"Cine a fost de fata in ziua aceea, ar fi putut jura ca a vazut aripi translucide ridicandu-se mari de deasupra bratelor lui, intr-un zbor asteptat pe care amorteala l-a facut greoi."
E surprinzator cum unii oameni ajung sa incapa intr-un cuvant, in cateva litere sau paragrafe. Totusi, cu cat caracterul este mai impozant, cu atat numarul de cuvinte utilizate pentru a-l descrie sunt mai putine. Am recitit de curand cartea "Piticul Rosu" de Michel Tournier. Dintre toate personajele de acolo imi aduc aminte de un barbat in varsta si cu nimic deosebit ca aspect fizic de altii, dar cu o voce placuta. Isi imprumuta vocea unui personaj fictiv pe care il boteaza Tristan Vox ( textul poarta numele de "Tristan Vox" ) si face o emisiune la radio care seduce mare parte din populatia ( in special ) feminina a orasului. Pana la urma, creatorul este ignorat si creatia devine obiectul iubirii celor din jur ( sau iluzia frumusetii ia locul realului ). Secretara barbatului incearca sa se sinucida din dragoste si sotia incepe sa ii scrie scrisori ca unui amant secret.
Nu prea mai am timp pentru plimbari lungi, insa am timp din cand in cand sa ies la balconul de la etajul trei si sa mai fumez cate o tigara. Asa am cateva minute de tacere, cateva clipe in care incerc sa nu gandesc nimic. Timpul se misca din inertie in jurul meu, totul devine imobil, nemiscat, suspendat. Si eu sorb din cafea in tihna, langa balustrada, privind picaturile de ploaie ramase in aer. Am uneori o greata profunda fata de existenta umana, o senzatie aproape fizica ce ma urmareste si ma paralizeaza uneori, nu de dezgust cat de frica de inutilitate. Urmaresc miscarile de musuroi ale societatii si ii constat viteza naucitoare, graba catre ceva ce nu are nimeni timp sa defineasca, doar o graba continua, o alunecare inconstienta prin timp. Si nu pot sa ii invinovatesc. Daca toata umanitatea ar constientiza ca goana aceasta nu are niciun scop, ne-am opri din mers, o vreme, ca sa privim terifiati la optiunile ramase si am constata ca am construit un sistem bazat pe confortul de care nu prea apuca nimeni sa se bucure. Din perspectiva mai de ansamblu, in care noi, ca indivizi suntem anulati in fata maselor din care facem parte, constatam ca unicitatea noastra nu poate fi valoroasa decat pentru un numar restrans de oameni. Iubirea nu e un bun de larg consum, nu e produsa in masa, nu e vandabila si standardizata, nu vine in pachete mari sau mici, nu are instructiuni de folosire si e singurul liant intre indivizi. Toate celelalte elemente se refera la mase de oameni. Nu ma opresc mult timp asupra acestor idei si poate ca si acesta e un mecanism menit sa imi permita sa ma integrez in societate. Reincep sa merg, sa ma grabesc, sa gonesc, de data asta avand ideea posibilei inutilitati a tuturor maruntisurilor care ma fac sa fiu ceea ce sunt.
De asta imi permit cateva minute, din cand in cand, sa fumez o tigara pe balconul de la etajul trei si sa nu gandesc nimic.
Imi iau in mana ochelarii colorati, facuti din cioburi lipite, si privesc prin ei Universul. Acum ai trei ochi, unul special ca sa vada in mine, si doi care sa vada prin mine. Sa iti fiu lentila prin care sa vezi lumea.
E surprinzator cum unii oameni ajung sa incapa intr-un cuvant, in cateva litere sau paragrafe. Totusi, cu cat caracterul este mai impozant, cu atat numarul de cuvinte utilizate pentru a-l descrie sunt mai putine. Am recitit de curand cartea "Piticul Rosu" de Michel Tournier. Dintre toate personajele de acolo imi aduc aminte de un barbat in varsta si cu nimic deosebit ca aspect fizic de altii, dar cu o voce placuta. Isi imprumuta vocea unui personaj fictiv pe care il boteaza Tristan Vox ( textul poarta numele de "Tristan Vox" ) si face o emisiune la radio care seduce mare parte din populatia ( in special ) feminina a orasului. Pana la urma, creatorul este ignorat si creatia devine obiectul iubirii celor din jur ( sau iluzia frumusetii ia locul realului ). Secretara barbatului incearca sa se sinucida din dragoste si sotia incepe sa ii scrie scrisori ca unui amant secret.
Nu prea mai am timp pentru plimbari lungi, insa am timp din cand in cand sa ies la balconul de la etajul trei si sa mai fumez cate o tigara. Asa am cateva minute de tacere, cateva clipe in care incerc sa nu gandesc nimic. Timpul se misca din inertie in jurul meu, totul devine imobil, nemiscat, suspendat. Si eu sorb din cafea in tihna, langa balustrada, privind picaturile de ploaie ramase in aer. Am uneori o greata profunda fata de existenta umana, o senzatie aproape fizica ce ma urmareste si ma paralizeaza uneori, nu de dezgust cat de frica de inutilitate. Urmaresc miscarile de musuroi ale societatii si ii constat viteza naucitoare, graba catre ceva ce nu are nimeni timp sa defineasca, doar o graba continua, o alunecare inconstienta prin timp. Si nu pot sa ii invinovatesc. Daca toata umanitatea ar constientiza ca goana aceasta nu are niciun scop, ne-am opri din mers, o vreme, ca sa privim terifiati la optiunile ramase si am constata ca am construit un sistem bazat pe confortul de care nu prea apuca nimeni sa se bucure. Din perspectiva mai de ansamblu, in care noi, ca indivizi suntem anulati in fata maselor din care facem parte, constatam ca unicitatea noastra nu poate fi valoroasa decat pentru un numar restrans de oameni. Iubirea nu e un bun de larg consum, nu e produsa in masa, nu e vandabila si standardizata, nu vine in pachete mari sau mici, nu are instructiuni de folosire si e singurul liant intre indivizi. Toate celelalte elemente se refera la mase de oameni. Nu ma opresc mult timp asupra acestor idei si poate ca si acesta e un mecanism menit sa imi permita sa ma integrez in societate. Reincep sa merg, sa ma grabesc, sa gonesc, de data asta avand ideea posibilei inutilitati a tuturor maruntisurilor care ma fac sa fiu ceea ce sunt.
De asta imi permit cateva minute, din cand in cand, sa fumez o tigara pe balconul de la etajul trei si sa nu gandesc nimic.
Imi iau in mana ochelarii colorati, facuti din cioburi lipite, si privesc prin ei Universul. Acum ai trei ochi, unul special ca sa vada in mine, si doi care sa vada prin mine. Sa iti fiu lentila prin care sa vezi lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu