miercuri, 12 martie 2008

Ziarul - "Umeri" 22.06.2007

Cate ceva ce am vrut sa pastrez oferindu-va voua. E o poveste frumoasa pe care unii dintre voi o cunoasteti. Nu pot sa scriu acum povesti noi. Uneori ma joc cu penita pe hartie, totusi povestea aceasta se cere scrisa mai departe, la nesfarsit. E putin din absurdul meu, putin si din dorinta mea de a ravsi si a lupta pentru umerii iubiti.





"Sa te tii bine de umerii mei."

"Ti-e teama ca am sa dispar mergand in urma ta, si nu ai sa iti dai seama ?"

"Nu. Tine-ma bine. Poate ma ridici putin in zborul tau."





Sunt un personaj bizar, ma plimb pe strada cercetand oamenii atent. Merg repede, ii privesc intens, insolent, le ravasesc hainele, le descos. Le descopar sufletele mancate de molii, si trec mai departe. Nu stim sa privim. Oamenii se tem de priviri atente. Le considera nepoliticoase, le deranjeaza intimitatea obscura. Cine stie, poate chiar ii vede cineva. Si atunci, toata scoarta lor s-ar narui, si ar ramane goi, ridicoli si neprotejati in fata celorlalti.

ZIUA I

Usi la sufletele noastre, incuietori la usi, chei pe dinauntru, lanturi si lacate. Bat incet. Nu se aude nimic. Trec mai departe.
Ascult. Plange un copil inauntru. Am mai intalnit astfel de oameni. Navalesti sa ii salvezi si descoperi inauntru bestii. Merg mai departe.
Liniste : alt mort in spatele usii asteia, deja miroase a suflet putrezit. Plec repede mai departe, mirosul asta este greu de suportat.
Batai pe dinauntru. Ma opresc. Ma lipesc incet de usa si ascult. Bataile devin mai rare. Inghit in sec.

"Nu ajuta la nimic daca bati. Cauta cheia. Trebuie sa fie pe undeva pe la tine."
"Ce cheie ? Nenorocita asta de usa nu are nicio cheie. Fa ceva, nu sta acolo."
"Nu eu ti-am inventat usa, domnule. Nu da vina pe mine."
"..." [ cateva sunete nedeslusite, izbituri in usa repetate ]
"Sunteti bine, domnule ?"
"Dumneata cine esti ?"
"Eu ?... Va ajuta un nume ?"
"Nu."
"E o chestie cu usile astea... nimeni nu o asculta... dumneavoastra va claditi singuri zidurile, domnule..."
[ fasaiala in josul usii, vocea se aude mai aproape de podea, ea se aseaza ]
"Renunt. Mai ramai putin sa vorbesti cu mine. Sunt singur aici, stii... nu e nimeni inauntru. Te-as lasa sa intri, insa... stii cum e... nu prea am cum... Si spune-mi... tu ce cauti la usa mea ?"
"Eu am spart usa mea... si acum, cand nu mai am zidurile mele sa ma inchida, ma inchid zidurile celorlalti."
"Ce vrei, domnisoara, totul este relativ in Universul asta : iubirea, fericirea... de ce nu ar fi si libertatea ? Cum e dincolo ?"
"Aici ? Multe usi, ca a ta... incuiate. Nu stiu ce e dincolo."
"M... trebuie sa fie interesant... Stii, o usa are un potential. Poate ascunde orice."
"Si atunci, o usa inchisa ce e ?"
"Un ideal. Nu il poti atinge niciodata si nu poti stii cum e. Ce faci acolo, domnisoara ?"
"Zambesc."




ZIUA II

[ deschide ochii incet, se aud batai usoare, si o voce surda ]
"Domnisoara, ai plecat ?"
"...Da."
"Adormisem putin si m-am speriat ca... Spune-mi, ce vezi ?"
"O usa zgariata."
"Zgariata ?"
"Ti-am vegheat somnul, domnule, trebuia sa iti cant ceva frumos ca sa dormi, si atunci am tinut ritmul cu pumnii si cu unghiile in usa. Am cam zgariat-o, insa nu trebuie sa iti faci griji, e doar de suprafata. Lacatul tine la fel de bine."
"...Ai sa pleci ?"
"...Sunt undeva ?"
"Domnisoara, nu fii nesuferita... Dumneata unde iti tii durerile ?"
"Inainte credeam ca in piept... acum cred ca in unghii... de aia le rod tot timpul, ca sa fie scurte. Dumneata ai dureri ?"
"Nu."
"Stiam. Oamenii ca dumneata nu au niciodata dureri. Au doar suferinte."
"Ce vrea sa insemne asta ?"
"Incepi sa suferi de claustrofobie, domnule."




ZIUA III

"Domnule...Trebuie sa plec."
"De ce ?"
"Pentru ca nu mai am ce intrebari sa iti adresez. Si nici dumneata nu ma intrebi nimic. Asta inseamna fie ca nu mai sunt raspunsuri, fie ca nu mai vrem sa le ascultam."
"Nu stiam ca stai aici pentru raspunsurile mele, domnisoara."
"Nu, am stat pentru ca am crezut ca ai sa gasesti cheia. Insa azi dimineata, cand m-am uitat pe gaura cheii dupa dumneata, mi-am dat seama ca ea era in usa. Am venit pentru ca dumneata bateai in usa si nu te asculta nimeni. Stii, niciuna nu e zgariata pe dinafara - numai a dumitale, pentru ca am batut si eu in ea de aici."
"Nu ma intrebi de ce nu am deschis ?"
"Nu vreau sa stiu. E treaba dumitale. Eu doar trebuie sa plec."
[ grabit, cu vocea sparta ]
"Am ceva sa te intreb. De ce nu ramai ?"
"Pentru ca dumneata preferi sa ma stii o fantezie. Daca sunt doar atat, imagineaza-ma aici si va fi suficient."










ZIUA IV

[ de o parte el, cu spatele rezemat de usa ]
[ de partea cealalta ea dormind cu mana intinsa pe dunga de lumina care iese de sub usa ]

"Iarta-ma. Ce prostie... nu te pot imagina, domnisoara. Intind mana dupa dumneata si te spulberi in aer. E vina mea ca vreau sa te ating, iarta-ma. Sa nu-ti ranesti genunchii, domnisoara, sa nu cazi. Prin visele dumitale sunt alei lungi de piatra, labirinturi si intrari."
[ ea deschide ochii si asculta, urmarindu-i umbra ]
"Mai demult... stiam o poveste... cu un print inchis intr-un labirint. Cand i-a patruns cineva prin labirint, a inchis-o in afara castelului si i-a dat vise frumoase. A incercat sa o opreasca facand-o sa uite pentru ce venise."
"Dumneata mai tii minte ?"
"Nu."
"Macar visezi frumos ?"
"Numai treaza."
"Iti duceam lipsa... S-a imbolnavit totul de lipsa ta."
"Si dumneata ?"
"Cred ca... Mi s-a urcat un tipat in gat si ma doare cand vorbesc. Credeam ca ma va gatui."
"...Am vazut lumina care iti iesea pe sub usa. Atunci mi-am dat seama cat intuneric este aici. Mi-e frica de intuneric. M-am intors cu spatele la lume. Am ramas aici si am adormit cu vocea dumitale... Ce sunt vocile, domnule ?"
"Vibratiile sufletului nostru."
"Si tipetele ?"
"O rupere de coarde."





ZIUA V

[ cu mana lipita de usa ]
"Ti-as adresa un cuvant, insa ma tem ca o sa ricoseze. Se va izbi de rigidul dumitale si va raspunde in elasticul meu."
"Pentru asta taci ?"
"Da, tac. Uite, tac cum nu am mai tacut niciodata. Pentru ca dumneata nu ma auzi."
"Iti treci timpul ascultand pe la usi doar din plictiseala ?"
"Timpul e singurul care sta pe loc. Noi trecem pe langa el. Timpul ne trece pe noi."
"Domnisoara... ia-ti mana de acolo. Jenezi... Si timpul o face din plictiseala ?"
"Intreaba-l."
"Nu ai toate raspunsurile din lume ?"
"Nu, insa iti pot darui toate intrebarile."
"Ce sa fac cu ele ?"
"Sa le ai in dublu exemplar. In caz ca mai pierzi vreuna."
[ cu privirile la marginea de jos a usii ]
"E ceva astazi in aer care ma face sa ma gandesc la frunze uscate."
"Miros de toamna tarzie dincolo ?"
"Nu, miros de cadere."
"Cum miroase caderea ?"
"Seamana cu durerea, insa dumneata nu ai de unde sa stii. Are un miros accentuat de creta si de pene."
"Durerea dumitale are gatul sucit la spate. A parait cand s-a produs ?"
"Nu, insa cu siguranta nu mai zboara."
"Cand eram mic suceam durerile in zbor."
"Acum hranesti din palme suferinte... Cata noblete."





ZIUA VI

[ se trezeste cu lovituri in usa ]
"S-a intamplat ceva, domnisoara ?"
"... Nu. Doar mi s-a parut. Uneori mi se pare ca peretii se apropie si ma sperii."
"Peretii nu se apropie niciodata. Doar crestem noi putin, cand privim pe gaura cheiialte lumi."
"Dumneata vezi cerul, domnule ?"
"Nu. Insa am pictate toate constelatiile aici."
"Nici eu. Uneori le desenez cu degetele in praf... apoi pun talpa deasupra si simt ca pasesc pe stele. Am invatat sa nu ma uit inapoi pentru ca nu vad decat urme."
"Uneori te desenez pe dumneata cu degetul pe asternut. Te stergi in fiecare dimineata, insa ma trezesc cu adancitura trupului dumitale langa mine si cred ca ai apasat greu sub palma mea pe suportul viselor mele."
"Am visat o fereastra desenata pe zid, cu creta."
"Se vedea ceva prin ea ?"
"Doar caramizi rosii. De dincolo nu se auzea nimic."
"Uneori e atat de liniste incat poti auzi cum curge sangele in pieptul celuilalt."
"Atunci canta-mi ceva din pulsatiile palmelor dumitale."









ZIUA VII

[ el, apropiindu-se de usa, asculta cu buzele lipite si gatul uscat ]
"Domnisoara..."
[ isi drege glasul si reia mai tare ]
"Domnisoara. Ai plecat ?"
[ ea, in picioare, privind in departare in intunericul pe care nu il poate descifra ]
"Spune-mi... Ai plecat ?"
"Nu. Insa as putea sa ma pierd..."
"Si te-am pierdut ?"
"M-a gasit usa dumitale."
"Mai sunt alte usi ca a mea ?"
"...Niciuna nu lumineaza pe la margini."
"Crezi dumneata ca lumina asta e frumoasa ?... E ca un incendiu aici. Sa nu atingi clanta, s-ar putea sa te doara, cu arsura ei."
"Arsura dumitale ma doare mai rau."
"Domnisoara, spune-mi... Mai vrei sa intri ?"
"Domnule... mai vrei sa iesi ?"
"Ce e dincolo ?"
"Un joc urias de puzzle. Trebuie sa recompui viata folosind praf."
"Si e usor ?"
"Numai daca nu sufla briza. Creeaza nelinisti in firele de praf si ele invata sa zboare. Toate nelinistile inalta putin."




ZIUA VIII

"Te-ai intrebat vreodata de ce intunericul nu radiaza ?"
"...Poftim ?"
"Da... Mie nu imi bate niciodata pe sub usa intunericul dumitale."
"Lumina orbeste... Intunericul iti ofera viziuni. Dumneata cine crezi ca a strabatut mai departe ?"
[ se gandeste putin in tacere ]
"...Viziuni sau vedenii ?"
"Viziuni... Daca e bezna, uneori si vise."
[ ea, zambind cu degetele la frunte ]
"Eu pot sa fac intuneric si daca inchid ochii."
"Cand inchizi ochii, ei privesc inauntru. Si atunci visezi tot intunericul de sub sufletul inchis."
"Si intunericul celorlalti ?"
"Putin din el se vede prin ochi. Daca privesti adanc, il poti vedea pe tot."
"Ca privind prin gaura cheii secretele mari. Poate ca de asta ma sperie intunericul. Si orbirea e un intuneric."




ZIUA IX

[ izbeste in usa si cade cu piciorul zdrobit si cu un icnet de durere langa zavor ]
"Domnisoara, ce e ?"
[ tace respirand greu ]
"...Lumea asta e atat de gri ca pare ireala."
"Gri-ul se asorteaza la orice."
"Asa credeam si eu. Insa uite, cu mine nu se asorteaza deloc, imi strica ritmul culorilor si imi lasa un gust urat cu fiecare cuvant."
"Ce gust au cuvintele ?"
"Cuvintele sunt de multe feluri. Insa toate au aceeasi aroma cand sunt statute. Frazele mele sunt salcii, ca apa de balta."
"Sunt si tulburi ?"
"Cuvintele nu. Gandurile putin. Iti plac baltile ?"
"Numai cand reflecta cer frumos."
"Baltile sunt ca sufletele : cand calci in ele te stropesti putin si ele se tulbura. Daca astepti, iti vezi urmele pasilor in noroiul de sub oglinda apei."
"Si atunci noi ce suntem ?"
"Doua oglinzi care se reflecta una in alta la infinit."
[ el, razand matur de replica infantila ]
"Domnisoara, dumneata traiesti intr-o lume imaginara. Aici oglinzile sunt oglinzi si oamenii sunt cioburi."
[ ea, razand infantil de replica matura ]
"Am sa iti dau ceva sub usa ca sa ma cunosti mai bine."
"O imagine ?"
"O oglinda."




- Ce usor poti sa dispari... uite, o clipa si ai disparut. Te cauta si nu te mai gaseste. Candva se va obisnui cu lipsa ta. O va simti mereu, insa nu va mai fi atat de sacaitor. Acum doare putin, descumpaneste putin, starneste intrebari... putine.
- Si totusi de ce plecam ?
- Pentru ca asa este frumos in povesti. Unul e rau, unul e bun. Unul e parasit, celalalt paraseste. Altfel nu ar mai fi nici o intriga.
- Poate ca ar fi mai frumos daca nici macar nu ne-am intalni. Sa trecem unul pe langa altul, sa ne remarcam zambind, si sa ne continuam drumul. Sa nu-i mai tulbul somnul si sa nu mai chem. Sa nu ma cheme cand dorm. Sa nu scrie povesti despre mine si sa creada ca sunt despre altcineva.
- Stii ce vrea acum ? Sa iti lase o cicatrice.
- Sa ma raneasca ?
- Nu, sa stie ca tu ai remarcat ca a trecut pe aici. Sa iti amintesti. Sa te doara atunci cand e vreme urata. Putin, nu tare. Si vrea sa fie intr-un loc unde sa nu stii decat tu.
- Eu vreau sa ii dau voie. Numai sa stie cum sa lase semne. Permanente. Vreau sa taca. Spune-mi, e o dovada de egoism ?
- Numai daca faci asta pentru tine.
- Da-i un cutit.
- E mai simplu sa ii dau o pana si cerneala. Va face din tot o cicatrice.

Niciun comentariu: