Mai demult mi-am zis ca am sa pun la dispozitie ceea ce sunt oamenilor care vor dori sa vada. Cu sinceritate. Am descoperit in timp ca oamenii nu sunt interesati de asta. Oamenii te acuza de ipocrizie daca se stiu mintiti, insa nu doresc sinceritate. Ei vor sa fie mintiti frumos si iscusit, sa nu realizeze ca paradisul lor e o iluzie. Oamenii nu isi doresc suflete - pereche, ci imense spatii in care sa isi depoziteze spre uitare frustrarile. Vor sa se simta iubiti pentru ca de cele mai multe ori considera ca merita si iubesc pentru ca asa se simt nobili. In general e un act egoist.
Ma gandeam in drum spre casa la multe lucruri. Ma tot gandesc de ceva vreme si cuvintele imi danseaza pe marginile buzelor fara sa devina sunet.
Imi amintesc cum stateam atunci la masa si unele replici. Aveam buzele lipite, grele. Niciun rost sa mai spun ceva, nu aveam nimic de adaugat concluziilor care se trageau atunci in mintea celui din fata mea. Sunt tot eu, insa acum alege sa ma perceapa diferit, nu mai vede ceea ce vedea inainte. Si nu pot spune ca l-as contrazice acum sau ca l-as fi aprobat atunci. Si inca nu stiu daca a fost un act generat de vreun sentiment sau de orgoliul ranit, oricum, a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri dedicate mie. Chiar si menit sa ma "ingroape ca pe un trecut". Sau era "ingroape in trecut" ?
A mai fost apoi telefonul. Din toata discutia imi amintesc o replica destul de clar "Lasa suferintele in seama celor care stiu sa le poarte... adica a mea.". Chiar stii ?
Si uite cum stau din nou in fata voastra, voi departe si reci, ca un auditoriu, eu singura si cantarita de priviri inexpresive, pe scena. Ne suntem straini. Il citeam pe Cioran zilele trecute si ma intrebam cum a reusit sa supravietuiasca atat de multa vreme siesi si pesimismului sau. Si totusi in putine cuvinte de-ale lui m-am gasit si eu.
Despre partile bune nu prea vorbim. Nu ne isca intrebari, le traim si atat, fara sa dorim sa le schimbam, de cele mai multe ori. Ce rost are sa disecam bucuria atat timp cat nu avem de ce sa o ocolim ( cei mai multi dintre noi ).
Poate de asta stim atat de putine despre ceea ce ne face fericiti. Macar daca am putea rupe fraiele pesimismului si trai fericirea plenar.
Tigara a devenit doar un element de decor, o recuzita veche si indispensabila. Si tot bat strazile singura in gandurile mele, acolo unde nu poate invada nimeni. Uneori sunt strazi straine, insa toate par asa, uneori, la fel cum toate par la fel de cunoscute. Eu si noua mea dorinta de a-mi gasi un loc unde sa ma simt altfel decat "straina" fara sa ma inradacinez prea adanc. Ma vad mereu scufundata in ceata subtire de dimineata de toamna, cu esarfa in jurul gatului si manusi taiate pe maini, mergand fara o directie prestabilita, si tacerea care ma urmeaza aproape, calcand pe urmele mele cu pantofi mai mari. Tacerea sterge tot ceea ce eram, tot ceea ce am lasat pe drum cand am trecut prin fata portii tale. Zambesc in urma cald si imi continui drumul. Niciun strigat nu a fost vreodata auzit in urma mea.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu