Putin tact, putina rabdare... pentru prima data recunosc sincer ca nu stiu ce sa fac si nu inteleg nimic. Cata intelepciune sa stii sa taci, si sa stii sa dai drumul, sa poti sa ai rabdare. Cat calm mi-a trebuit in data de 1 - chiar a trecut atat de putin ? - sa ma ridic dimineata si sa plec si cat de greu m-am hotarat sa fac asta, chiar daca ideea era in mine clara de cand m-am trezit. Sunt momente din astea din trecut care nu sunt legate de nimic stabil si de nimeni anume, putinele momente cand am luat decizii corecte. Si ma sperie sa observ ca de cele mai multe ori nu le-am luat eu, ci o serie de imprejurari care au hotarat in locul meu.
Ca sa ofer explicatiile promise, prefer sa multumesc intotdeauna pentru ca sunt oameni care merita sa stie ca le sunt recunoscatoare... e o chestie de modestie spirituala, sa admit ca sunt ajutata. De fapt, sa admit ca imi pasa si ca realizez ca cineva, uneori fara sa stie, imi ofera o solutie. Mi s-a parut la fel de dificil ca a admite ca tin la unii oameni.
[ Ok, urmez sfatul... ma relaxez, respir adanc, dupa ce am sters paragraful si o iau de la capat. ]
Este aproape genial cat de bine functioneaza mecanismul Universului acestuia. Iti pica in brate solutia cautata, cuvintele asteptate, oamenii in care incetezi sa crezi iti ofera franturi de sfaturi pe care le vezi stralucind printre cuvintele lor, le percepi si le asociezi altor momente. Nu este decat un puzzle imens.
[ Alt paragraf, alta pauza de respiratie. In ritmul asta am sa scriu de doua ori mai mult decat ajung sa expediez. ]
Cu adevarat intelept este sa stii sa ceri mai mult decat dai, si sa astepti sa ti se ceara, ca sa oferi. Nu sa dai mai putin, ci sa astepti sa se simta nevoia a ceea ce poti darui.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu