Am asistat astazi la demitizarea unui om. De fapt, nu am asistat, ci am ales sa o observ cu o curiozitate ciudata in timp ce imi sorbeam ( mai mult la nivel spiritual ) cafeaua.
Ma bucuram ca nu am reusit sa ma apropii mai mult de unii oameni, indeajuns incat sa le observ in caracter "crapaturile" care mi-ar permite sa ii daram; ca nu au incercat nici ei sa fie mai mult decat niste simpli catalizatori ai reactiilor mele interioare si ca in procesele mele sufletesti nu i-am atras ca intr-un vartej ca sa le inmoi si totolotesc imaginea. Am intuit undeva defectele, si vazandu-le prin ochii cuiva despre care am descoperit ca imi seamana, mi-am dat seama de ceea ce as fi avut eu insami ocazia sa observ daca m-as fi apropiat mai mult. Nu stiu de ce am gasit asta indeajuns de fascinant incat sa scriu. Totusi savurez acum confirmarea faptului ca este vorba despre un om, pana la urma. Un om care imi seamana in greseli mai mult decat m-as fi asteptat vreodata.
Nu este vorba de o satisfactie de a urmari reducerea unui mit personal la stare de element cotidian. Este vorba de curiozitatea cu care imi observ reactiile. Mintea noastra nu deosebeste realul de imaginar. Organele noastre de simt fac insa o diferenta drastica. Pentru a transforma o experienta din dorinta in amintire, trebuie ca organele de simt sa o fi perceput ca reala. Hipnoza ofera posibilitatea perceperii imaginarului ca real de catre creier. Ca sa ducem discutia despre teoriile lui Freud mai departe, "contextul favorabil" pentru a trai anumite stari emotionale este el insusi generat de o stare de hipnoza. Totul se reduce la perceptia realitatii si la capacitatea noastra de a transforma in experiente reale imaginarul nostru.
Cat din ceea ce percepem este real ? Si punandu-mi intrebarea asta parca vad topindu-se realitatea; asta pentru ca imi dau seama ca experientele noastre sunt mai mult sau mai putin constient alese, cel putin la nivel afectiv. Raman uimita cum atat de mult timp mi-am cladit in minte o imagine bazata pe altceva decat pe fapte reale, pentru ca acum sa ma trezesc in fata unui om si sa ii pun din nou intrebarea simpla "totusi, cine esti ?" cu aceeasi curiozitate pe care o aveam cand ne-am cunoscut.
Nu este vorba de deprecierea unui mit, ci de reconstructia lui.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu