Gandindu-ma acum la dialogul nostru mai vechi, pe vremea cand inca ne vorbeam serios, mi-am dat seama ca aveai dreptate : daca intelegeam cu adevarat ceea ce imi spuneai atunci, ar fi fost suficient incat sa sa ma salvez de toate depresiile care au urmat.
Din nou incepe sa sune ca o scrisoare adresata : suma cuvintelor nespuse. Uite ca ceea ce e cu adevarat marcant sufleteste nu se pierde. Poate ar trebui sa vorbim mai putin si sa spunem mai multe. Sunt tentata sa iau o tigara in mana in timp ce scriu, doar asa, de dragul atmosferei, pentru ca imi place atat de mult sa ma simt boema si singura. Imi place sa imi aleg momentele de singuratate : a devenit o dependenta, m-am obisnuit cu ea si o chem de cate ori simt nevoia. Imi pot trai singuratatea in orice tacere, in orice pauza de la participarea mea la viata sociala, oriunde si oricand, o respir ca pe un praf linistitor - pentru ca singuratatea vine ca un praf uscat pe care il inspiri si se umezeste intai in gura, devine amarui, apoi coboara pana in stomac, il strange, apoi apasa putin, si cand simti ca nu mai poti sa respiri din cauza ei iti ofera liniste ; seamana cu starea dintre somn si realitate. Apoi un zgomot, orice perceptie acuta te trezeste.
Eu imi port cheia la gat : ca sa nu uit ca mi-am asumat limite. Cheia asta, pe care am ales-o si o pastrez, simbolizeaza elementele pe care nu le-am putut deschide ca sa patrund prin efractie, sa fac invazie, sa eliberez, sa ocup, sau cum le mai spuneam pe vremuri. Am pastrat-o ca sa imi aminteasca de perioadele cand imi doream sa fac toate astea.
Imi place cum crezi ca stii, ca ma cunosti, ca sunt un tipar - s-ar putea sa ai dreptate, insa suna jignitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu