puteam abţine să nu zâmbesc. Pentru prima dată am avut certitudinea că nu mă văd făcând altă meserie de acum încolo, că mi-am ales facultatea pe care trebuia să mi-o aleg, că îmi place ceea ce fac şi că sunt mulţumită de proiectele mele. Mi-a trebuit aproape un an ca să pricep asta, un an de frustrări şi de "nu sunt făcută pentru asta". Astăzi am lăsat nemulţumirile şi temerile la o parte şi am desenat fără inhibiţii. M-am simţit fericită. [ Se pare că încurajată puţin pot face lucruri frumoase. ]
Şi momentul acela la fereastră a completat imaginea în care vroiam să mă încadrez. Poate şi asta a contribuit la sentimentul acesta de apartenenţă, de "aici trebuie să mă aflu" pe care îl trăiesc acum în legătură cu facultatea asta. Cu părul strâns, mâinile murdare de creion grafit şi de tuş, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească mult prea mare, cu mânecile suflecate, cu blugii atârnând peste adidaşi şi cu ţigara în mână în aerul de seară. Pentru mine, asta este suma tuturor caracteristicilor fizice ale unui artist grafician ( de orice fel ), aspectul general boem, iar asta este imaginea pe care mi-am asumat-o mereu. Nu mai aştept pe nimeni. [ Pentru că ştiu că va veni în calea mea şi cine trebuie ca să întregească tabloul. Până soseşte trenul din care să coboare el în viaţa mea, am aici tot ce îmi trebuie. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. ].
Trebuie să nu uit starea asta, să nu uit să respir cum o fac acum, într-adevăr, si poate pentru prima dată.
Melodia atasata - Midge Ure - Breathe
Cantecul asta ma face sa ma gandesc la zbor. Si zborul este suma tuturor fericirilor umane.
Şi momentul acela la fereastră a completat imaginea în care vroiam să mă încadrez. Poate şi asta a contribuit la sentimentul acesta de apartenenţă, de "aici trebuie să mă aflu" pe care îl trăiesc acum în legătură cu facultatea asta. Cu părul strâns, mâinile murdare de creion grafit şi de tuş, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească mult prea mare, cu mânecile suflecate, cu blugii atârnând peste adidaşi şi cu ţigara în mână în aerul de seară. Pentru mine, asta este suma tuturor caracteristicilor fizice ale unui artist grafician ( de orice fel ), aspectul general boem, iar asta este imaginea pe care mi-am asumat-o mereu. Nu mai aştept pe nimeni. [ Pentru că ştiu că va veni în calea mea şi cine trebuie ca să întregească tabloul. Până soseşte trenul din care să coboare el în viaţa mea, am aici tot ce îmi trebuie. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. ].
Trebuie să nu uit starea asta, să nu uit să respir cum o fac acum, într-adevăr, si poate pentru prima dată.
Melodia atasata - Midge Ure - Breathe
Cantecul asta ma face sa ma gandesc la zbor. Si zborul este suma tuturor fericirilor umane.
luni, 9 iunie 2008
Ziarul - "Impluvium" 05.06.2008
Totul se misca acum cu acea apasare prelungita cu care iese fumul pe nari. Numai ca fumul iese si dupa doua, trei respiratii acum, si incep sa ma intreb daca nu cumva ia nastere undeva in mine, dintr-un foc care arde mocnit inauntru. Portretul acesta solitar cu tigara in mana a fost o marca a revoltei. A fost un simbol de apartenenta, de credinta intr-o ideologie... a devenit un ritual apasator si lipsit de sens. Probabil ca voi renunta la el.
Dupa ce a intrat in casa, usa s-a micsorat in urma lui pana la dimensiunile unei gauri a cheii. Era o caldura naucitoare in camera lui, care facea ca obiectele sa se dilate intr-atat, incat nu ajungea la noptiera sa isi aseze ochelarii pe ea. Patul capatase proportii gigantice. In noptile sale de singuratate ii era teama sa nu se piarda printre cearceafuri si sa nu mai gaseasca iesirea de sub ele, sa moara sufocat dedesubt din neputinta de a le da la o parte. Vaste deserturi de asternuturi albe, capabile sa te piarda si sa te uite inauntru. A vrut sa iasa din camera, insa usa deschisa nu i-a oferit decat perspectiva intunecata a holului. Atat de intunecata, incat holul ar fi putut la fel de bine sa nu mai existe, inghitit si digerat de intunericul care i se intindea acum la picioare. A incercat sa aprinda lumina, insa palpairile becului s-au pierdut fara sa poata impinge marginile camerei lui mai in afara. Citise candva ca exista un fel de fobie care presupune teama de infinit. Si abia atunci a inteles cum poti sa te temi de infinit intr-o lume atat de marginita. [ Limitele nu mai inseamna pentru el finitudine. Intunericul se oprea la usa camerei lui, insa putea cuprinde tot restul Universului, si acesta este infinit. ] A inchis usa si s-a ghemuit pe jos, cu fruntea sprijinita de marginea patului. I-a pipait coltul ca sa se asigure ca macar patul se termina undeva, si a dibuit, plutind la cativa milimetri de asternut, aproape imperceptibil, mirosul ei de tei, uitat in graba plecarii din viata lui. [ O ultima amprenta putin stearsa lasata omagiu unei relatii careia ar fi vrut sa nu ii fi supravietuit. ] Ca orice barbat refuza sa planga, si numea acest refuz neputinta, pentru a nu fi nevoit sa arate indarjirea cu care i se impotrivea acestui act natural. Cand venea la el aducea mereu o carte, din care ii citea pasaje dupa ce se dezbraca de tot si se ascundea sub acelasi asternut infinit, care nu ajungea, atunci, sa ii acopere niciodata bustul. El se aseza langa ea si o asculta citind, cu indulgenta, mai mult de dragul vocii decat de dragul cartii pe care o considera o banala poveste repetata. Uneori, din peretii camerei aflati la departari uriase, pornea inapoi reverberatia acelor momente, si glasul ei repetat in ecouri il trezea cu aceeasi poveste. Insa tacerea, ca si intunericul, isi revendica si ea din cand in cand infinitul.
Probabil ca voi renunta la multe dintre credintele mele care stau sa se stinga si arunca valuri de fum afara. E timpul sa vina potopul.
Dupa ce a intrat in casa, usa s-a micsorat in urma lui pana la dimensiunile unei gauri a cheii. Era o caldura naucitoare in camera lui, care facea ca obiectele sa se dilate intr-atat, incat nu ajungea la noptiera sa isi aseze ochelarii pe ea. Patul capatase proportii gigantice. In noptile sale de singuratate ii era teama sa nu se piarda printre cearceafuri si sa nu mai gaseasca iesirea de sub ele, sa moara sufocat dedesubt din neputinta de a le da la o parte. Vaste deserturi de asternuturi albe, capabile sa te piarda si sa te uite inauntru. A vrut sa iasa din camera, insa usa deschisa nu i-a oferit decat perspectiva intunecata a holului. Atat de intunecata, incat holul ar fi putut la fel de bine sa nu mai existe, inghitit si digerat de intunericul care i se intindea acum la picioare. A incercat sa aprinda lumina, insa palpairile becului s-au pierdut fara sa poata impinge marginile camerei lui mai in afara. Citise candva ca exista un fel de fobie care presupune teama de infinit. Si abia atunci a inteles cum poti sa te temi de infinit intr-o lume atat de marginita. [ Limitele nu mai inseamna pentru el finitudine. Intunericul se oprea la usa camerei lui, insa putea cuprinde tot restul Universului, si acesta este infinit. ] A inchis usa si s-a ghemuit pe jos, cu fruntea sprijinita de marginea patului. I-a pipait coltul ca sa se asigure ca macar patul se termina undeva, si a dibuit, plutind la cativa milimetri de asternut, aproape imperceptibil, mirosul ei de tei, uitat in graba plecarii din viata lui. [ O ultima amprenta putin stearsa lasata omagiu unei relatii careia ar fi vrut sa nu ii fi supravietuit. ] Ca orice barbat refuza sa planga, si numea acest refuz neputinta, pentru a nu fi nevoit sa arate indarjirea cu care i se impotrivea acestui act natural. Cand venea la el aducea mereu o carte, din care ii citea pasaje dupa ce se dezbraca de tot si se ascundea sub acelasi asternut infinit, care nu ajungea, atunci, sa ii acopere niciodata bustul. El se aseza langa ea si o asculta citind, cu indulgenta, mai mult de dragul vocii decat de dragul cartii pe care o considera o banala poveste repetata. Uneori, din peretii camerei aflati la departari uriase, pornea inapoi reverberatia acelor momente, si glasul ei repetat in ecouri il trezea cu aceeasi poveste. Insa tacerea, ca si intunericul, isi revendica si ea din cand in cand infinitul.
Probabil ca voi renunta la multe dintre credintele mele care stau sa se stinga si arunca valuri de fum afara. E timpul sa vina potopul.
marți, 3 iunie 2008
Ziarul - "Neindemanatici" 25.05.2008
S-a spart ceva am auzit zgomotul puternic. Nu stiu inca daca imi apartin cioburile sau nu, insa m-am trezit pe scaun, in fata monitorului, plangand ca un copil fara pudoare si fara grija ca voi fi vazuta. Cred ca as vrea sa nu fiu singura in seara asta, cred ca as vrea sa fie cineva aici sa ma apere de singuratatea asta care musca din oameni, ii schilodeste si ii lasa cu cicatrici uriase, desfigurati, sa isi tarsaie picioarele prin lumea asta. Uneori realizez cat de singuri suntem, in esenta, ca fiinte umane. Nu imi este teama de asta, ci de ideea ca in solitudinea noastra nu avem nicio sansa sa atingem pe nimeni altcineva cu adevarat, in acea parte a Fiintei care simte si care inglobeaza in sine emotii.
Cand au gasit-o acolo, dupa cateva ore de la accident, zapada o invelise deja cu o patura subtire; poate ca ceea ce i-a uimit mai mult era linistea senina care plutea in aer impreuna cu un miros delicat de parfum, ceva floral si totusi brut, masculin; ani la rand dupa aceea locul a mirosit a acelasi parfum, unii atribuiau acest fapt unor fenomene iesite din sfera realului.
Incremenita acolo, pe jos, cu parul blond insirat in jurul ei ca o aureola, strangea in brate un flacon marunt. Cand i-au gasit cioburile infipte in maini au considerat ca nu erau decat aschii subtiri desprinse din parbriz. Parfumul a ramas, in schimb, acolo, pentru totdeauna.
Zece ani mai tarziu, el continua sa vina in acelasi loc ca sa respire mirosul unui anotimp, al unei iubiri, al tuturor privirilor pe care le primise, carora nu le gasise un raspuns pe masura.
Poate ca lucrurile care se sparg nu isi pierd esenta, ci o raspandesc fara limite si constrangeri in jur. Poate ca ceea ce protejam mai mult sfarseste prin a ni se sfarama in palme indiferent de stradania noastra. Poate ca unele lucruri se sfarama atat de tare incat pot fi confundate cu ceva marunt si nesemnificativ, fara sa fie vreodata asta.
Tot simulacrul asta m-a facut sa ma retrag din fata emotiilor virtuale. Si spune-mi, pana la urma, la ce ne trebuie minte in ceva care nu implica mintea prea mult ?
Am in mana o cheie si un lacat. Nu mi-e teama sa le folosesc. Mi-e doar prea departe sufletul de jocul asta.
Cand au gasit-o acolo, dupa cateva ore de la accident, zapada o invelise deja cu o patura subtire; poate ca ceea ce i-a uimit mai mult era linistea senina care plutea in aer impreuna cu un miros delicat de parfum, ceva floral si totusi brut, masculin; ani la rand dupa aceea locul a mirosit a acelasi parfum, unii atribuiau acest fapt unor fenomene iesite din sfera realului.
Incremenita acolo, pe jos, cu parul blond insirat in jurul ei ca o aureola, strangea in brate un flacon marunt. Cand i-au gasit cioburile infipte in maini au considerat ca nu erau decat aschii subtiri desprinse din parbriz. Parfumul a ramas, in schimb, acolo, pentru totdeauna.
Zece ani mai tarziu, el continua sa vina in acelasi loc ca sa respire mirosul unui anotimp, al unei iubiri, al tuturor privirilor pe care le primise, carora nu le gasise un raspuns pe masura.
Poate ca lucrurile care se sparg nu isi pierd esenta, ci o raspandesc fara limite si constrangeri in jur. Poate ca ceea ce protejam mai mult sfarseste prin a ni se sfarama in palme indiferent de stradania noastra. Poate ca unele lucruri se sfarama atat de tare incat pot fi confundate cu ceva marunt si nesemnificativ, fara sa fie vreodata asta.
Tot simulacrul asta m-a facut sa ma retrag din fata emotiilor virtuale. Si spune-mi, pana la urma, la ce ne trebuie minte in ceva care nu implica mintea prea mult ?
Am in mana o cheie si un lacat. Nu mi-e teama sa le folosesc. Mi-e doar prea departe sufletul de jocul asta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
