In seara aceea, care de altfel nu s-a deosebit cu nimic de alte seri, a iesit sa cumpere bere. Mergea incet, leganat, cu un fel de plictiseala cand pasea. A intins mana la vanzatoare, cu banii si ne-am surprins privirile abia cand s-a intors cu berea in brate. Avea ceva din gratia boema a pictorilor, cu degetele slabe si tenul alb, cu acea privire care spunea ca a vazut multe desi parea uneori cam goala. Mi-a luat dupa aceea mult timp ca sa imi fac o imagine corecta despre personalitatea acestui om, si nici acum nu stiu exact daca nu cumva il privesc printr-un fund de sticla. Majoritatea barbatilor care mi s-au parut frumosi imi inspirau teama de a-i auzi vorbind : numai ideea ineptiilor pe care urmau sa le scoata pe gura ma ingrozea. In cazul acesta, nu stiu de ce, insa am avut increderea necesara pentru a asculta primele cuvinte - desi cu greu se puteau distinge propozitii din ele dupa petrecerea din acea noapte. Imi placea mult sa analizez trasaturile fetei : modelul care daca ar fi fost cooperant mi-ar fi folosit la niste portrete foarte expresive, pentru niste emotii pe care nu toata lumea le poate afisa, pentru ca nu toata lumea le cunoaste. Asa ca am ramas sa il privesc, si asta fac si acum, cand am la dispozitie momentul potrivit.
Gaura de timp dintre noi nu a fost acoperita de vreun semn de maturitate din partea mea, nici de vreun comportament inedit care sa ii ofere posibilitatea sa ma vada ca pe un egal. Eu am ramas persoana care are nevoie uneori de carja, si el a ramas sa imi dea cate un branci atunci cand refuzam sa merg fara sprijin.
In seara aceea, care de altfel nu s-a deosebit cu nimic de alte seri, nu am inteles nimic. Am inceput sa intuiesc cate ceva mai tarziu, pe parcursul multelor noastre discutii. A stiut totul, dintotdeauna.
Nu am nimic atat de important de spus, de data aceasta. Ma obseda imaginea acestui personaj, acea clipa in care ne-am privit pentru prima data. Fiecare astfel de episod a ramas in sufletul meu, nu atat pentru imagini cat pentru continutul ideatic, pentru conversatiile ce au urmat. Am fost un pretext pentru un monolog clarificator, si a fost pretextul pentru clarificarea monologurilor mele. Am inceput ieri o carte de Cella Serghi, "Panza de paianjen". Am deschis-o la motto. Era un citat din Andre Gide, care imi place mult ca scriitor, o mentiune adresata unei Laura din timpul si din tara lui. Sau, poate, mai stii... Era asa "este amuzant, Laura, cum ai ajuns sa imparti mai multor barbati fragmente din ceea ce ai fi vrut sa oferi unuia singur". Am zambit larg.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu