duminică, 27 aprilie 2008

Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 2" 21.04.2008

Au trecut si Floriile anul acesta - la noi in familie doar un alt pretext pentru o reuniune si un pranz de proportii pantagruelice. De obicei aceste intalniri sunt atat de zgomotoase incat ma apuca groaza numai gandindu-ma la toate zilele de nastere sau onomastice pe care le avem de sarbatorit de-a lungul anului.
De obicei, se urmeaza aceeasi rutina. Aperitivele sunt pentru depanat amintirile vechi de peste 50 de ani ale bunicilor, pretext pentru barfa si discutii despre diverse cunostinte fantomatice si indepartate ale familiei. Pana la felul intai de obicei nu apare niciun conflict. Borsul ii ofera tatei un pretext pentru comentariile rautacioase la adresa mancarii ( uraste borsul si supele ) pentru ca apoi sa fie secondat de tatal lui ( bunicul meu a fost doctor, ceea ce il face sa presupuna ca este mai inteligent decat oricine altcineva de la masa ) care face comentarii fie rasiste, fie religioase, ajungand la teme politice. Cum bunicii sunt pozitionati la doua capete de masa opuse, si nu prea mai aude bine niciunul, incep asa-numitele "dezbateri" care constau in urlete furioase despre Comunism si Democratie. Asta in timp ce mesenii mai putin importanti, adica restul familiei, incearca sa se inteleaga intre ei formand grupuri mai mici, incepand si ei sa vorbeasca tare pentru a se putea intelege.
Cel mai amuzat este cand la masa vin si oameni care nu sunt direct inruditi cu noi, in combinatie cu bunica mea pe linia paterna, care vorbeste mult si aiurea reusind sa jigneasca sau sa jeneze orice invitat nu ii convine. In toata harmalaia provocata sora mea se agata de sotul ei pentru o scapare vremelnica si onorabila de la conversatii, in timp ce eu si mama ne uitam una la cealalta ca un naufragiat la o scandura. Eu, fiind indiferent de varsta cea mai mica de la masa ( de obicei ) nu mai sunt nici suficient de mica incat sa ma bage cineva in seama, si nici nu voi fi considerata vreodata suficient de matura incat sa pot sa am ceva de spus si sa merite sa fie auzit. De obicei nu particip la aceste conversatii, sau mi se pun intrebari clasice la care am raspuns de prea multe ori ca sa nu dau raspunsuri telegrafice ( "Cum e la Facultate ?" "Nu ai cunoscut si tu un baiat acolo ?" "Pai cum, la varsta asta umbli singura ?" urmate de toate sfaturile mai mult sau mai putin plate si perverse care imi creeaza o stare de imi vine sa fug in lume ).
La felul doi si la desert continua discutiile pana la epuizare sau raguseala, pentru ca apoi membrii familiei sa caute refugiul intr-un loc unde sa se poata intinde sau odihni urechile si burtile. Discutiile continua pe grupulete, in diferite zone ale casei si ale gradinii, cu barfe, intelegeri si amintiri. Dupa cateva ore se duce fiecare acasa, unde urmeaza o digestie prelungita pana a doua zi, pentru a putea scapa de senzatia de "plin pana la refuz" pe care stomacul o semnaleaza cu disperare.
La noi in familie mesele de genul acesta sunt destul de dese, cu mai multi sau mai putini participanti in functie de importanta sarbatorii. Harmalaia condimentata cu vin de casa facut de bunicul de pe mama se amplifica pe masura ce burtile sunt tot mai pline, pentru a ajunge la saturatie odata cu stomacurile celor de la masa. Daca ma veti intreba in public despre toate afirmatiile de aici am sa le neg vehement. Insa recunosc ca tin mult la familia mea. In ciuda poluarii fonice pe care o produc.

luni, 21 aprilie 2008

Ziarul - "Spart" 19.04.2008

Poate ca ar fi mai nimerit sa scriu astazi despre prostie, insa o oarecare senzatie de jena si de sila imi opreste miscarea mainii undeva in aer. Mi se blocheaza sirul ideilor si renunt la a vorbi despre asta. Ar fi un subiect foarte alarmant daca ar provoca o durere proportionala, insa din pacate nu face asta si nimeni nu tipa in adevarata cunostinta de cauza.

Ma gandeam astazi cum o certitudine poate sa iti schimbe viata, si cum asta te poate face sa iti fie atat de frica incat sa alegi sa ramai in nestiinta. Cum un singur adevar, desi usor intuit si descifrabil, te poate repozitiona fata de Universul in care traiesti, si cum, cu lasitate, alegi sa nu te expui acestei schimbari de perspectiva. Poate ca asta ne inchide pe noi fata de toate cunostintele pe care ar trebui sa le avem undeva plantate adanc in noi, asteptand sa le oferim conditiile sa creasca, acel germene al cunoasterii Universale care nu prea da radacini in noi, pentru ca frica il intoxica. Probabil de asta se considera ca a cunoaste inseamna a te indeparta de ceilalti, iti aduce izolare si iti ofera perspective tot mai indepartate, mai de ansamblu. Pana la perspectiva suprema, atotcuprinzatoare.
Daca "sa ai totul" e echivalent cu "sa nu vrei nimic", atunci "sa stii totul" e echivalent cu "sa nu incerci sa afli nimic" ?


Dupa cum spuneai, in dragoste nimic nu poate fi urat. Dupa cum spuneam, ai dreptate daca dragostea este impartasita. Eu am un sentiment teribil de sila fata de propria persoana uneori, pentru ca nu iubesc sincer niciun barbat de care sa nu ma pot folosi pentru a-mi rezolva infirmitatile emotionale. Banuiesc ca am vazut in toata lumea un fel de proteza care sa imi permita o pretinsa integritate sufleteasca. Poate ca exista integritate si fara intregire.

Ziarul - "Vopsea" 17.04.2008

Astazi am luat o galeata de vopsea si am azvarlit-o cu inconstienta peste toata imaginea pe care o aveam despre Universul meu. A ramas o pata verde, scursa, care a acoperit imaginea aproape in intregime cu o uniformitate clara, in contururi precise, fara nuante si fara ezitari. Mi-e frica. Mi-e atat de frica incat mi-e frica sa admit asta. Ca si cand daca as recunoaste acest adevar, daca l-as marturisi mie insami si lumii intregi, m-ar coplesi greutatea lui si nu i-as putea face fata.
Vorbeam cu un amic despre senzatia de refuz, dupa ce ti-ai dorit mult timp un lucru. Ca atunci cand dupa o perioada lunga de infometare ti se pune mancare in fata si organismul varsa continutul stomacului ca refuz, ca protest fata de ceva care a lipsit atat de mult timp incat ajungi sa crezi ca poti sa supravietuiesti fara sa ii simti lipsa. Poate ca asta este sursa nehotararii mele, a fricii, a dezgustului.
Mi s-a spus mai demult sa scriu ceea ce aud si imi place, pentru ca persoanele care au rostit acele cuvinte sa si le poata aminti si crede din nou in ele. M-am transformat intr-un fel de scrib, de redactor de vise si de Universuri tranzitorii care nu imi apartin acum, si am constatat ca ideea aceasta nu functioneaza. Recitesc doar cuvinte goale, pe care nu le mai simt cu adevarat, si nu incetez sa ma minunez ca am putut gandi asa ceva, ca am putut sa o spun, sa o scriu, sa o cred. Sa cred ca lucrurile marunte te pot face fericit, sau mai bine spus ca ceea ce te poate face fericit este cu adevarat definit de cuvantul "marunt" vreodata.







Poate ca o pata mare de culoare nu inseamna decat ca privesti lucrurile prea de aproape, si de undeva departe ea capata o semnificatie aparte.

vineri, 18 aprilie 2008

Ziarul - "Bariere" 14.04.2008

Cred ca revelatiile nu sunt ceva ce poti pastra, ci o stare de moment, pe care trebuie sa o tii minte si sa incerci sa crezi in ea si dupa ce nu o mai simti. Ma intorceam de la Bucuresti la Iasi cu masina. Mi-e destul de frica de viteza pentru ca am tot auzit povesti cu accidente. Am simtit cum ma adanceam in scaun pe masura ce masina accelera pana la o suta de Kilometri la ora, apoi dincolo de viteza asta. Cred ca atunci s-a rupt in mine o bariera a fricii care m-a facut sa imi doresc sa tip, sa plang, sa rad, sa iubesc, toate deodata, si inca multe altele. Cred ca am trait revelatia ca daca e, poti sa mori in cele mai stupide si neasteptate moduri, si ca totul este o loterie. Spun ca a fost o revelatie, pentru ca niciodata nu crezi cu adevarat cliseele de genul acesta, nu reusesc sa atinga nimic din tine. Eu am simtit asta ca pe un adevar atunci, si cred ca undeva, cand toata starea aceasta a incetat, am ramas cu ambitia de a-l crede in continuare.

Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 1" 10.04.2008

Cand citesc "A trai pentru a-ti povesti viata" de Gabriel Garcia Marquez nu ma pot abtine sa nu resimt o umbra de invidie fata de fundalul familial peste care isi asterne el povestea, fundal care l-a inspirat foarte mult in romanele sale. Ma gandeam ca eu nu am o astfel de zestre de intamplari ciudate de la care sa pornesc cand construiesc o lume noua in scris.
Totusi am vorbit cu mama si am descoperit ca ascunse bine in memoria bunicilor mei se afla intamplari la fel de potrivite pentru povestit, dar ca, dintr-o timiditate specifica familiei noastre, sau din pudoare, nu prea se vorbeste despre ele. Strabunicii mei au niste povesti obscure si usor neclare pentru mine, pentru ca sunt pierdute adanc printre amintirile decrepite ale unei copilarii dominate de contradictii. Bunicul meu de pe mama, la care tin foarte mult pentru ca e ca un copil mai mare in tot ceea ce face in afara de serviciu, s-a nascut intr-o familie numeroasa. A fost unul dintre ultimii copii ai mamei sale, care a murit la o nastere, cand el avea cam noua ani. Erau opt frati buni, si dupa recasatorirea tatalui sau a mai avut opt frati vitregi, totalul nasterilor din familia sa ajungand la douazeci si patru, dintre care au trait doar cei saisprezece. Mama lui era fiica de notar - si mama afirma cu o oarecare nesiguranta ca se numea Elena - si s-a casatorit din dragoste cu tatal lui la varsta de 16 ani. A murit la putin peste treizeci de ani, petrecandu-si aproape toata perioada cat a fost maritata fiind insarcinata. Bunicul a iubit-o mult, si ii simte lipsa mereu. Nu cred ca isi aminteste cum arata mama lui, si de asta evita sa discute despre asta.
Acum cativa ani, cand a fost operat de inima, a povestit in salonul in care era internat lucruri pe care mama nu le auzise niciodata. I le-au povestit ceilalti cand astepta sa iasa bunicul din operatie. Si-a dat seama ca, pentru proprii copii, uneori esti mai strain decat pentru ceilalti. Undeva, in familia noastra, cred ca nu s-a stiut niciodata cu adevarat cand trebuie trecuta granita dintre parinte si copil pentru a ajunge la frontiera mai larga dintre un om matur si un om matur. A ramas o gaura de neacoperit, o ruptura care in anumite momente e mai mare decat rupturile dintre oamenii straini, pentru ca aceia nu se ascund la fel de constiincios unii de altii cum se straduiesc parintii sa o faca fata de copii in familia mea. Asa incat stiu ca pe a doua sotie a tatalui bunicului meu o strigau Ileana si ca eu port numele a doi strabunici - Toadere - Teodora.
Cred ca stiu acum de unde a mostenit mama caracterul ei si modul ei de a privi lumea. Dupa ce a depanat povesti despre familia noastra am inceput sa simt un fel de solidaritate stranie fata de ea, ca si cand as fi inteles brusc ca nu prea ai cum sa decizi prea multe lucruri in viata. Si ca, pana la urma, orice ti se asterne in cale, va fi bine, chiar daca nu un bine imediat.
Multumesc pentru ca ai spus ca "Oamenii valoreaza atat cat valoreaza iubirea lor pentru altii, si nu iubirea altora pentru ei.". Sper ca asta sa ma rascumpere candva, presupunand ca exista bine si rau si vreo pedeapsa sau vreo rasplata pentru faptele tale. Pe mine si cateva generatii de parinti si bunici dinainte.

Ziarul - "Naufragiu" 08.04.2008

Ma intreb daca atunci cand te analizezi cu luciditate si constati ca ai comportamentul unui nebun, gestul in sine anuleaza posibilitatea ca tu sa ai dreptate. Acest mic paradox ii impiedica probabil pe psihologi sa isi semneze singuri internarea la ospiciu, asa cum ma impiedica pe mine sa trag o concluzie in privinta integritatii mele psihice. Cred ca s-au ciocnit in mine niste contradictii, atat de puternic incat s-au anulat unele pe altele si au lasat un fel de gol linistit. Din multitudinea de idei care imi treceau cu brutalitate prin minte in fiecare moment, facand zgomote de neinteles, nu a ramas niciuna clara si puternica. Un suras amar mi se intindea pe buze gandindu-ma la toti cei care cauta un "scop mai inalt" existentei. Adevarul este ca nu cred ca ai cum sa gasesti asa ceva. Scopurile sunt cele mai meschine plasmuiri ale imaginatiei noastre.
Cred ca am devenit in mintea multora un fel de reprezentant al adolescentei prelungite, cu toate reactiile mele cu tendinte "anarhiste". Mi s-a spus ca tot ce scriu aici este un gest inutil, si probabil ca avea dreptate, nimeni nu are nevoie de "bajbaielile" altcuiva. Cred ca pe mama a dezamagit-o foarte mult lumea si se straduieste sa ne protejeze pregatindu-ne cu unele mai mari care pornesc din sufletul ei. Ei nu stiu sa ii intind mana, asa cum o fac pentru alti naufragiati. Nici nu as putea sa spun daca gesturile astea vin din dragoste, sau din altceva din sufletul meu ce nu stiu sa numesc acum.

miercuri, 9 aprilie 2008

Ziarul - "Catre Don Quijote" 03.04.2008

Raman descumpanita in fata colii albe ce se deschide in fata mea. Caut un mod de a scrie despre libertate. Nu as sti sa o definesc nici acum, cand am vazut-o oglindita in ochii unor oameni. Stiu insa ca nu depinde de nimic altceva decat de tine insuti. Nu stiu daca o mostenesti genetic sau daca o inveti. Nu as putea sa o definesc sau sa o explic. Cert este ca tanjim cu totii dupa ea, atunci cand nu o simtim. Probabil ca toata discutia asta a pornit de la imaginea leoaicei din carul de circ, acea silueta eleganta, ferma si greoaie, care s-a intrezarit cateva clipe printre gratii.


Nu cred ca pot gasi cuvinte sa explic emotii, nu cred ca stiu de ce le simt, si nu cred ca are vreo relevanta acest element. Nu am raspunsuri la orice intrebare, si nu pot sa dau sfaturi. Pot sa fiu alaturi, atunci cand inoti in mocirla, insa nu te pot scoate de acolo. Esti singurul capabil de asta, eu pot doar sa te prind de mana atunci cand tu mi-o intinzi, pot sa te tin la suprafata, insa gestul trebuie sa iti apartina, ridicarea trebuie sa fie a ta, tu trebuie sa vrei sa iesi de acolo. Pana atunci am sa te urmez cand te indrepti spre Morile de Vant si am sa te privesc cum iti porti luptele. Numai pentru asta iti sunt alaturi, esti singur in tine si cu tine, si nimeni si nimic nu poate face ceva sa schimbe asta.