Astazi... a inceput aducand a dezamagire. In final, a nins, a nins tare, si am iesit sa ma bat cu zapada cu un necunoscut. Nu chiar atat de necunoscut, totusi, un strain pe care nu l-am mai vazut pana acum. Am ras. Am ras, si nu a mai contat nimic. M-a nins in par, mi-am adus aminte de o poezie a lui Mircea Cartarescu "Erau stelute in genele ei". Au fost. Am baut ciocolata calda. Intr-o liniste ciudata, am mers spre casa, am ascultat muzica acelui strain, care m-a condus incet prin zapada. A cazut iarna peste noi. A cazut grea si blanda, frumoasa ca niste bucatele de hartie sfasiate marunt in sufletele noastre. Nu mai conteaza nimic, nu simt.
Ii ascult vocea. Straniu. Inchid muzica. Aveti voci frumoase, numai daca vrea lumea sa le asculte. Scriu frumos, numai daca vrea lumea sa citeasca. In final, si voi si eu vorbim singuri, si nu cred ca ne asteptam vreunii la vreun raspuns. E frumos, suntem schizofrenici, ne povestim noua insine povesti despre alti "eu", ca sa para necunoscute. Nu suntem orbi fara simt tactil, suntem lipsiti de simturi si atat, si traim in lumile noastre marginite. Toate liniile sunt granite, frontiere intre mic si mare, intre tine si mine, intre buza de sus, si buza de jos, intre "eu" si "Eu", intre a scrie si a nu scrie. Sufletul meu, care batuie aiurea pe strazile orasului stie mai bine decat mine ca visele sunt pretexte pentru geloziile matinale, cand ma ridic din pat sa imi dau seama ca nu am apartinut decat pentru cateva ceasuri unui Univers fictiv. Isi baga mainile in buzunar si tace. Se leagana cu papucii pe marginea bordurii, aluneca pe zapada si rade usor.
Bateti la Poarta Raiului ca prostii. Usa e deschisa, trebuia sa o impingeti usor, apasand pe clanta. In plus, sunteti deja inauntru. Daca vreti, incendiati. Diferenta dintre Rai si Iad este ca Iadul arde, Raiul e cenusa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu