miercuri, 31 decembrie 2008

Ziarul - "Rascoala" 23.12.2008

S-a sarbatorit Ziua Eroilor Revolutiei. Televiziuni care transmit reportaje despre eveniment. Marea stire a tuturor a fost ca Iliescu a fost lovit cu monede. Daca cineva a facut asta cu intentie, banuiesc ca nu s-au mai prezentat alti demnitari la aceasta sarbatoare. Ma mira totusi ca a ridicat cineva mana. Dupa Revolutie ne-am transformat intr-o natie de legume. Lobotomizati, prostiti, incapabili de reactii, de revolta, de a ne cere drepturile de cetateni. Poate ca toti cei curajosi au murit atunci. Poate ca intr-adevar din ei nu s-a pastrat in generatiile noi decat o vaga amintire care e amenintata cu extinctia.
Comunismul a durat pana a fost insuportabil. Pana s-a atins limita la care poporul considera ca va muri oricum, de foame, de frig, de conditii mizere, de mana securitatii, de mana altora, a iesit in strada si a hotarat ca poate sa moara de revolta. Mama nu a putut iesi din casa atunci pentru ca eram prea mica sa ma lase singura in locuinta.
I s-a spus la telefon sa fie atenta la televizor, la radio, se aude revolutia. Cand au intrat in studiourile de la TVR revolutionarii au transmis in direct un mesaj intregii tari ca au trecut de bariera, ca Revolutia se intamplase. Un val de euforie a cuprins atunci multe locuinte. Ma uit la generatia de tineri teribilisti care poarta tricouri cu insemnele CCCP fara sa stie macar despre ce este vorba. Noi traim momentul, privim in viitor, ne luam dupa toate mottourile similare; nu privim in urma, de ce am face-o ? De ce ne-am scuipa singuri in ochi pentru prostia noastra cand e mai simplu pentru propria constiinta sa privim inainte si sa calcam in aceleasi mizerii in care am calcat inainte. Privim prea departe ca sa vedem in ce calcam. Uite asa mergem inainte cu mizeria lipita de talpa; ne miroase urat, fara sa stim de unde. Cine mai iese in strada azi sa faca o revolutie ? Noi nu iesim nici la vot.

marți, 23 decembrie 2008

Ziarul - "Puncte" 07.12.2008

Mi s-a reprosat de atatea ori ca traiesc in mine insami incat am incetat sa scriu, demonstrativ, si acum ma regasesc aici in dificultate scriind cuvintele astea care mi-au devenit straine si reci. Am incetat sa imi doresc sa impart cu lumea larga ceea ce vad si simt. Nu as putea spune de ce anume, poate pentru ca am constatat ca ma pot descurca uneori cu mine insami fara sa fac asta, poate pentru ca mi s-a parut lipsit de finalitate. Ca o mica lamurire am ales sa nu scriu despre "afara" pentru ca "afara" nu imi place ceea ce vad, asta nu inseamna ca nu privesc spre "afara" pe care il slaveste toata lumea ca fiind directia fericirii permanente.
Ce se intampla atunci cand lucrurile in care crezi ca adevaruri generale se indoaie si se rup in parte sub ochii tai ? Cand anticipezi urmatoarea crapatura, urmatoarea cedare, urmatoarea ruptura ? Eu am inceput sa zambesc. Fac asta cu acea ingaduinta amara cu aroma de "asa este realul" si nu ma mai astept la nimic. Totusi sufletul se strange in mine cand urmaresc spectacolul asta.
Milan Kundera spunea ca in numele emotiilor se comit cele mai atroce crime. Ca emotiile justifica in mod marsav toate greselile. Ca lumea rationalului este mai blanda si mai justa. Pentru patriotism, credinta si dragoste, marile valori ale umanitatii dupa care ne ghidam mereu in ideea ca nu putem gresi. Totusi gresim, fata de noi insine si fata de ceilalti si ne agatam cu disperare de aceste idei ca sa ne salvam de la inecul in amaraciune si in rusine. Ar fi redundant sa spun ca ii sustin parerea lui Milan Kundera.


- "Iti amintesti cand ne-am cunoscut ?"
- "Imi amintesc mai clar cand am incetat sa ne cunoastem. Am incercat sa ne recunoastem. Tu nu mai erai acolo. Cunosteam mereu un alt strain, toti purtandu-ti chipul ca pe o masca nepotrivita."

marți, 4 noiembrie 2008

Ziarul - "Oglinzi" 23.10.2008

Tine ciocanul in mana si priveste suprafata linistita a sticlei. Intinsa pe masa, oglinda reflecta tavanul alb si inca ceva, aproape ininteligibil. Se apleaca deasupra ei si se priveste fugar, apoi copilul izbeste cu putere. Cioburile sar in toate directiile. Dupa cateva fractiuni de secunda izbiturile incep sa se repete tot mai des, pana cand pe masa raman doar cioburi mici, inegale, crapate. Se priveste din nou, cu seriozitate, in ele. Oglinda reflecta un chip spart, distorsionat, repetat decalat in nenumarate pozitii. Se spune ca oglinzile reflecta sufletul si ca, datorita acestei capacitati, ti-l pot retine. Stie asta de mult timp. Candva, intr-o camera de spital s-a privit noaptea in oglinda cand isi spala mainile. Cineva i-a soptit atunci ca noaptea, oglinzile sunt periculoase; iti pot fura sufletul si te poti pierde in ele. Nu era nimeni care sa il insoteasca. Acum se priveste si, ca inainte, isi gaseste imaginea ininteligibila. Ia cioburile si le lipeste pana formeaza o masca. "Acest suflet spart va reflecta lumea." isi spune, si isi aseaza masca pe fata.


De atunci ma plimb printre oameni. Unii se apropie sa se priveasca. Se simt atrasi de imaginea reflectata faramitat. Alteori, privesc halucinati hidosenia propriului chip spart in zeci de bucati. Ma privesc de parca ar putea invata de la mine ceva despre ei insisi; insa eu nu le pot spune nimic nici macar despre mine. Pesemne incearca sa gaseasca in acele fragmente o reflexie curata a propriilor bucati de suflet. Cateodata, trec pe langa fara sa priveasca - reflexia propriului chip nu le spune nimic. Nimeni nu a intrebat vreodata ce se afla sub masca.

Ziarul - "Spatii" 15.10.2008

Am revazut un film vechi si probabil destul e lipsit de glorie, ca toate povestile cu buget redus si actori de mana a doua. Mi-a atras atentia povestea personajelor, si unele replici pe care parca le-am auzit si le-am rostit de multe ori pana acum. Povestea incepe cu doi tineri dintr-un oras uitat de lume, de viata, de timp. Se iubesc mult ei doi, desi destul de frivol. Ea este firava si duioasa, el se straduieste sa faca fapte de vitejie. Pe asta se bazeaza toata dragostea lor, pentru ca in momentul in care unul dintre ei inceteaza sa mai para un personaj de basm si cade in real, in cotidian, in sfera imperfectului, dragostea se gaseste pe marginea prapastiei. Apare insa Carnavalul in oras, cu un Magician care nu lasa niciodata sa se inteleaga daca este un escroc expert sau daca este intr-adevar un personaj asemanator lui Mephisto, insa aduce cu el tot suflul de realitate, de viata si de timp care le lipseste celor doi. Pe el il umileste demonstrandu-i ca nu este pregatit sa fie in lumea reala eroul nimanui. Pe ea o face sa se indragosteasca de el, o lasa sa isi imagineze cum va explora tot ceea ce ii este necunoscut alaturi de el dupa care o paraseste. Nu e nimic sexual in povestea asta. Totul este un joc de oglinzi si de fum, o parada a halucinatiilor si dorintelor umane. M-a facut sa zambesc insa un schimb de replici in care mi-am regasit cuvintele, naive si duioase venind din gura fetei.

" - Ajunge ! Tu nu intelegi ca totul a fost o iluzie ? Eu nu sunt ceea ce crezi tu ca sunt.
- Am incredere ca vei face sa fie bine. Nu stiu de ce, insa am incredere in tine."


Pana la urma cu totii suntem umani. Societatea ne pregateste de mici sa fim nefericiti, sa nu intelegem ca atat noi, cat si ceilalti, vom avea defecte, reactii inexplicabile, ca vom gresi. Nu mai stiu ce inseamna viata de cuplu, insa am demontat pe rand toate basmele si legendele referitoare la o relatie. Nu inseamna nici un joc infinit de-a eroul si de-a printesa, nu inseamna nici o potrivire unica, nu inseamna nici macar blandete. O relatie imi pare un efort continuu, marcat de compromis, marcat de tristete, marcat de plafonare. Si cu toate acestea, suntem mereu incurajati sa il facem. Pentru un copil ? Pentru a putea da vina pe altcineva ? Pentru a nu-ti tiui urechile singur in casa ? Pentru sex ? Pentru ce ?
O prietena mi-a spus ca a face un copil i se pare un act egoist. M-a intrebat apoi de ce mi-as dori un copil. Nu il cunosc deci nu il pot iubi inainte de a-l face. Orice alt motiv este egoist. Nu am stiut ce sa ii raspund. Mereu am crezut ca a avea un copil cu cineva poate fi gestul suprem de demonstrare a dragostei. Apoi mi-a venit in minte ca acesta este un alt cliseu folosit de societate. Sunt atat de multe alte lucruri de rezolvat intr-o relatie, lucruri mult mai marunte pe care le trecem cu vederea, cum ar fi altruismul, blandetea, rabdarea, intelegerea, toleranta, acceptarea, cunoasterea. Insa noi aducem pe lume copii carora nu le putem oferi nimic valoros. Pentru ca suntem prea preocupati de cele mai multe ori sa ne umplem propriile goluri. Ce i-am putea invata pe copiii nostri daca nu am invatat nici noi prea multe ?
Inca muncesc pentru a umple golurile. Inainte sa o fac nu pot raspunde decat cu presupuneri si estimari. Asa incat tac.

miercuri, 15 octombrie 2008

Ziarul - "Plutitul" 09.10.2008

Cand iti este frica, muta lupa de deasupra lucrului care te sperie. Ai mereu in mana o lentila. Uneori privesti prin partea care mareste, uneori privesti prin partea care micsoreaza imaginea. Intoarce-o. Priveste si prin partea cealalta. Da-o la o parte.
Poate ai sa gasesti in asta un motiv sa zambesti. Uneori este greu sa faci asa ceva.

Poate ca toate miscarile noastre reflecta acel "horror vacuum" intuit de filosofii antici. Poate ca toata forfota asta e felul in care credem noi ca trebuie sa umplem un spatiu aparent gol. In jurul nostru. In noi insine. Ne e teama de vid, de neant, si atunci ne zbatem inutil in speranta ca facem galagie, batem din picioare si tipam ca sa nu ne inghita atat de temuta tacere.
Tacerea e un noncuvant. Tacerea este negatia logosului. Linistea este cu totul altceva. Si de liniste nu trebuie sa te temi niciodata. Zambesc pentru ca stiu ca am sa uit ceea ce spun acum. Zambesc pentru ca si altii s-au temut ca au sa isi uite propriile cuvinte si m-au rugat sa scriu. Zambesc pentru ca am scris si de fiecare data cand recitesc imi amintesc lucrurile in care cred.

Se spune ca in inot e cel mai usor sa inveti sa faci pluta. Cu toate acestea provoaca de multe ori o teama mai puternica decat zbatutul sub apa in speranta de a reusi mentinerea la suprafata. Cam asa trecem si prin viata. Ne este prea teama de plutitul in voia apei. Ne zbatem, uneori cu cat mai tare cu atat mai lipsit de rezultate, sub apa.

E bine sa porti pastila cu otrava in buzunar. Suicidul posibil nu ca incurajare a mortii ci ca redare a vietii. Constienta puterii asupra propriei morti potenteaza constiinta puterii asupra propriei vieti. Milan Kundera afirma prin intermediul unuia dintre personajele sale ca la majorat ar trebui sa primim cu totii o pastila de otrava. Am zambit citind randurile acelea.


Melodie atasata : Baz Luhrman - Everybody is free ( to wear sunscreen )
Am fost intrebata daca eu cred in cuvintele acestea. Am raspuns ca de cele mai multe ori da. Cand uit, ascult melodia si imi aduc aminte de lucrurile in care cred. Nu am mai ascultat-o de un an.

miercuri, 8 octombrie 2008

Ziarul - "Fereastra" 04.10.2008

"(...)
Si eu ti-am spus de atata vreme ca te bagi cu forta in sufletul oamenilor."

M-am confruntat pentru prima data cu sila de a fi in preajma oamenilor. Ca sa fiu sincera, abia acum pot face aceasta afirmatie. Atunci cand constati ca acei oameni pe care i-ai ales sa faca parte din viata ta ies pe usa din spate a sufletului tau. Atunci cand constati ca nu te poti gandi la nimeni anume care sa iti dubleze ecoul pasilor pe strada. Atunci cand iti doresti singuratatea insa nu o poti cara dupa tine.
Cele doua saptamani la Bucuresti au fost o stare de febra, acea saptamana la Iasi a fost o halucinatie. Abia acum m-am trezit dupa somnul odihnitor. Si sunt inca prea ametita ca sa imi dau seama cine sunt, unde sunt, si unde vreau sa merg. Stiu doar ca nu vreau sa ma intorc. Daca ar fi sa am o singura mare tristete, ar fi aceea de a fi realizat ca nu inteleg nimic despre oameni.

Am pasit in curtea manastirii. Aceeasi alee de piatra cu acelasi inger beteag de o aripa meditand deasupra unui monument. Biserica era pustie, se auzea doar un zgomot de femeie care face curatenie undeva dupa catapeteasma. M-a intampinat de la usa bisericii un miros de tamaie si de lumanari arse, de pereti grosi si vechi. Am intrat fara ganduri, am stat inauntru fara ganduri si am iesit fara ganduri. Era doar o lumina placuta care intra prin fereastra uriasa din dreapta intrarii. Si dupa ce m-am oprit sub ea, am pierdut sirul minutelor petrecute acolo.

Senzatia de inec inca ma urmareste de fiecare data cand pasesc in multimile de "cunoscuti". Nu cunoastem nimic in afara de pielita subtire si bavarda a personalitatii celorlalti. Esenta ne va ramane mereu straina, cu textura ei cu tot, cu parfumul unic. Fiidca nu stim sa atingem.

Cuvintele mele sunt marturii subiective si sunt interpretate subiectiv de ceilalti. Nimic nu ajunge fara distorsiuni la cei care le citesc. Si fiecare este invitat sa inteleaga ce doreste. Totusi, multumesc pentru cei care ati pasit pe-aici fara sa fiti trasi "cu forta".

Ziarul - "Loja" 27.09.2008

Imi venea sa tip mi-am pus mana la gura si am tipat puternic in maneca. Din momentul acela nu am mai putut sa articulez niciun fel de propozitie coerenta in mine insami. Peste mine s-a intins tacerea, ca un fel de patura calduroasa. Tot filmul existentei noastre devine un fel de comedie imbecila, cu conflicte derizorii si cu reactii prostesti. Si partea cea mai ciudata este ca trebuie sa credem in realitatea profunzimii tuturor dramelor noastre de orice natura, pentru ca altfel nu am mai gasi vreun rost in a fi. Privit din sala, spectacolul asta starneste zambete ironice.
Ma intrebam privind la mine insami, la rolul meu de pana acum, pe aceasta scena larga, cat din ceea ce am vazut ca fiind real a fost doar o imagine si nimic mai mult, o iluzie suprapusa peste realitate. Totusi despre realitate ce putem spune ? E, realitatea, ceea ce ramane dupa ce stergi praful minciunilor de deasupra ? Praful neintelegerilor, confuziilor, ambiguitatilor ? Poate praful subiectivitatii noastre ?
Avem axiome, avem definitii, avem demonstratii pentru teoreme. Insa in afara de fenomenele de fizica, matematica si chimie, mai intelegm ceva, macar partial ? Avem vreodata o imagine completa a ceva ? Sau fiind fiinte individuale nu reusim sa privim nimic de jur imprejur, pe dinauntru si pe dinafara, suficient incat sa pricepem ? Divinul are perspectiva sferica - vede tot, din toate punctele, prin ochii oricui, si din unghiuri din care nu priveste nimeni. Omul are perspectiva liniara - vede puncte, dintr-un singur unghi, prin singura pereche de ochi pe care o are.
Poate ca asta imi da senzatia aceasta de micime. Nu percep realitatea si imi dau seama de asta. Poate ca sunt un om marunt, imbracat intr-o haina mai mare in care se impiedica la mers, de asta nu pasesc gratios printre ceilalti. Continui sa fiu, astfel, singurul personaj al povestirilor mele. Imi port in continuare monologul in lumina reflectorului albastru, atintit asupra mea, in timp ce gesticulez dezordonat. Cumva, nu reusesc sa ma dezbin in mai multe personaje si sa interactionez cu mine insami. Cand am sa reusesc sa cunosc si acele parti din mine, am sa scriu un roman cu intrigi deosebit de incalcite.

Sper in continuare ca cineva va putea veni in fata sufletului meu sa ii serveasca drept oglinda.

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Ziarul - "Cartea uitarilor - Partea I" 21.09.2008

Ziarul a fost întâi şi întâi o serie de scrisori adresate. Destinatarul lor iniţial le-a mai privit o vreme, apoi l-am scos de pe lista tot mai lungă a celor care primeau Ziarul. Mi-am dat seama cu o răsuflare grăbită că nu m-am mai gândit la el de aproape un an. Cel care, fără să vrea, m-a învăţat să suport despărţirile în scris. Mi-am dat seama că aproape uitasem cum arată, şi am căutat în minte imaginea lui detaliată. M-a surprins amintirea aceasta inedită, care a năvălit peste mine copleşindu-mă. Unul dintre primele lucruri care mi-a venit în minte a fost acela că mă numea "copilul - călăuză"; am uitat să îl întreb atunci, şi acum chiar nu îmi pot da seama... călăuza cui către ce anume ?


Priveam oraşul de sus, noaptea, cu toate luminile lui de constelaţie. Eram în oraş de câteva ore şi încă nu ajunsesem acasă. Stăteam ghemuită pe bancheta din spate a unei maşini şi priveam prin parbriz frigul. Nu mă prea puteam mişca, şi chiar şi aşa, singurul gest pe care aş fi vrut să îl fac ar fi fost să îmi strâng picioarele cât mai aproape de piept şi să mă fac ghem. Am alergat către casă, gândindu-mă în tren că voi regăsi tot ceea ce cunoşteam. Cumva, în mintea mea, însă, nu mai puteam defini ceea ce cunoşteam. Şi prin calitatea inedită a omului de a uita, mi-am dat seama că nici nu ştiu la ce mă aştept anume. Astfel, am amânat momentul în care am intrat în casă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. De data asta, însă, m-am schimbat eu în raport cu ele. Nu ştiu de ce, însă Bucureştiul mi-a lăsat un gust amar, nelocalizat. Ca o mâncare necunoscută pe care o guşti legat la ochi; însă gustul amar, sălciu, îţi rămâne pe cerul gurii şi pe limbă chiar dacă nu ştii să îi numeşti sursa.

Oamenii nu îţi vor răul neapărat. Ei doar îşi vor binele. Şi pentru asta nu prea poţi acuza pe nimeni de răutate.

Îmi priveam aseară prietenii mei cei mai buni. M-am gândit de câteva ori înainte să mă întorc, că lucrurile s-au schimbat. Mi-a trecut un sentiment de bucurie prin suflet, pentru ei, că s-au apropiat atât de mult, apoi o umbră lungă de disperare şi de egoism. O altă dovadă a micimii mele. Nu îmi prea permit să îi pierd pe amândoi aşa. Nu acum, când sunt deja un suflet falimentar. Însă ei au nevoie mai mare unul de celălalt acum, şi de asta îmi reprim pe cât posibil orice alt sentiment. E o situaţie ciudată, în care am ajuns să mă simt ca o intrusă în singurele locuri în care mă simţeam primită şi stăpână pe mine. Închid ochii. Ei cred că mi-e somn, eu cred că mi se face greaţă. Ameţeală. Goană după puţin aer. Doar panică. O fracţiune de secundă de gemete imaginare. Deschid ochii. Zâmbesc. Nu, nu am adormit. E doar realitatea care mă loveşte ca un val rece în piept, şi aproape că mă răstoarnă. Mă simt dezrădăcinată. Şi de data asta nu mai este nimic stabil de care să mă agăţ.

duminică, 21 septembrie 2008

Ziarul - "Frig" 15.09.2008

A venit toamna mai vehement si mai rece decat o asteptam eu. O stare de frig generalizata in toate planurile, care ma face sa vreau sa devin mica, mica, mica si sa ma ascund intr-un colt. De cateva zile caut acest colt, acest loc mitic care m-ar face sa ma simt protejata si ascunsa, si nu l-am regasit decat in somn, in vise, un ultim refugiu din real. Uite cum copilul fuge, asa cum a invatat ca trebuie, daca se simte amenintat de ceva. Si singuratatea musca din nou adanc, cu aceiasi colti reci pe care ii cunosc in detaliu, care au mai lasat cicatrici si in trecut pe sufletul meu. Copilul fuge si se ascunde in bratele materne, in orice brate prietenoase, haituit de aceeasi groaza care l-a marcat de cand s-a nascut. Si cand frigul va fi trecut, se va arunca din nou in lume, in cautarea unui adapost de teroarea care il urmareste peste tot.
Pana atunci imi permit sa visez des, in reprize scurte, ca pasii de vals; doi mici, unul mare.