Unul dintre privilegiile drumurilor catre Bucuresti este acela de a prinde rasaritul din tren, printr-o fereastra intitulata pompos "panoramica", deasupra unor campuri sau paduri, departe de "civilizatia" noastra... desi urmele ei se gasesc imprastiate peste tot neglijent in mormane de gunoaie sau in resturi aruncate aleatoriu. Intr-un moment din acesta, Vineri dimineata, am privit putin asupra a ceea ce se intinde in jurul nostru. In masa asta amorfa de indivizi nemultumiti nu am vazut prea multi care sa fie dispusi sa ceara o schimbare intr-un mod care sa o aduca, sau mai mult, sa o infaptuiasca ei insisi. Ma gandeam ca ceea ce numim "evolutie" sunt doar mutatii fericite, care nu au fost in detrimentul speciei. Fie ca au insemnat mersul biped, cu adevarat folositor din cate se pare pentru noi, sau doar rarirea parului de pe corp, nu a contat atat timp cat nu a afectat capacitatea de supravietuire a speciei. O schimbare nu inseamna mereu o imbunatatire semnificativa. Totusi atunci cand te opresti din schimbare, cand nu evoluezi, cand stagnezi intr-un stadiu si devii inadaptabil la ceea ce se afla in jurul tau, patesti ceea ce au patit dinozaurii, insa la nivel spiritual : la un cataclism emotional ajungi in pericol de extinctie. Binecuvantarea adusa de nestatornicia umana este aceea ca sunt putini cei care ajung in aceasta situatie.
Suntem bucatele dintr-un puzzle imens pe care nu il putem privi in ansamblu decat desprinzandu-ne din locul nostru si ajungand undeva deasupra, intr-un punct cu vedere deschisa pentru a observa toate imbinarile frumoase ale Universului. Ma intreb daca asta inseamna pozitia divina asupra vietii noastre, sau daca ea inseamna sa fii atat de privilegiat pozitionat incat sa nu se observe liniile de separare, ci doar ansamblul, desenul armonios format de aceasta imbinare. Poate divinitatea e doar un copil care se joaca punand cap la cap bucatile Universului nostru, si asta a insemnat procesul de Creatie divina in sine. Descoperirea unui intreg. Poate ca singurul lucru pe care trebuie sa il realizam este ca realitatea imaginii pe care o percepem atat de resctrictionat presupune un intreg, ca nu suntem bucatele alaturate ci un desen mare, ca nu exista linii de separare reale, nu exista limitari, nu exista margini. Eu nu incep aici, unde te termini tu, nici invers, nu exista eu si tu, nu exista inauntru si afara, nu exista sus si jos, nu exista antiteze ci doar extremitati diferite ale aceluiasi "Eu".
Probabil ca se observa inclinatia mea spre monologurile legate de formele divinitatii. Asta pentru ca am incetat sa pun la indoiala existenta divinului. Incerc doar sa ii gasesc o forma care sa imi fie credibila ( a crede la nivel de asumare, nu de intelegere ). Divinitatea este. Si cred ca pe deasupra este Tot. Asa incat orice alta definie i-as gasi ar fi corecta si incompleta.
Alex, opusurile nu exista.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu