Ziarul - "Visul" 26.12.2007

Astazi am stat impreuna la masa. Erai acolo, pe scaunul din fata mea, si ma priveai tacut. Astazi ne-am inteles de minune pentru ca nu am scos niciun cuvant. Ne-am privit doar, atat cat sa ne asiguram ca intalnirea de data trecuta nu a fost un simplu vis, si ca ne putem invada lumile atunci cand simtim nevoia. M-ai urmarit apoi peste tot azi, mergand in ritmul pasilor mei, ceva mai in urma, ca sa poti sa imi pui mainile la ochi din cand in cand si sa ma surprinzi cu o tacere prelungita in care tu luai toate formele dorite de mine. Asa incat am petrecut mare parte a zilei cu ochii inchisi sub palmele tale, ca sa nu te gadil cu genele acolo unde tu iti tii sufletul. Nu vroiam sa razi si sa te recunosc. Vreau sa imi fii strain, sa nu te cunosc deloc, ca sa pot regasi in tine toate chipurile iubite atunci cand nu te vad.


Buna seara. Iata-ne din nou la o discutie amicala, cu o ceasca de cafea in fata. Ce sa fac, uite, ma invart in aceeasi casa in care lucrurile se petrec tot mai absurd. Pisicile dorm ca sa treaca timpul, broastele testoase bat un ritm de secundar cu tot corpul in peretii acvariului, un locuitor incearca sa afle ce ii rezerva soarta in anul urmator si celalalt asteapta sa moara de plictis in fata televizorului, eu ramanand undeva in prim-planul acestui tablou, cu mainile sprijinindu-mi tamplele si cu ochii mari de nesomn si de neliniste.
In tot acest decor a cazut ieri seara ca o bila de plumb o afirmatie pierduta printre multe alte trivialitati amuzante. A produs o unda care s-a estompat pe masura ce s-a largit, fara sa atinga nimic, in drumul ei, care sa vibreze mai departe. Asa incat raman sa astept cuminte sa uit tot ce este dincolo de peretii incaperii, ca sa pot lasa lumea sa ma surprinda si cu altceva decat cu zgomotul sonor si ritmat al timpului, plescaind cu papuci uzi peste sufletele noastre.
Intre ramele aceleiasi poze cu aer decrepit se produc furtuni inobservabile cu ochiul liber si care smulg principii inradacinate puternic care coboara pana in sufletul meu. Micile deziluzii se suprapun peste vise ca intr-un palimpsest, pana cand nu se mai intelege nimic din haosul de linii si de directii. Ca un stalp cu indicatoare contradictorii. Asa incat ramai in mijlocul drumului prostit, asteptand sa iti vina o idee geniala, sa te orientezi dupa soare sau sa iti faci curaj sa dai cu banul sa stii incotro. Asta pana cand se depune praful pe toate emotiile si ies din garantie, expira.