Am vrut sa scriu despre altceva decat mine, insa despre ce altceva stiu mai bine sa vorbesc. Merg in continuare cu senzatia acuta de abandon. Imi lipseste ceva insa nu stiu ce, imi este dor de ceva insa nu stiu de ce anume, si toate starile astea sunt exagerat de puternice. Cu o seara inainte abia reuseam sa pasesc fara sa plang si fara sa pot da o explicatie clara pentru asta.
Orice act de creatie este o reflexie a sinelui. Cand creezi, indiferent cat de frumos, te expui lumii asteptand o reactie. E un pic egoist si narcisist. Asa incat privesc din nou in jurul meu sa gasesc chipuri familiare. Gasesc privirea aceea pierduta si indiferenta, cea care raneste mai mult decat ura simpla, uneori, pentru ca nu ii poti raspunde cu aceasi moneda de obicei.
Ma legana metroul incet zilele trecute si in drumul meu spre casa mi-am dat seama ca daca nu am astepta niciodata nimic, timpul ar trece repede, viata noastra la fel, si totul s-ar termina inainte sa ne dam seama. Insa poate ca am fi fericiti. Mi s-a spus ca lucrurile pe care le astepti intarzie, vin cand deja asteptarea te oboseste atat de mult incat uiti ca le ceri. Eu ma simt obosita insa nu stiu daca am sa pot renunta vreodata la anumite lucruri pe care mi le doresc. Atunci timpul se scurge pentru mine mai incet, aproape ca in copilarie, cand asteptam sa fim mari. De parca atunci ni s-ar deschide drumul catre realizarea tuturor viselor noastre, de parca atunci am fi cu adevarat liberi sa alegem, sa obtinem, sa luam. Da, dragii mei, e o usoara dezamagire in tonul meu. Am crescut si am inteles ca drumul mi-l deschid singura. Nu cred ca am stiut prea bine pana acum sa mi-l daruiesc mie insami. Ma intristeaza faptul ca lumea asta nu iti ofera posbilitatea de a-i darui ceea ce esti, ci iti cere ceea ce ar trebui sa fie toti, te uniformizeaza cu masele si distruge identitati. Poate ca altfel am fi o societate divizata in indivizi, nu in categorii si paturi sociale.
Peisajul meu sufletesc ? O plimbare lunga, in ritm cu o muzica usor decrepita si trista, fara zgomotele strazii, un loc in care te plimbi avand certitudinea ca nu esti la fel, ca alaturi de ceilalti din multime creezi un amestec neomogen, ca esti un fel de impuritate intr-o solutie buna sau rea, insa ca nu ai ce cauta acolo, ca ai cazut de undeva de unde nu iti mai aduci aminte si stingher iti urmezi cunoscutul traseu din fiecare zi. M-as simti la fel oriunde, cred, pentru ca nu locul ma leaga de suflet undeva, ci factorul uman. Ai dreptate, sunt o "straina", insa nu pentru ca am fost alungata ci pentru ca nu am fost primita niciodata. Mi-e dor de lucruri pe care nu le-am cunoscut niciodata, cum ar fi marea, cum ar fi siguranta unei iubiri altfel decat parentale care sa cada neconditionat asupra mea, cum ar fi intelegerea faptului ca nu gresesc din ura sau din lipsa de dragoste.
Cand "crestem mari" ne uitam in urma uimiti de naivitatea noastra cand priveam la ceilalti. Maturizarea mea sau poate imbatranirea s-a produs rapid, in cateva luni. Nu am fost cu adevarat "matura" pana cand nu am inteles ca "nu trebuie sa astepti nimic", pana cand nu am invatat sa judec si sa condamn, pana cand nu am uitat putin din ceea ce mi-am dorit sa devin. Oamenii "maturi" se confrunta cu imposibilitati si le accepta.
Singurele limitari sunt cele pe care le asumam.
Orice act de creatie este o reflexie a sinelui. Cand creezi, indiferent cat de frumos, te expui lumii asteptand o reactie. E un pic egoist si narcisist. Asa incat privesc din nou in jurul meu sa gasesc chipuri familiare. Gasesc privirea aceea pierduta si indiferenta, cea care raneste mai mult decat ura simpla, uneori, pentru ca nu ii poti raspunde cu aceasi moneda de obicei.
Ma legana metroul incet zilele trecute si in drumul meu spre casa mi-am dat seama ca daca nu am astepta niciodata nimic, timpul ar trece repede, viata noastra la fel, si totul s-ar termina inainte sa ne dam seama. Insa poate ca am fi fericiti. Mi s-a spus ca lucrurile pe care le astepti intarzie, vin cand deja asteptarea te oboseste atat de mult incat uiti ca le ceri. Eu ma simt obosita insa nu stiu daca am sa pot renunta vreodata la anumite lucruri pe care mi le doresc. Atunci timpul se scurge pentru mine mai incet, aproape ca in copilarie, cand asteptam sa fim mari. De parca atunci ni s-ar deschide drumul catre realizarea tuturor viselor noastre, de parca atunci am fi cu adevarat liberi sa alegem, sa obtinem, sa luam. Da, dragii mei, e o usoara dezamagire in tonul meu. Am crescut si am inteles ca drumul mi-l deschid singura. Nu cred ca am stiut prea bine pana acum sa mi-l daruiesc mie insami. Ma intristeaza faptul ca lumea asta nu iti ofera posbilitatea de a-i darui ceea ce esti, ci iti cere ceea ce ar trebui sa fie toti, te uniformizeaza cu masele si distruge identitati. Poate ca altfel am fi o societate divizata in indivizi, nu in categorii si paturi sociale.
Peisajul meu sufletesc ? O plimbare lunga, in ritm cu o muzica usor decrepita si trista, fara zgomotele strazii, un loc in care te plimbi avand certitudinea ca nu esti la fel, ca alaturi de ceilalti din multime creezi un amestec neomogen, ca esti un fel de impuritate intr-o solutie buna sau rea, insa ca nu ai ce cauta acolo, ca ai cazut de undeva de unde nu iti mai aduci aminte si stingher iti urmezi cunoscutul traseu din fiecare zi. M-as simti la fel oriunde, cred, pentru ca nu locul ma leaga de suflet undeva, ci factorul uman. Ai dreptate, sunt o "straina", insa nu pentru ca am fost alungata ci pentru ca nu am fost primita niciodata. Mi-e dor de lucruri pe care nu le-am cunoscut niciodata, cum ar fi marea, cum ar fi siguranta unei iubiri altfel decat parentale care sa cada neconditionat asupra mea, cum ar fi intelegerea faptului ca nu gresesc din ura sau din lipsa de dragoste.
Cand "crestem mari" ne uitam in urma uimiti de naivitatea noastra cand priveam la ceilalti. Maturizarea mea sau poate imbatranirea s-a produs rapid, in cateva luni. Nu am fost cu adevarat "matura" pana cand nu am inteles ca "nu trebuie sa astepti nimic", pana cand nu am invatat sa judec si sa condamn, pana cand nu am uitat putin din ceea ce mi-am dorit sa devin. Oamenii "maturi" se confrunta cu imposibilitati si le accepta.
Singurele limitari sunt cele pe care le asumam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu