Ziarul - "Astavara" 19.05.2008

M-am oprit la fereastra de pe hol, de langa sala noastra de curs. Priveste catre curtea interioara a Facultatii, unde sta sa infloreasca iasomia, pe sub crengile unui copac prea plin de frunze ca sa mai permita sa vezi dincolo de ele. Ma gandeam ca sunt putine lucruri carora sa le zambesti in urma fara sa regreti ca nu iti mai apartin. Putine momente carora sa le dai drumul cu un "multumesc" pentru tot ceea ce au insemnat ele. Sa nu le intinzi. Sa nu le tragi inapoi. Sa nu plangi dupa ele. Asta facem noi, oamenii, intr-un mod ciudat si usor stupid. Trebuie sa pierdem ca sa putem gasi cu adevarat. Pana la urma drumul nostru e cu sens unic, cu toate ca uneori face bucle ca sa ne regasim pe unde am trecut deja.

Poate ca gresesc impartasind amintirile acestea, insa au fost atat de frumos scrise, incat nu am vrut sa se piarda. Atat de frumos compuse, incat trebuia sa le asculte si altcineva in afara de noi doi. Vara aceea ne va apartine mereu. Iti multumesc, din tot sufletul.

Te rog, scrie, chiar daca lumea uita ce ai scris. Am sa fiu eu aici sa imi aduc aminte.

Melodie atasata - Rebel Monk - "Astavara"

30.01.2008

Astavara

Ce pot spune 2 chitari, un pian, niste tobe, bass-ul si vantul? Pot povesti toate amintirile pe care trebuia sa le avem. Un fel de "Unde e viitorul de altadata?"... N-o sa asculte nimeni amintirile astea, sunt decat ale mele si ale ei. Nici noi nu le avem la discretie, sunt anumite momente speciale cand dispunem de ele. Trebuie sa fim singuri in camera, intinsi in pat, destul de fericiti incat sa nu putem sa plangem, si sa ascultam...
Pe patul desfacut, dezordonat, ea in tricoul meu mare de ea, eu fumand lent, sufland modele frumoase de fum in jurul ei, cu lumina slaba si cu chef de vorba. Sa vorbim asa cum doar noi doi putem vorbi...
Ce frumoasa esti cand te vad prin fereastra asta mica! Si ce dor mi se face de tine! Nu-mi mai zambi asa, mi se face pofta sa te sarut! Nu pleca, mai stai putin cu mine, chiar daca nu ne spunem si nu facem nimic! Vreau doar sa te privesc...
Strange-ma in brate pana raman fara aer. O sa te strang si eu in brate pana raman fara brate. Si atunci o sa poti in sfarsit sa ma bati cu perna, pentru ca nu o sa mai am cum sa ma apar. Si o sa castigi, si o sa ma privesti de sus, triumfatoare...
Incep sa te gadil, si tu incepi sa razi, te strambi si scoti limba la mine, ma injuri cu voce subtire si pufnim amandoi in ras, intinsi pe pat. Si ma apesi pe burta ca sa rad si mai rau, si stam asa pana dimineata, treji.
Si ne mai uitam la un film, ceva, si mai bem un pahar de vin, si mai facem dragoste, si mai fumam mult, sa nu ne mai vedem prin camera de fum. Sa ne certam pe ultima prajitura si sa impartim o cafea, sa fumam iar si sa lenevim tot timpul in pat...
Sa nu ma lasi sa scriu sau sa compun, nici eu sa nu te las sa scrii sau sa desenezi, si sa ne suparam si sa ne impacam ca doi copii, cu imbratisare si pupic pe obraz. Sa ne spunem bancuri, tu sa razi de orasul asta mic, iar eu de accentul tau, si sa ne batem iar cu perne, sa mai trecem o lupta in cont.
Asta era viitorul de altadata. Si mai erau zile prin el, nu doar asta...
Rareori raman fara cuvinte.

[ Blidaru Iulian - Rebel Monk ]

Ziarul - "Zale rupte" 17.05.2008

Candva demult am scris niste scrisori pe care recitindu-le am descoperit ca stiam unele lucruri si ca le-am uitat in favoarea altora. Poate ca nu ma invart in cerc, ci in spirala, trec peste aceleasi puncte insa cu alte coordonate, inlocuiesc o idee cu alta in speranta ca voi gasi solutia care sa ma arunce din aceasta bucla. Eu cred ca trebuia sa invat ceva si nu am fost in stare.
Aveam atunci minte pentru a intelege ca Perfectiunea rezida in Imperfectiune, si ca oamenii trebuie sa fie toleranti, mai ales fata de cei alaturi de care doresc sa petreaca mult timp. Intelegeam atunci ca poti iubi un om cu tot cu defectele lui, ca le poti iubi pe acestea la fel de mult ca pe orice alt atribut al persoanei iubite, si ca le poti duce pana si lor lipsa. Nu cautam un tipar, nu incercam sa introduc oamenii in cutiute; poate in cutii mai mari, mai incapatoare, insa nu in cutii atat de mici. Iubirea iubitului era un dar si nu un drept, o surpriza placuta care ma uimea.
Poate ca iubirea asta e frumoasa atat cat nu inglobeaza frica, pentru ca ultima dintre ele macina toate valorile primei, pana le distruge si redesface Universul in doua. Si noua ne este atat de frica sa nu ne pierdem unul de celalalt, incat am uitat sa ne mai iubim in panica noastra. De asta imi place atat de mult acum, pentru ca nu avem asteptari si frici egoiste, pentru ca fiind atat de departe nu exista nimic intre noi care sa ne permita sa ne punem lanturi. Avem dreptul la zbor continuu.


In legatura cu Ziarul - "Ombilic sub lupa" nu intentionam sa jignesc pe nimeni si imi pare rau daca am facut asta. Daca nu spuneam cuvintele respective eram acuzata de ipocrizie. Fie si numai in fata mie insami. Asa am spus cat se poate de direct ceea ce gandesc. Pentru asta nu imi pare rau.

Ziarul - "Ombilic sub lupa" 15.05.2008

Ma surprinde generatia din care fac parte. Ca sa formulez mai bine, generatia mea nu inceteaza sa ma uimeasca. Cu prinde mai multe categorii de "a fi pe val" printre care se numara "jmecherii", "aia tari de tot" si... nu imi aduc aminte apelativul totusi avea de a face cu cat de anosti sunt. Din fericire, fac parte din ultima categorie. Spun asta pentru ca eram pe punctul de a ma podidi plansul pentru ca eu "nu stiu sa ma distrez". Poate dintr-o lipsa de incredere in sine pe care o recunosc si o asum, am primit acest repros din plin de la multi amici, fie ei apropiati, fie nu. Pentru ca imi asum libertatea de a nu ma simti in largul meu in compania anumitor oameni, pentru ca nu fac gesturi marlanesti in public doar ca sa distrez o gasca de amici ( cu o inteligenta mai indoielnica decat a mea ) si pentru ca imi permit sa nu pun, sau sa nu respect pariuri avand pedepse ridicole. Cu alte cuvinte, pentru ca nu ma expun dezaprobarii, judecatii si dispretului amuzat al celorlalti ( cu relativ mai multa minte decat mine ). Se numeste simtul ridicolului si poate ar trebui sa fie exersat inainte de a fi intarcati si trimisi in lume ( preferabil la sapte ani ). Celor care ma acuza de mizantropie si de lasitate, le pot spune simplu ca nu e vorba nici de una, nici de cealalta. E dreptul exercitat de a refuza o conduita. Daca asta inseamna sa stii sa "iti traiesti viata" te asigur ca este dincolo de asta o lume la care nu ai sa casti ochii prea curand, si ca ratezi lucruri mult mai importante decat propriul buric in care iti place sa te scobesti atat de des in timpul liber.


Acest material este fictional orice asemanare cu personaje sau fapte reale este intamplatoare.


Tot ceea ce porneste din analiza interioara are fundament mai durabil decat orice incercare de imitare.

Ziarul - "Esente de tei" 13.05.2008

Cred ca iti trebuie mult curaj sa recunosti ca nu esti mai mult decat un simplu om; ca, pana la urma, in statutul tau de om nu esti cu nimic mai special decat altii.



Am intalnit o replica intr-un film "Don't worry about death. Death will find a way. Life is what you should worry about." si ma gandeam ca pana la urma viata gaseste o modalitate de a ne surprinde placut, pentru ca se intampla rar si nesigur, pentru ca e fragila si are limitari, pentru simplul fapt ca viata se intampla aleatoriu. Tot ceea ce este inainte si dupa aceasta exista sigur, se intampla tuturor, surpriza cea mare constand in faptul ca nu stim ce anume este.
Acum cateva zile, la balconul de la etajul doi al Facultatii din Iasi s-a prabusit o pasare, cu gatul frant probabil de iluzia unui cer reflectat senin acolo. M-am dus singura, sa fumez, ca de obicei. Era ceva in tacerea aceea care m-a facut sa ma simt umila. Umila fata de orbirea aceea fugara care nu mi se mai intampla atunci cand sunt pusa in fata a ceva ce mi-am dorit mult si care mi se arata sub forma unei iluzii optice; nu e vorba de urmarea iluziilor fatale, ci de curajul de a crede in ele, macar o vreme. Probabil ca de asta m-am straduit atat de mult sa imi demonstrez ca pot sa mai cred in iluzia unei iubiri care sa dureze la nesfarsit si a unui deznodamant frumos al intregii mele peregrinari sociale in cautarea unui fictiv sentiment de fericire.


Suntem sclavii pripriilor emotii si victimele propriei ratiuni.


Si melodia asta, care insumeaza, cred, in primele versuri, povesti intregi, care a fost prolog candva unei povesti intregi de dragoste in scrisori, care imi aminteste de toti cei pe care i-am iubit in scris, si de teiul care infloreste acusi cu mirosul lui de ceai in soarele incins de amiaza, si sub ploaie, florile de tei pe care le-am pus in plic anul trecut, impreuna cu tot ce purtam in suflet, aceleasi flori care parfumau demult noaptea prin geamul deschis de la dormitor prin care se vedeau stelele cand era senin. Un vis perpetuu, leganat de toate naivitatile care imi permiteau sa zambesc mereu si sa astept cu nerabdare sa revad, sa imi fie dor si sa nu ma satur niciodata de acea prezenta. Probabil ca si dragostea tine de copilarie. Poate dragostea este o copilarie. Si probabil de aceea o regretam in toti anii maturitatii de care avem parte.


"Nights in white satin,
Never reaching the end,
Letters I've written,
Never meaning to send..."


Melodie atasata : Moody Blues - "Nights in white satin"

Ziarul - "Ciocolata amara" 05.05.2008

Daca ar fi sa spun ceva despre ziua de astazi as spune ca nu e mare lucru de spus. Daca as spune asta, afirmatia ar avea o nota de sarcasm. Zilele de genul acesta ma sperie prin cat sunt de goale. Sunt zile pe care nu reusesc sa le "umplu", indiferent cat de multe activitati indes in ele. Mi-am permis un gest ciudat, usor nebunesc. Am luat o bucata de carton pe care mi-am insirat la repezeala cuvintele pe care nu stiam cui sa le spun, am pus deasupra un patratel de ciocolata amara, un creion si o radiera ( care imi fusesera imprumutate mai demult de colegul pe planseta caruia a aterizat aceasta gramada ) si le-am lasat in trecere pe masa unui amic. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca i-am lasat la indemana toate instrumentele cu care sa inceapa un potential dans de casa de nebuni. Radiera ca sa imi stearga scrisul, creion ca sa scrie altceva acolo, si ciocolata amara - 70% cacao - ca sa se integreze starii mele de spirit. As vrea sa spun ca "spre surprinderea mea" nu a existat nicio reactie. Insa nu m-a surprins deloc.
Toate acestea pentru ca am vorbit cu acelasi coleg, si mi-am dat seama ca nu ma aude - sau aude selectiv si pricepe ce doreste. Cred ca uneori oamenii tipa din speranta ca "surzenia" auditoriului este datorata unui defect de acustica al camerelor interne ale urechii. Eu nu am tipat. Eu am scris. E felul meu de a tipa la lume.
Toate acestea pentru ca monotonia trebuie condimentata cu gesturi uneori paguboase la nivel emotional. Politica mea sufleteasca.


Si daca "viata este asa cum ti-o faci", dragul meu coleg, nu vreau sa te mai aud niciodata plangandu-te de nehotararea si de nepasarea pe care le-ai ales sa faca parte din viata ta.


Mi-am amintit de un personaj feminin dintr-o carte a lui Gabriel Garcia Marquez care dupa ce este parasita de sotul ei din motive de onoare ii scrie acestuia in fiecare zi cate o scrisoare. Dupa zeci de ani, cand sunt amandoi batrani, el apare in poarta casei ei cu o valiza plina cu scrisorile ei nedesfacute, intreband-o daca este fericita ca el s-a intors. Ma intreb daca tu stii, fara sa citesti toate astea, pentru ce sunt scrise, daca de acolo, pe unde te poarta pasii tai marunti de degete pe asternuturi, stii ca astept sa imbatranim si sa te vad in pragul casei cu toate cuvintele nedesfacute stranse in valize sufletesti pe care sa mi le daruiesti inapoi.


Nu sunt atasata de nimeni si de nimic. Asta inseamna libertate ? Acesta este actul meu de curaj, inainte sa cada toate zidurile peste mine.

Ziarul - "Dependente" 01.05.2008

E un sentiment ciudat cand ma apropii de o casa veche, ca si cand toate trairile imprimate de-a lungul anilor in peretii ei ar incepe sa danseze in fata ochilor mei, cu secrete si povesti complicate. Ma gandeam ca probabil asta imi place atat de mult la Gabriel Garcia Marquez, toate intamplarile ilicite pe care le povesteste au o nota de real, de "asa este viata", de impacare si de acceptare a unor ritmuri pe care noi ne-am obisnuit sa le lungim sau sa le micsoram pasul prin tot felul de reguli sociale. E o acceptare prin scris a tuturor intamplarilor la care a luat parte sau despre care a auzit, acea toleranta care deschide toate portile lumii tale interioare.



Am avut un vis in care, pentru a accede la Paradis trebuia sa gasesti in tine insuti o cheie si un lacat, care sa deschida portile catre fericire. Se numea "Cheia cu sase lacate", desi era mai mult un lacat cu sase chei. Pentru a ajunge la el trebuia sa strabati drumul lung si anevoios al confesiunii. Vorbind despre faptele tale le acceptai intai in fata ta, apoi in fata celorlalti, invatai sa iti intelegi, sa iti tolerezi si sa iti ierti faptele, deschizandu-ti-se drumul catre o stare de impacare si de fericire cu ceea ce esti. Insa aveai un timp limitat sa deschizi aceasta poarta catre Paradis, pentru ca dincolo de acest timp exista o forta care te facea sa te pierzi de tine insuti. Te inchidea intr-o lume a ta, guvernata de alte legi, in care nimeni nu mai putea sa patrunda. Era ca un fel de stare de nebunie in care felul tau de a vedea lumea era atat de diferit de al celorlalti incat incompatibilitatea asta te facea sa nu poti lua legatura cu nimic real. Si cand timpul era depasit, trebuia sa te lupti din toate puterile cu forta aceea pentru a mai putea sa gasesti cheia si lacatul din tine insuti. Probabil ca acest vis, alaturi de altele, printre care se numara si cosmarurile mele, se inscrie in seria "uite ce lucruri inedite a mai scos la suprafata subconstientul meu", pentru ca toate se bazeaza pe un gand, o credinta, o idee avuta in stare de trezie, pe care uneori nu am perceput-o atat de clar ca atunci cand am revazut-o in vis. In ciuda oribilitatilor pe care le visez uneori, am dezvoltat un atasament profund fata de starea aceasta de visare - reprezinta un acces usor catre lumi guvernate de alte legi, catre imaginatia mea, catre ceea ce treaza fiind nu as putea creea prin vointa simpla de a imagina. Pentru ca imaginatia se bazeaza pe cunostinte, insa mai mult pe o inteligenta care sa iti permita sa le asociezi intr-un mod cat mai ciudat.


Am dat peste o melodie, "Chiar daca" de la Florin Chilian, care mi-a amintit de o perioada din viata mea cu totul speciala. Prima data cand am ascultat-o eram indragostita si fericita alaturi de cel pe care il iubeam. Si totusi, m-am vazut peste ani trecand pe langa el pe strada alaturi de altcineva si imi amintesc ca plangeam la gandul asta de fiecare data cand ascultam melodia asta. Au trecut ani - cam patru de atunci, si nu ne-am mai vorbit de mult timp. Mi-am amintit de imaginea asta ascultand melodia si am inceput sa plang din nou, cu niste dureri refulate de vreo trei ani. Cred ca relatia aia a fost atat de speciala incat a generat o groaza de a-mi aminti de ea. Este primul om pe care l-am cucerit prin scris, datorita lui am inceput sa scriu, intai scrisori, apoi tot felul de alte povesti, a fost primul om fata de care am simtit groaza de a-l pierde in mod stupid, primul om care m-a cerut de nevasta, la o varsta la care trebuia sa ne fi incapatanat ceva mai mult ca sa se poata intampla asta intre noi, prima mea logodna, prima data cand am crezut ca mi-am gasit jumatatea. Dupa atata vreme am pentru prima data curajul sa recunosc ca l-am iubit si ca imi este dor, poate nu atat de el cat de ceea ce se afla acolo intre noi, de toate lucrurile acelea frumoase care pareau sa poata infrunta timpul, intreaga lume, si orice ne statea in cale ca sa ne impiedice sa fim fericiti impreuna. Nu stiu daca mai pot iubi ca atunci, nu stiu daca mai tin minte cum se face, cum lasi totul deoparte si lupti pana la capat pentru ceea ce vrei, nu stiu cum e sa fii sigur ca omul de langa tine este ceea ce vrei.


Singurele dependente pe care le consider periculoase sunt cele asumate si tolerate.


Melodie atasata : Florin Chilian - "Chiar daca"

Ziarul - "Bromura de argint" 27.04.2008

Am in minte niste fotografii pe care nu le-am facut niciodata. Adica niste imagini impregnate de sentimentul ca trebuiau cumva surprinse asa cum au fost vazute si simtite atunci, acele fotografii care au fost realizate fara sa se apese pe declansator. Una dintre ele, care mi-a revenit in minte fara vreo explicatie, este cea a Cimitirului Evreiesc din Vatra Dornei. Probabil ca mi-a ramas atat de bine intiparit in memorie pentru ca este singurul pe care l-am vazut amplasat intr-o padure. Imi amintesc cum erau dispuse acele relicve printre copaci, aproape la fel de dese ca si trunchiurile, acoperite de acelasi muschi colorat, izolate parca intr-o lume in care nu putea patrunde nimeni, marginite din toate partile de un gard caruia nu i-am gasit poarta, cu un fel de ceata subtire prinsa la nivelul solului, intepenita acolo intr-o nemiscare in perfecta concordanta cu locul acela. O incremenire racoroasa si muta, pe care nu putea sa o tulbure nici vantul, o clipa blocata in acel spatiu unde timpul nu exista si nu conteaza.


Am o fascinatie ciudata fata de casele paraginite. Nu ma impresioneaza la fel de mult constructiile moderne, cat acele case marunte cu peretii strambi, fara geamuri si aproape fara acoperis, in care isi fac loc buruienile si uneori copacei rataciti. Casele acelea au o poveste. Au avut o viata, si ca orice batran, ar avea multe de povestit daca ar avea cine sa le asculte. Numai ca trebuie sa ai rabdare si imaginatie pentru asta.


Am fost la Manastirea Dobrovat - ultima ctitorie a lui Stefan cel Mare - despre care se spune ca trebuia sa devina locul sau de inmormantare. Desgiur, Stefan cel Mare este ingropat la prima sa ctitorie. Nimeni nu stie exact de ce Manastirea Dobrovat este amplasata acolo, nici macar putinii calugari care locuiesc in acel spatiu. Nu am vazut niciodata o manastire in tara care sa arate atat de darapanata si de lipsita de sprijinul autoritatilor care ar trebui sa se ocupe de ea. Un santier lasat in paragina de cativa ani, cu schele ridicate pentru niste lucrari pentru care nu au fost alocate fonduri reale, un loc unde constructiile dedicate restaurarii monumentului au ajuns intr-o stare de deteriorare care le face aproape de neutilizat. Clopotnita, aflata deasupra intrarii in manastire, este inconjurata de niste schele din lemn, cu aspect fragil dupa atatea anotimpuri care le-au deteriorat. Acoperisul a ramas neterminat din lipsa de fonduri. Zidurile care inconjoara incinta manastirii sunt reconstruite numai pe alocuri, la fel ca si cladirile din interiorul sau. Biserica se spune ca ar avea o pictura spectaculoasa, ascunsa sub un strat gros de fum de sub care se mai distinge vag un albastru de Voronet si cateva chipuri de sfinti. Din pictura exterioara nu au ramas decat cativa centimetri patrati, protejati de marginea unui contrafort, deoarece toata tencuiala a cazut sau a fost distrusa. Curtea este o suprafata imensa denivelata, fara alei si fara iarba, cu doi copaci infloriti pierduti pe undeva pe langa zid alaturi de cativa puieti de brad plantati de curand. In tot acest haos se plimba sapte calugari a caror speranta ca se va face ceva pentru acest monument nu a disparut cu totul. Se plimba prin curte, cu aerul pierdut al unor umbre zambitoare, explicand putinilor vizitatori ca asteapta o minune.


Pentru ca tot este perioada propice pentru astfel de idei, ma gandeam ca oamenii nu au nevoie de un Profet, ci de un magician priceput. In religie un scamator de balci este mult mai credibil decat cineva carte rosteste numai adevaruri. Probabil de asta credibilitatea lui Iisus nu a fost la fel de mare in ochii tuturor.


Vorbeai despre "libertatea mintii" si vroiam sa iti spun ca iti apartine numai atat timp cat te bucuri de ea. Nu as putea sa o definesc, totusi. Si am sa iti mai scriu, poate si alte prostii ca si pana acum.