Ma fascineaza tot mai mult ideea unei forme de existenta pentru care sa nu existe spatiu si timp. O forma de existenta care sa devina materie si sa isi asume aceste coordonate pentru a experimenta. Sa se incarneze, pe rand, in indivizi, creand o discontinuitate spatiala si temporala care sa ii permita sa fie totul in acelasi timp, si fiecare pe rand.
Astazi a nins. M-am trezit intr-un oras alb. Pentru cateva clipe, poate, nu am recunoscut locul si am avut o puternica senzatie de alienare. As vrea sa povestesc acum despre plimbari lungi si despre idei care mi-au venit in timp ce imi simteam degetele inghetand, insa singurul lucru care a inghetat in mine a fost timpul. Pentru cateva secunde pe care nu am curajul sa le numesc perfecte, s-a facut tacere in afara si in mine si am experimentat putin din ceea ce ceilalti numesc "liniste". Am auzit spunandu-se ca lucrurile frumoase ies in calea celor care au rabdare sa astepte. Rabdarea nu a fost niciodata punctul meu forte... Cred ca am preferat mereu sa lupt pentru ceea ce vreau sa obtin, decat sa astept sa imi iasa in cale. Si totusi am intalnit frumusetea.
Daca ar fi sa imi descriu peisajul sufletesc acum, l-as asimila probabil diminetilor de iarna cand iti scartaie zapada inghetata sub picioare si miroase a inghet. Zile din acelea cand e aproape pustiu pe strada si se mai plimba cate un trecator indepartat prin sufletul tau. Cer senin, rautacios de golas si de albastru, cu un soare care se reflecta in zapada inchizandu-ti pupilele pana la lacrimi. Te opresti in zapada, asculti vantul si strangi ochii de la atata lumina. O secventa stralucitoare si rece.
Mai vorbesc poetii, uneori, de incandescenta, si o considera o ardere rapida si fierbinte. Insa stralucirea asta orbitoare de iarna arde mai mult in raceala ei decat orice flacara. E clara si vehementa ca un turture atunci cand cade, ascutita, peste umerii tai.
Ascultam radioul, setat undeva intre doua frecvente de posturi, si auzeam doua melodii distincte. Era destul de usor sa faci abstractie de una pentru a urmari ce se auzea din cealalta, si faceam slalom printre melodii. Am zambit scurt. M-ai invatat mai demult sa jonglez cu realitatile si sa privesc anumite lucruri. Mi-ai spus ca realitatea depinde de mine si de perspectiva pe care o asum, pentru ca suntem cu totii un fel de lentile care o distorsioneaza. Am ajuns amandoi niste jongleuri in mers pe ata subtire si ne aruncam realitatile de la unul la celalalt.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu