Azi am alunecat tacuta pe aleile pe care le-am parcurs de cateva ori noaptea prin Noiembrie. Lumea nu mai este aceeasi. Am trecut prin fata manastirii, si am alergat inauntru, simtind ca acolo voi gasi adapost. Vantul a suflat rece din fata ridicandu-mi paltonul, si a inceput sa picure. Usa Bicericii era inchisa. M-am simtit cumva expulzata din acel Univers limitat, rupt de realitate. Prin poarta manastirii se vede o lume guvernata de alte legi. Am plecat, cu toate gesturile ritualice de rigoare. E un ritual de despartire, mai mult incarcat de repros. Cand sunt fericita stiu ca am sa ma intorc si nu imi iau la revedere.
Parca era toamana tarzie, cu furtunile ei furioase... Cand eram mica aveam senzatia ca pot controla vantul. Uneori cred ca erau simple coincidente ca odata cu palmele mele se ridicau rafale de vant. Am suras. Tremuram toata, sub ploaia rece si marunta, in drum spre casa. Nu m-am grabit deloc.
Toamna este anotimpul meu favorit. Imi seamana, cu zilele ei caldute si cu furtunile reci. Poate fi la fel de colorata si de frumoasa pe cat poate fi de furioasa. Ma intreb de ce toamna este privita ca o imbatranire, ca un sfarsit... este doar intrarea intr-o lume guvernata de alte legi, unde viata inseamna inertie si frig. Si o recunosc in toate, in mirosul ploii, in parfumul frunzelor, in moliciunea pamantului umed si in consistenta aerului, totul indica instaurarea unei toamne nesfarsite. Caldura, mugurii si florile sunt doar pretexte pentru repetarea ingalbenirii si caderii frunzelor. Totul este toamna si va ramane mereu.
Lumea s-a schimbat acum cateva luni fara sa stiu. Nu imi lipsesti, si nu imi doresc nimic. Am doar imaginea unor nopti instelate cand am mers pe aceleasi strazi, am vorbit despre ingeri si despre aripa cazuta de la inghet a statuii din manastire. A venit frigul. Ma intreb anul acesta ce pietre vor ceda sub insistentele lui, ce se va sfarama afara si in mine. Si nu mai astept pe nimeni sa repare nimic.
Paseam in continuare marunt si fara graba, asa cum cadea si ploaia pe umerii mei. Cred ca melancolia de care dau dovada sfideaza limitele obscenitatii si siroposului. Si acum, ca aproape sunt acasa, pe-acolo pe unde altadata am strans singura palma care a semanat cu a mea, am facut ceea ce faceam mai demult.
"Vino."
A aparut din fata si mi-a trecut cu degetele invizibile prin par, printre haine, a impins totul in urma cu forta, si a venit in bratele mele deschise. Mi-a trecut printre degete si a mers mai departe, infoindu-mi gulerul cu repros. Am zambit. Nu e totul oferit uitarii.
Parca era toamana tarzie, cu furtunile ei furioase... Cand eram mica aveam senzatia ca pot controla vantul. Uneori cred ca erau simple coincidente ca odata cu palmele mele se ridicau rafale de vant. Am suras. Tremuram toata, sub ploaia rece si marunta, in drum spre casa. Nu m-am grabit deloc.
Toamna este anotimpul meu favorit. Imi seamana, cu zilele ei caldute si cu furtunile reci. Poate fi la fel de colorata si de frumoasa pe cat poate fi de furioasa. Ma intreb de ce toamna este privita ca o imbatranire, ca un sfarsit... este doar intrarea intr-o lume guvernata de alte legi, unde viata inseamna inertie si frig. Si o recunosc in toate, in mirosul ploii, in parfumul frunzelor, in moliciunea pamantului umed si in consistenta aerului, totul indica instaurarea unei toamne nesfarsite. Caldura, mugurii si florile sunt doar pretexte pentru repetarea ingalbenirii si caderii frunzelor. Totul este toamna si va ramane mereu.
Lumea s-a schimbat acum cateva luni fara sa stiu. Nu imi lipsesti, si nu imi doresc nimic. Am doar imaginea unor nopti instelate cand am mers pe aceleasi strazi, am vorbit despre ingeri si despre aripa cazuta de la inghet a statuii din manastire. A venit frigul. Ma intreb anul acesta ce pietre vor ceda sub insistentele lui, ce se va sfarama afara si in mine. Si nu mai astept pe nimeni sa repare nimic.
Paseam in continuare marunt si fara graba, asa cum cadea si ploaia pe umerii mei. Cred ca melancolia de care dau dovada sfideaza limitele obscenitatii si siroposului. Si acum, ca aproape sunt acasa, pe-acolo pe unde altadata am strans singura palma care a semanat cu a mea, am facut ceea ce faceam mai demult.
"Vino."
A aparut din fata si mi-a trecut cu degetele invizibile prin par, printre haine, a impins totul in urma cu forta, si a venit in bratele mele deschise. Mi-a trecut printre degete si a mers mai departe, infoindu-mi gulerul cu repros. Am zambit. Nu e totul oferit uitarii.
Inchei cu un vag suras intiparit mai mult in mintea mea decat pe figura. Acum ca totul s-a stins intr-o cenusa inca fierbinte, am timp sa inteleg ce simt. E incredibil cum au trecut aproape trei luni. Doar atat : incredibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu