Ziarul - "Colaj" 21.03.2008

Ma mai plimb uneori cu senzatia ca port de mana pe cineva drag, ca ma urmeaza in liniste peste tot, si ca uneori imi raspunde acelor ganduri neformulate clar. Nu prea pricepe nimeni plimbarea asta a mea in doi. Ne-am obisnuit cu totii sa ii inchidem departe de noi pe cei care indraznesc sa creada in lucruri care nu pot fi catalogate ca fiind "reale". Daca intregul concept de divinitate nu ar fi coborat adanc in sufletele noastre probabil ca am fi avut azilele de nebuni intesate de credinciosi. Pana la urma o credinta atat de "abstracta" este considerata "nebunie" numai daca nu reuseste sa se generalizeze. O "nebunie" colectiva isi castiga titlul de "religie". Nu stiu daca lumea mai poate trece printr-o revolutie spirituala unificatoare. Nici nu stiu daca ar avea nevoie de o unificare la acest nivel. Insa exista ceva pervertit de o maturitate a umanitatii, ceva care ne-a rapit aproape tuturor acea inocenta care sa ne permita sa cautam raspunsuri in alta parte decat in noi insine.


Stateam cu un album de fotografii vechi in brate, si priveam la toti cei pe care nu i-am cunoscut, si al caror nume uneori nici nu il stiu, care imi intorceau zambetul din fotografii alb-negru cu marginile decupate in modele demodate, din clipele acelea ale lor, trecute in fata aparatului foto. Instantanee cu fragmente de viata, personalitati intregi ciuntite pana la dimensiunea unor secvente fugare si neclare blocate de obiectiv pe un film vechi. Aceeasi senzatie am avut-o pentru cateva clipe ascultand vocea lui Jim Morrison si realizand ca a ramas imprimata, blocata in timp pentru totdeauna in momentul inregistrarii, impreuna cu tot ceea ce a insemnat el in acele cateva minute de melodie. Ne obisnuim atat de mult cu aceste "viziuni" in intimitatea unui trecut care nu a fost al nostru, incat nu ne mai uimeste atat de des posibilitatea aceasta de a transcende limitele spatiale si temporale. Avem o mica masina a timpului, numai ca merge doar in trecut si numai pentru ceea ce ramane mereu imprimat undeva, fie pe hartie, pe banda audio, fie in sufletele noastre.


Cuvintele nu pot schimba mereu lumea, si mare parte din puterea lor rezida in interesul fata de persoana care le-a emis.

Nu am retete pentru o viata perfecta, nu am nici macar una pentru o viata frumoasa. Totul tine de gust, pui in amestec elemente dupa propriile preferinte, si speri ca la sfarsit sa iasa ceva bun, sau macar digerabil. Probabil ca ceea ce ne sperie pe noi la trecerea timpului, si ceea ce ne determina sa fim atat de egocentrici este tocmai faptul ca nu cunoastem timpul inainte de nasterea noastra, nu i-am simtit trecerea continua. Nu am cunoscut Universul inainte de existenta noastra, deci pentru fiecare dintre noi, el este doar atat cat poate fi cuprins de "Eu"-ul sau, atat cat poate fi cunoscut in timpul pe care il petrecem in forma umana. Universul incepe si se termina, literalmente, odata cu noi si este ceea ce putem atinge cu gandul sau cu o intindere de brat. Suntem centrul lui pentru ca se extinde pe masura ce il gandim, suntem creatorii lui pentru ca il percepem prin prisma subiectivitatii noastre, suntem Universul pentru ca el trebuie sa incapa in "Eu". Desi nimeni in afara de noi insine nu poate simti asa, lumea se termina odata cu noi insine.


Melodie atasata : Paolo Nutini - Autumn

Ziarul - "Cumulonimbus" 18.03.2008

Pierdut printre nimicuri naucitor de colorate, statea cuminte si astepta sa se aplece cineva peste el sa il ridice. Statea acolo de foarte mult timp, insa nu incetase vreodata sa isi etaleze mandru speranta ca asta se va intampla, totusi, candva. Era ca la un fel de bazar, pe o tejghea, cu trecatori privindu-l lung, fara sa il observe, printre toate celelalte lucruri la jumatate de pret. Insa nu avea altceva de facut decat sa stea cuminte si sa astepte. Isi intinse aripile gri si picioarele cu ghete scalciate, se zburli in vant si ramase asa, in timp ce trecatorii se rareau in jurul sau. Cand a inceput sa ploua a ramas singur in strada, cu aerul pierdut al unei vrabii plouate, la fel de decolorat ca si cand ar fi fost o jucarie perisata, intoarsa cu cheia si lasata sa se invarta schioapa in gol. La picioare i se aduna o balta de proportii diluviene, de sub care ghetele scoteau rareori bulbuci de disperare, ranjind apoi resemnate cu toate degetele de la picioare.
Ploase deja timp de trei zile cand se misca din nou, trecatorii rari de pe strada obisnuindu-se cu imaginea sa de gargouille. Hainele incepusera sa dea semne de putrefactie pe el, sfasiindu-se mai rau pana cand ramasera niste zdrente infasurate in jurul soldurilor. Isi stranse aripile pe langa el de rusine si continua sa astepte zambitor, privind undeva spre orizontul betonat.


Probabil ca asta e varsta potrivita pentru realizarea acelui amestec complicat care ne permite sa iubim statornic si sa speram in acelasi timp ca va dura o vesnicie. Sa fim idealisti si puternic atasati in acelasi timp. Sa ramanem in acelasi loc, sub ploaie, pana ne totolotim de tot si devenim maturi, ne pierdem visele ca pe niste haine putrezite si ne invaluim rusinati in ceea ce trebuia sa ne ajute sa zburam. Privim mereu spre un orizont de care nu incercam sa ne apropiem, ca si cand ar trebui sa vina el inspre noi, o lume frumoasa obturata de noi insine, de dezamagirile noastre carora nu putem sa le dam drumul usor pentru ca sunt proprietati valoroase adunate in timp cu multa truda, de tristetile monotone care ne topesc in depresii pana devenim mase fara forma de pasta gri, o jucarie care bate pasul pe loc pana cand i se termina de invartit cheita. Da, asta trebuie sa fie varsta acestei minunate alchimii.

Ziarul - "Drumul parte a imaginii destinatiei" 15.03.2008

Am constatat ca ceea ce scriu, in general, aici, are mai mult o valoare sentimentala, si aceea temporara. Am facut un fel de arhiva online, denumita simplu blog, insa unde articolele nu vor fi niciodata publicate in acelasi timp cu Ziarul. ( www.distortinglens.blogspot.com ). Am avut indoieli daca sa il fac, am indoieli acum daca sa il pastrez. Insa deocamdata e deschis cititorilor. Am constatat citind din urma ca uneori nici macar eu nu am rabdare cu mine insami din trecut, nu ma mai inteleg pentru ca trairile acelea au trecut si au lasat in urma lor principii mutilate sau imbunatatite ca si conceptie.



M-am intrebat deseori de ce scriu, de ce ma incapatanez. Si un raspuns clar nu am gasit. Banuiesc ca este o combinatie de narcisism - care ma face sa consider ca am dreptul de a cere atentie pentru toate ineptiile pe care le gandesc - incercare de a arata lumea prin ochii mei - de unde si ideea de "distorting lens" - si tentativa de a ma imprima in sufletele celor care citesc.
Astazi am umblat cu mama prin librarii si am dat peste o carte care se numea "Cartea cartilor uitate", parca. Pe coperta din spate era realizat un rezumat al povestilor unor manuscrise pierdute. Unele abuziv si altele voluntar. E o problema de identitate, scrisul asta, pentru mine. Ma defineste, cumva, ca si cand ar exista o panza pe care o mazgalesc tinand mereu palma cealalta in acelasi loc. Va ramane o pata alba, o silueta a mea acolo, fara sa imi fi facut cu adevarat portretul. Mi se pare un act echivalent cu o crima sa distrugi un manuscris valoros si unic - distrugi vocea autorului. Ma intreb ce trebuie sa simti atunci cand iti distrugi singur ramasitele acestea de ganduri. Singura varianta, in afara de "dezamagire" este cea de negare a valorilor pastrate acolo. Ceea ce inseamna sa negi drumul parcurs pana la forma din prezent a personalitatii tale.
Probabil de asta nu am sters pana acum blog-ul arhiva. Drumul este o parte a personalitatii tale. Drumul este o parte a imaginii destinatiei.


"Stop chasing shadows, just enjoy the ride"

Ziarul - "Batalii" 11.03.2008

Ma gandeam azi la toate razboaiele pe care le-am purtat pana acum. Nu a existat niciunul pierdut, ci doar cateva care asteapta represalii sau la care am renuntat. Fiecare lupta pe care am dus-o, fiecare aliat, fiecare oponent, nu au facut decat sa contureze harta a ceea ce inseamna "Eu". E un tinut ciudat, asta pe care l-am conturat pas cu pas, batalie cu batalie. Si fiecare front nou inseamna un potential de expansiune, o tentativa de cunoastere. Toate gesturile mele sunt asadar egoiste pentru ca au in centrul lor aceasta pofta de a creste. Fiecare granita pe care o am este un front, activ sau nu, o limita pe care doresc sa o imping sau sa o desfiintez. Cu cat ai un spatiu mai mare, cu atat perimetrul creste, si cu atat ai mai multe fronturi de infrant. Cred ca am decis candva ca sunt putin obosita, probabil de aici tentativa ciudata de a pastra pace cu ceea ce se afla in afara lui "Eu". Fiecare lupta este un act de egoism.
Cat despre Univers, atat cat l-am descoperit eu, deocamdata, nu este o imagine alb-negru. Nu numai ca nu are valori absolute si contrarii, insa are atatea variabile si culori incat nu ii poti pune elementele in pozitii diametral opuse. Si este o dovada de autolimitare sa nu le privesti pe cat mai multe dintre ele, incercand sa le observi pe toate.
Umanitatea are probleme de perceptie. Individul, cand focalizeaza pe un anumit element, le ignora pe toate celelalte, impingandu-le la marginile perceptiei. Toate emotiile dominante sunt focalizari exclusive asupra anumitor elemente. Mie imi place sa ma joc cu atentia altora.

Ziarul - "Opusuri" 08.03.2008

Unul dintre privilegiile drumurilor catre Bucuresti este acela de a prinde rasaritul din tren, printr-o fereastra intitulata pompos "panoramica", deasupra unor campuri sau paduri, departe de "civilizatia" noastra... desi urmele ei se gasesc imprastiate peste tot neglijent in mormane de gunoaie sau in resturi aruncate aleatoriu. Intr-un moment din acesta, Vineri dimineata, am privit putin asupra a ceea ce se intinde in jurul nostru. In masa asta amorfa de indivizi nemultumiti nu am vazut prea multi care sa fie dispusi sa ceara o schimbare intr-un mod care sa o aduca, sau mai mult, sa o infaptuiasca ei insisi. Ma gandeam ca ceea ce numim "evolutie" sunt doar mutatii fericite, care nu au fost in detrimentul speciei. Fie ca au insemnat mersul biped, cu adevarat folositor din cate se pare pentru noi, sau doar rarirea parului de pe corp, nu a contat atat timp cat nu a afectat capacitatea de supravietuire a speciei. O schimbare nu inseamna mereu o imbunatatire semnificativa. Totusi atunci cand te opresti din schimbare, cand nu evoluezi, cand stagnezi intr-un stadiu si devii inadaptabil la ceea ce se afla in jurul tau, patesti ceea ce au patit dinozaurii, insa la nivel spiritual : la un cataclism emotional ajungi in pericol de extinctie. Binecuvantarea adusa de nestatornicia umana este aceea ca sunt putini cei care ajung in aceasta situatie.

Suntem bucatele dintr-un puzzle imens pe care nu il putem privi in ansamblu decat desprinzandu-ne din locul nostru si ajungand undeva deasupra, intr-un punct cu vedere deschisa pentru a observa toate imbinarile frumoase ale Universului. Ma intreb daca asta inseamna pozitia divina asupra vietii noastre, sau daca ea inseamna sa fii atat de privilegiat pozitionat incat sa nu se observe liniile de separare, ci doar ansamblul, desenul armonios format de aceasta imbinare. Poate divinitatea e doar un copil care se joaca punand cap la cap bucatile Universului nostru, si asta a insemnat procesul de Creatie divina in sine. Descoperirea unui intreg. Poate ca singurul lucru pe care trebuie sa il realizam este ca realitatea imaginii pe care o percepem atat de resctrictionat presupune un intreg, ca nu suntem bucatele alaturate ci un desen mare, ca nu exista linii de separare reale, nu exista limitari, nu exista margini. Eu nu incep aici, unde te termini tu, nici invers, nu exista eu si tu, nu exista inauntru si afara, nu exista sus si jos, nu exista antiteze ci doar extremitati diferite ale aceluiasi "Eu".

Probabil ca se observa inclinatia mea spre monologurile legate de formele divinitatii. Asta pentru ca am incetat sa pun la indoiala existenta divinului. Incerc doar sa ii gasesc o forma care sa imi fie credibila ( a crede la nivel de asumare, nu de intelegere ). Divinitatea este. Si cred ca pe deasupra este Tot. Asa incat orice alta definie i-as gasi ar fi corecta si incompleta.

Alex, opusurile nu exista.

Ziarul - "Interferenta" 25.02.2008

Mi se pare ca scriu un fel de scrisori neadresate, spre a fi citite deschis de oameni prea putin interesati de ele, pentru ca destinatarii initiali au amutit candva.


Nu mai stiu acum daca maturizarea presupune cladirea unor principii sau daramarea unor credinte. Cert este ca Dumnezeu nu mai are in sufletul meu aceeasi forma ca atunci cand eram mica si imaginea lui severa de prin icoane imi parea doar ceva impersonal ca o carte de joc. Totul era un joc atunci, nimic cu adevarat dureros sau serios. Probabil ca acesta este avantajul jocului : nefiind real nu doare. Mereu am jucat cel mai bine jocurile sociale in care credeam ca nu am ce pierde, atunci cand miza mi se parea intangibila si stiam ca nu imi apartine ca sa o risc intr-un joc. Cand ai ce pierde jocul e mai greu si joci mai prost. Esti adult, acumulezi, te atasezi. Risti. Ti-e frica. Cred ca nu iti poate fi frica niciodata, daca nimic nu mai valoreaza suficient pentru tine incat sa crezi ca il poti pierde. Si totusi reusim sa traim in frica mereu. Nu pentru ca pierderile noastre ar fi atat de mari, ci pentru ca vrem sa le vedem ca fiind dureroase. Falsele idealuri ( caci sunt tangibile ) materiale, o multime de notiuni complexe si abstracte cum ar fi admiratia, renumele si pozitia sociala, tot ceea ce am cladit pentru a da nume frustrarilor noastre, nu genereaza decat gelozii de moment care devin nule in fata unui eveniment afectiv important. Luptam, e o forfota si un vacarm imens in afara noastra si in noi si alergam fara sa stim unde zi de zi. Pentru ca jocul inainteaza si noi nu trebuie sa pierdem nimic. Poate ca nu mai stiu nici eu exact ce este valoros pentru un om, pentru ca nu as putea numi acum altceva mai important decat Sinele insotit de liniste si de intelegere ( cumul de cunoastere si toleranta care rezulta in dobandirea intelepciunii de a putea iubi neconditionat ). "Dragostea" e doar in concept vandabil din filme si din carti cu femei si cu barbati care transforma tragicul in arta.

Ziarul - "Faurar" 22.02.2008

E Februarie, Februarie asa cum a fost si anul trecut Februarie, si mirosul asta repetitiv de primavara nehotarata ma scoate din casa si ma amesteca pe toate drumurile mele cu amintirea unor lucruri nu indeajuns de vechi incat sa le fi acoperit praful toate culorile. Am gust de cerneala muscata din stilou la mese obscure, prin localuri unde e in permanenta seara, am degetele manjite de foaia care ti se usuca tie sub palme pe masura ce o citesti, am culoarea asteptarii si a unui dor ciudat care m-a cuprins si m-a facut irationala. Asta ca sa iti raspund intrebarilor uzuale.
Acum respir mirosul de cerneala uscata si de cuvinte nespuse peste tot. Pe aleile pe care ne mai petreceam cateva ceasuri in frig ascultand lucruri pe care nu ni le adresam in dialoguri. "Necuvinte". Amintiri neadresate, vezi tu, pentru ca nu am curajul sa iti descriu fiecare detaliu a ceea ce esti, asa cum mi-l amintesc, poate distorsionat insa clar si coerent. Mi-e teama sa nu se potriveasca si sa te recunosti in sunetul rasului, in culoare si in voce.


M-am speriat azi, mi-am dat seama ca am uitat, aproape, trasaturile, vocea, discutiile. Si nu mai gaseam justificarea pentru ceea ce simt atunci cand te caut, ca si cand pierdusem toate motivele pentru care imi lipseai. Toate gandurile care gravitau in jurul imaginii acesteia s-au risipit si au lasat din nou acel gol care vroiam sa se deschida in tine. Un gol mare, de neacoperit decat de forma care ii fusese sustrasa fara stire. Totusi, ca palpaitul televizoarelor vechi, dupa cateva salturi imaginea a revenit la locul ei desfasurand tot filmul discutiilor noastre.


Poate mai bei cafea, si mai fumezi asa, ca viciu ocazional de imprumut, mi-e dor de ce stiai sa fii.

Ziarul - "Adictie" 21.01.2008

Gandindu-ma acum la dialogul nostru mai vechi, pe vremea cand inca ne vorbeam serios, mi-am dat seama ca aveai dreptate : daca intelegeam cu adevarat ceea ce imi spuneai atunci, ar fi fost suficient incat sa sa ma salvez de toate depresiile care au urmat.

Din nou incepe sa sune ca o scrisoare adresata : suma cuvintelor nespuse. Uite ca ceea ce e cu adevarat marcant sufleteste nu se pierde. Poate ar trebui sa vorbim mai putin si sa spunem mai multe. Sunt tentata sa iau o tigara in mana in timp ce scriu, doar asa, de dragul atmosferei, pentru ca imi place atat de mult sa ma simt boema si singura. Imi place sa imi aleg momentele de singuratate : a devenit o dependenta, m-am obisnuit cu ea si o chem de cate ori simt nevoia. Imi pot trai singuratatea in orice tacere, in orice pauza de la participarea mea la viata sociala, oriunde si oricand, o respir ca pe un praf linistitor - pentru ca singuratatea vine ca un praf uscat pe care il inspiri si se umezeste intai in gura, devine amarui, apoi coboara pana in stomac, il strange, apoi apasa putin, si cand simti ca nu mai poti sa respiri din cauza ei iti ofera liniste ; seamana cu starea dintre somn si realitate. Apoi un zgomot, orice perceptie acuta te trezeste.

Eu imi port cheia la gat : ca sa nu uit ca mi-am asumat limite. Cheia asta, pe care am ales-o si o pastrez, simbolizeaza elementele pe care nu le-am putut deschide ca sa patrund prin efractie, sa fac invazie, sa eliberez, sa ocup, sau cum le mai spuneam pe vremuri. Am pastrat-o ca sa imi aminteasca de perioadele cand imi doream sa fac toate astea.

Imi place cum crezi ca stii, ca ma cunosti, ca sunt un tipar - s-ar putea sa ai dreptate, insa suna jignitor.

Ziarul - "Intrerupt" 06.01.2008

"Stii ca nu e nimic in lumea asta care sa ne opreasca sa fim fericiti decat noi insine? Avem toate motivele sa fim fericiti. Toate. Nu stim sa apreciem. Nu facem decat sa fim nemultumiti prin simplul fapt ca vrem mai mult."


Uite, vezi, eu nu reusisem sa imi formulez asta atat de simplu astazi. Trebuia sa mi-o spui tu. Asta a fost mereu greseala mea. Cel mai frumos este sa iesi din ceva atunci cand atinge apogeul. Inainte sa intre in declin. Sa stii sa pasesti afara, sa eviti sa transformi partea frumoasa intr-o amintire aproape neverosimila. Azi dimineata am plecat tanjind dupa mai mult somn, insa a meritat fiecare secunda de trezie, pentru ca unele clipe sunt frumoase si atat. Nu e nevoie sa le repeti si sa le banalizezi. Nu e nevoie sa le prelungesti. E suficient sa te marcheze o data puternic ca sa ti le poti aminti la nesfarsit mult mai detaliate si mai acute decat daca s-ar fi repetat. Tocmai pentru ca au fost unice. Si dimineata am gasit in mine puterea de a nu cere mai mult. Mereu dimineata am credinta ca nu trebuie sa ma agat de nimic, niciodata. Am certitudinea si seninatatea de a putea da drumul lucrurilor care mi-au placut atunci cand se cer eliberate.


Si zambesc acum, datorita tie si pentru tine, pentru ca ai spus ceea ce ai spus asa, ca si cand ar fi fost o remarca de facut pe fuga. Ai spus ce, si cand trebuia ca sa ajunga in sufletul meu. Si admiratia este reciproca de ceva vreme.

Ziarul - "Cafeaua" 02.01.2008

Scriu de atat de mult timp aceste false articole si in acelasi timp la fel de false epistole, incat nu mai stiu ce astept sa se intample cu ele. Sunt false pentru ca nu sunt nici obiective, nici suficient de subiective incat sa fie personale, si astfel mint pe oricine ar incerca vreodata sa le clasifice.


Vorbeam cu mama. I-am spus ca acum nu mai astept nimic, imi este suficient sa iubesc si nu vreau sa stiu daca sunt iubita inapoi. Ca am renuntat sa ma zbat, ca am aflat si eu ca in astfel de relatii este datoria ta sa faci tot posibilul, sa daruiesti tot ce poti darui. Si ca daca o faci fara sa astepti nimic, nu se va epuiza niciodata resursa ta secreta. Mama a spus ca asta inseamna iubirea adevarata. Probabil ca fericirea inseamna sa iti dai seama ca iti dorersti ceea ce iti apartine deja.
Nu stiu ce valoare spirituala sau estetica vor avea cuvintele astea pentru tine, care le citesti cu atentie si uneori fara deschidere sufleteasca pentru a pricepe ceea ce trebuie. Dupa cum spun multi, usile te intampina inchise, daca ai chei iti deschid o lume noua, fantastica, asa cum nu ai mai vazut. Insa te intampina inchise... si factor esential, cheile, sa nu uitam de ele. Fara sa am cheile tot ce scriu aici ti se va parea cel putin pueril. Fa-mi o copie si las-o sub pres, sa te pot scoate pe usa afara din cand in cand, sa iti arat cum e Universul dincoace. Prin geam nu simti lumea de afara. Da, am renuntat sa fortez yala ca sa intru. Nu mai ai de ce sa te temi acum.


Ma plimb in acelasi parc, acum acoperit de zapada. Nu pot sa ma asez, e rece si acoperit de un strat gros de gheata orice loc pe unde ne-am purtat pasii. Inchid ochii; imaginea mea asezata pe baca, primavara, leganandu-mi picioarele incrucisate cu miscari lente, dincolo de mine se vad petale cazand din merisorul salbatic de langa banca; inchid ochii si ii deschid in parc iarna. Poate intr-o zi am sa fiu destul de mare incat sa nu fac lucruri prostesti pentru lumea ta. Pana atunci ramai captiv in mintea mea cu surasul tau stramb cu tot si cu petalele de merisor cazand pe langa tine.

Ziarul - "Confesiuni" 29.12.2007

Reia-ti ritualul. Nu tin la monotonie insa pot intelege unele tabieturi. Aseaza-te confortabil si soarbe-ti cafeaua, fa ceva ca sa iti ocupi mainile. Daca mai citesti, ma bucur sa ne intalnim asa. Vezi tu, sunt aici in fiecare cuvant, fiecare litera a aparut pentru ca am ales eu asta, fiecare cuvant pe care il spun se vrea a fi parte din mine. Cica ar avea Kant o teorie - si eu am auzit de la altii - conform careia divinitatea exista pentru simplul fapt ca o gandim. Asta inseamna ca va fi macar o persoana care sa se regaseasca in toata vorbaria asta.
Daca ma gandesc bine, dragul meu sambure de imaginatie, te-am invocat fara sa pot afirma ca am vreo idee anume. Simteam nevoia de ceva companie. Stii tu, discutii absurde in mijloc de noapte, atunci cand nimeni nu are nevoie de ele. O teoretizare a Eu-lui si o abstractizare a simturilor care sa iti permita sa te crezi ceva mai original.


- Nu e ciudat cum incepem fiecare dialog fara sa stim unde vrem sa ajungem ?
- Ai ajuns vreodata undeva discutand ?
- Am plecat putin din mine. Mereu plec din mine ca sa ma intorc in mine. Numai ca bucla asta in afara lui Eu ma ajuta sa ating si alte "Eu"-uri.
- Stii ca niciodata nu esti cu adevarat in tine sau in afara ta; "Eu" este doar o limita pe care ti-o impui. Nici "eu" nu sunt in afara ta, fara sa iti tin loc de constiinta.
- Poate ca asta explica senzatia de singuratate absoluta a omului.
- Cand "Eu" devine atotcuprinzator si omniscient nu mai duci lipsa nimanui pentru ca esti intreg; intreg si autosuficient, niciodata singur. Senzatia de singuratate absoluta a omului vine din incapacitatea lui de a se vedea ca parte integrata si in acelasi timp cuprinzatoare a intregului. Omul este singur pentru ca se apeleaza mereu pe sine cu persoana a treia raportat la divinitate.
- Si "Eu" ar trebui extins la intreg ?
- "Eu" nu exista decat atunci cand vrei sa iti pui singur o colivie in jur. "Eu" nu inseamna "Ego", diferenta dintre ele fiind ca "Eu" este nelimitat. Nu poti sa spui ca "Ego"-ul tau este cel care controleaza intregul, "Eu"-ul o face depasind limitele pe care "Ego"-ul ti le impune cand iti da titulatura de "Individ".
- Nu ai fost niciodata in afara mea strict.
- Fara sa exist in tine ca gand nu puteam sa exist in altul ca realitate.

Ziarul - "Absurdul" 28.12.2007

ZIUA XI - PostEpi...

[ ramane putin in dreptul usii, da sa paseasca mai departe si se opreste cu un oftat. se aseaza in genunchi, indeajuns de departe, cu mainile impreunate in poala. degetele asteapta nelinistite intr-o lupta tacuta. asculta. isi da seama dupa putin timp ca nu aude nimic. peste usa au mai crescut zgarieturi proaspete, peste ale ei si zavorul e smuls. usa se tine inchisa. ii e frica. tace pentru ca ii e frica sa vorbeasca. ]
[ el o simte. isi acopera urechile ca sa se auda in tacerea aceea. isi acopera ochii ca sa se vada. isi acopera buzele ca sa poata vorbi. ramane in picioare langa usa, cu fruntea rezemata de lemn. ]
[ ea se ridica. se misca inspre usa cu gesturi mici ca sa fie sigura ca nu o atinge. ]
- Mi-a fost atat de dor de tine.
[ ea rasufla. nu isi daduse seama ca isi tinuse respiratia atata timp. asteapta. ]
- Daca iti deschid usa, domnisoara, vii sa vezi ?
- Te vad mai frumos cu ea inchisa.
- Mai stii sa faci invazie ?
- Nu cand te pazesc atatea lacate. Stii care e partea cu adevarat dificila cu intratul undeva, domnule ?
[ tace. asteapta sa i se spuna. pune palmele pe tocurile usii. ]
- Ca sa poti sa intri undeva trebuie intai sa iesi din tine insuti. Si apoi sa te oferi captiv unor pereti necunoscuti. Tu stii sa privesti, domnule ?
- ...
- Sa privesti prin tine insuti ca si cum ai fi dincolo de tine si ai privi lumea printr-o usa de sticla.
- Cum e lumea privita prin tine, domnisoara ?
[ tace putin privind in jos. zambeste. ]
- Aici, totul este din oglinda, domnule. Fiecare caramida, fiecare fir de praf iti reflecta imaginea la nesfasit. Un haos constituit din tine insuti, Paradisul lui Narcis. Te repeti la nesfarsit in toti trecatorii, in fiecare atingere, in fiecare cuvant. O lume absurda in care niciodata nu ai sa gasesti surprize.
- Ce este absurdul, domnisoara ?
- Sa nu poti atinge nimic niciodata, nici macar pe tine insuti.
- De asta ti-e teama acum ? Ca nu ai sa te atingi in nimeni ?
- Nu. Mi-e teama ca ne vom oglindi unul in celalalt la nesfarsit.
[ face un pas inapoi, priveste sub marginea usii. el nu are umbra. o cauta pe a ei si nu o gaseste. ]
- Ai plecat, domnisoara ?
- Esti sigur ca suntem vreodata aici ?


Am gasit melodia asta si m-a intors in Februarie anul acesta, cu o dorinta de vals in minte si cu toate amintirile cumulate condensate in emotii. M-a invaluit zapada de atunci, cu frigul si mirosul de tigara din "Casuta", cu plimbarile mele solitare, cu toate zborurile ridicate stangaci cu fiecare conversatie, absurda sau nu, in fine, cu toata iarna trecuta si cu oamenii care imi populau sufletul pe vremea aceea. Si, mai puternica decat a fost vreodata, dorinta de a ma prinde intr-un vals fara sfarsit, pe muzica rasucita intre degete si clape apasate instinctiv, undeva intr-o camera intunecoasa cu fereste inalte, vechi, cu parchet pe jos si un pian uitat in colt, langa perdele intunecoase. Un soare si o lume reci afara, si totusi luminoase, care sa patrunda in Universul acesta prin acea unica fanta a ferestrei. Si sa ma privesc dansand si cantand la pian in acelasi timp.

Ziarul - "Visul" 26.12.2007

Astazi am stat impreuna la masa. Erai acolo, pe scaunul din fata mea, si ma priveai tacut. Astazi ne-am inteles de minune pentru ca nu am scos niciun cuvant. Ne-am privit doar, atat cat sa ne asiguram ca intalnirea de data trecuta nu a fost un simplu vis, si ca ne putem invada lumile atunci cand simtim nevoia. M-ai urmarit apoi peste tot azi, mergand in ritmul pasilor mei, ceva mai in urma, ca sa poti sa imi pui mainile la ochi din cand in cand si sa ma surprinzi cu o tacere prelungita in care tu luai toate formele dorite de mine. Asa incat am petrecut mare parte a zilei cu ochii inchisi sub palmele tale, ca sa nu te gadil cu genele acolo unde tu iti tii sufletul. Nu vroiam sa razi si sa te recunosc. Vreau sa imi fii strain, sa nu te cunosc deloc, ca sa pot regasi in tine toate chipurile iubite atunci cand nu te vad.


Buna seara. Iata-ne din nou la o discutie amicala, cu o ceasca de cafea in fata. Ce sa fac, uite, ma invart in aceeasi casa in care lucrurile se petrec tot mai absurd. Pisicile dorm ca sa treaca timpul, broastele testoase bat un ritm de secundar cu tot corpul in peretii acvariului, un locuitor incearca sa afle ce ii rezerva soarta in anul urmator si celalalt asteapta sa moara de plictis in fata televizorului, eu ramanand undeva in prim-planul acestui tablou, cu mainile sprijinindu-mi tamplele si cu ochii mari de nesomn si de neliniste.
In tot acest decor a cazut ieri seara ca o bila de plumb o afirmatie pierduta printre multe alte trivialitati amuzante. A produs o unda care s-a estompat pe masura ce s-a largit, fara sa atinga nimic, in drumul ei, care sa vibreze mai departe. Asa incat raman sa astept cuminte sa uit tot ce este dincolo de peretii incaperii, ca sa pot lasa lumea sa ma surprinda si cu altceva decat cu zgomotul sonor si ritmat al timpului, plescaind cu papuci uzi peste sufletele noastre.
Intre ramele aceleiasi poze cu aer decrepit se produc furtuni inobservabile cu ochiul liber si care smulg principii inradacinate puternic care coboara pana in sufletul meu. Micile deziluzii se suprapun peste vise ca intr-un palimpsest, pana cand nu se mai intelege nimic din haosul de linii si de directii. Ca un stalp cu indicatoare contradictorii. Asa incat ramai in mijlocul drumului prostit, asteptand sa iti vina o idee geniala, sa te orientezi dupa soare sau sa iti faci curaj sa dai cu banul sa stii incotro. Asta pana cand se depune praful pe toate emotiile si ies din garantie, expira.

Ziarul - "Legende" 24.12.2007

Am asistat astazi la demitizarea unui om. De fapt, nu am asistat, ci am ales sa o observ cu o curiozitate ciudata in timp ce imi sorbeam ( mai mult la nivel spiritual ) cafeaua.
Ma bucuram ca nu am reusit sa ma apropii mai mult de unii oameni, indeajuns incat sa le observ in caracter "crapaturile" care mi-ar permite sa ii daram; ca nu au incercat nici ei sa fie mai mult decat niste simpli catalizatori ai reactiilor mele interioare si ca in procesele mele sufletesti nu i-am atras ca intr-un vartej ca sa le inmoi si totolotesc imaginea. Am intuit undeva defectele, si vazandu-le prin ochii cuiva despre care am descoperit ca imi seamana, mi-am dat seama de ceea ce as fi avut eu insami ocazia sa observ daca m-as fi apropiat mai mult. Nu stiu de ce am gasit asta indeajuns de fascinant incat sa scriu. Totusi savurez acum confirmarea faptului ca este vorba despre un om, pana la urma. Un om care imi seamana in greseli mai mult decat m-as fi asteptat vreodata.
Nu este vorba de o satisfactie de a urmari reducerea unui mit personal la stare de element cotidian. Este vorba de curiozitatea cu care imi observ reactiile. Mintea noastra nu deosebeste realul de imaginar. Organele noastre de simt fac insa o diferenta drastica. Pentru a transforma o experienta din dorinta in amintire, trebuie ca organele de simt sa o fi perceput ca reala. Hipnoza ofera posibilitatea perceperii imaginarului ca real de catre creier. Ca sa ducem discutia despre teoriile lui Freud mai departe, "contextul favorabil" pentru a trai anumite stari emotionale este el insusi generat de o stare de hipnoza. Totul se reduce la perceptia realitatii si la capacitatea noastra de a transforma in experiente reale imaginarul nostru.
Cat din ceea ce percepem este real ? Si punandu-mi intrebarea asta parca vad topindu-se realitatea; asta pentru ca imi dau seama ca experientele noastre sunt mai mult sau mai putin constient alese, cel putin la nivel afectiv. Raman uimita cum atat de mult timp mi-am cladit in minte o imagine bazata pe altceva decat pe fapte reale, pentru ca acum sa ma trezesc in fata unui om si sa ii pun din nou intrebarea simpla "totusi, cine esti ?" cu aceeasi curiozitate pe care o aveam cand ne-am cunoscut.
Nu este vorba de deprecierea unui mit, ci de reconstructia lui.

Ziarul - "Globuri" 10.12.2007

Mi-am luat tubul de desen pe umeri si am plecat. Am fost enervata, apoi trista, pana am ajuns sa imi schimb brusc destinatia si sa ma duc in cafenea, sa beau ciocolata calda, in loc sa ma indrept spre casa. Plimbarea a schimbat multe. Incep sa cred ca transform mersul intr-un gest sacru, intr-un act de cautare si de regasire a sinelui in sine. Distantele au devenit ceva necesar, nu atat la nivel material cat spiritual. Plimbarile sunt un elogiu adus distantelor : le modifica fara sa le anuleze decat spatial. Cand nu ai o destinatie anume, distanta face hazul drumului. Din cauza aceasta plimbarile mele sunt lungi.
M-am oprit la o masa si am comandat o cana de ciocolata calda, am cautat prin rafturi o carte care sa mi se para interesanta, si am ales una subtire. Se numea "Novecento". Am recunoscut repede primele pagini, deoarece am avut ocazia sa vad o ecranizare a cartii. Povestea unui pianist genial, nascut pe un vapor care traverseaza Oceanul Atlantic de cateva ori pe an, care moare fara sa fi coborat vreodata de pe vas. M-a frapat explicatia referitoare la teama acestuia de a pasi pe pamant, data in monologul povestii : un pian are 88 de clape, este usor sa stii ce muzica poti canta la ele, pentru ca sunt in numar limitat; nesfarsitul posibilitatilor pe care i le-ar fi deschis coborarea de pe vas a fost cea care l-a speriat pe pianist : nu ar fi putut sa cante la clapele lumii pentru ca acela este pianul lui Dumnezeu si nu este facut pentru o fiinta limitata. Am citit monologul dramatic fara sa sar pasaje. Am zambit.
Probabil ca sunt clipe din acestea in care unele lucruri simple satisfac cele mai complexe nevoi spirituale. Ca acest miros de cafenea, cu derivatele sale din cacao si cafea amara, clipele petrecute la masa sorbind lichidul fierbinte si dulce care arde gatul cu aroma sa senzuala, clipele petrecute in fata planselor fara o tema anume insa convins ca iti poti mazgali o parte din suflet pe foaie cu creionul si radiera. In scurtele mele momente de intelepciune, cred ca perfectiunea nu este ceva la care tindem, ci ceva ce nu stim sa vedem in jurul nostru si in noi insine. Paradoxul - in limbaj biblic - este ca omul nu a fost alungat din Paradis cand a muscat din Pomul Cunoasterii Binelui si al Raului; nemancand marul pana la capat, a dobandit o cunoastere partiala care l-a facut incapabil sa regaseasca perfectiunea in ceea ce inainte fusese pentru el Paradisul. Asadar, exista Paradisul Inocentei si Paradisul Cunoasterii. Umanitatea se afla undeva la mijloc, adica intr-o forma de Purgatoriu sau de Infern.



Acest Decembrie se va prezenta in culori aprinse.

Ziarul - "Atingeri" 07.12.2007

Experientele din ziua de astazi s-au concretizat brusc intr-o imagine simpla. Un om isi trage un glonte in tampla. Cade lasand o pata pe perete si liniste. A se interpreta imaginea nu in sensul suicidului, ci in sensul linistii care urmeaza unui zgomot puternic. As fi vorbit de o explozie nucleara, insa gestul glontelui tras in cap mi se pare mai sec. O tragedie colectiva mica, o tragedie individuala mare. Presiune mare aplicata rapid care se concretizeaza in murdarie si in tacere. Omul incepe sa semene cu o pasare care se zbate intr-o colivie pana se striveste de peretii ei. Cand ar fi atat de simplu sa stea cuminte si sa traiasca macar o vreme cu iluzia libertatii. Atat timp cat nu vrei sa le depasesti, limitele nu exista. Ele actioneaza ca restrictii numai in masura in care le atingi.


Fa-mi un ceas care sa isi invarta limbile invers.

Ziarul - "Fabrica de sticla sparta" 03.12.2007

"Cine a fost de fata in ziua aceea, ar fi putut jura ca a vazut aripi translucide ridicandu-se mari de deasupra bratelor lui, intr-un zbor asteptat pe care amorteala l-a facut greoi."


E surprinzator cum unii oameni ajung sa incapa intr-un cuvant, in cateva litere sau paragrafe. Totusi, cu cat caracterul este mai impozant, cu atat numarul de cuvinte utilizate pentru a-l descrie sunt mai putine. Am recitit de curand cartea "Piticul Rosu" de Michel Tournier. Dintre toate personajele de acolo imi aduc aminte de un barbat in varsta si cu nimic deosebit ca aspect fizic de altii, dar cu o voce placuta. Isi imprumuta vocea unui personaj fictiv pe care il boteaza Tristan Vox ( textul poarta numele de "Tristan Vox" ) si face o emisiune la radio care seduce mare parte din populatia ( in special ) feminina a orasului. Pana la urma, creatorul este ignorat si creatia devine obiectul iubirii celor din jur ( sau iluzia frumusetii ia locul realului ). Secretara barbatului incearca sa se sinucida din dragoste si sotia incepe sa ii scrie scrisori ca unui amant secret.


Nu prea mai am timp pentru plimbari lungi, insa am timp din cand in cand sa ies la balconul de la etajul trei si sa mai fumez cate o tigara. Asa am cateva minute de tacere, cateva clipe in care incerc sa nu gandesc nimic. Timpul se misca din inertie in jurul meu, totul devine imobil, nemiscat, suspendat. Si eu sorb din cafea in tihna, langa balustrada, privind picaturile de ploaie ramase in aer. Am uneori o greata profunda fata de existenta umana, o senzatie aproape fizica ce ma urmareste si ma paralizeaza uneori, nu de dezgust cat de frica de inutilitate. Urmaresc miscarile de musuroi ale societatii si ii constat viteza naucitoare, graba catre ceva ce nu are nimeni timp sa defineasca, doar o graba continua, o alunecare inconstienta prin timp. Si nu pot sa ii invinovatesc. Daca toata umanitatea ar constientiza ca goana aceasta nu are niciun scop, ne-am opri din mers, o vreme, ca sa privim terifiati la optiunile ramase si am constata ca am construit un sistem bazat pe confortul de care nu prea apuca nimeni sa se bucure. Din perspectiva mai de ansamblu, in care noi, ca indivizi suntem anulati in fata maselor din care facem parte, constatam ca unicitatea noastra nu poate fi valoroasa decat pentru un numar restrans de oameni. Iubirea nu e un bun de larg consum, nu e produsa in masa, nu e vandabila si standardizata, nu vine in pachete mari sau mici, nu are instructiuni de folosire si e singurul liant intre indivizi. Toate celelalte elemente se refera la mase de oameni. Nu ma opresc mult timp asupra acestor idei si poate ca si acesta e un mecanism menit sa imi permita sa ma integrez in societate. Reincep sa merg, sa ma grabesc, sa gonesc, de data asta avand ideea posibilei inutilitati a tuturor maruntisurilor care ma fac sa fiu ceea ce sunt.
De asta imi permit cateva minute, din cand in cand, sa fumez o tigara pe balconul de la etajul trei si sa nu gandesc nimic.


Imi iau in mana ochelarii colorati, facuti din cioburi lipite, si privesc prin ei Universul. Acum ai trei ochi, unul special ca sa vada in mine, si doi care sa vada prin mine. Sa iti fiu lentila prin care sa vezi lumea.

Ziarul - "Troian" 27.11.2007

Ma fascineaza tot mai mult ideea unei forme de existenta pentru care sa nu existe spatiu si timp. O forma de existenta care sa devina materie si sa isi asume aceste coordonate pentru a experimenta. Sa se incarneze, pe rand, in indivizi, creand o discontinuitate spatiala si temporala care sa ii permita sa fie totul in acelasi timp, si fiecare pe rand.


Astazi a nins. M-am trezit intr-un oras alb. Pentru cateva clipe, poate, nu am recunoscut locul si am avut o puternica senzatie de alienare. As vrea sa povestesc acum despre plimbari lungi si despre idei care mi-au venit in timp ce imi simteam degetele inghetand, insa singurul lucru care a inghetat in mine a fost timpul. Pentru cateva secunde pe care nu am curajul sa le numesc perfecte, s-a facut tacere in afara si in mine si am experimentat putin din ceea ce ceilalti numesc "liniste". Am auzit spunandu-se ca lucrurile frumoase ies in calea celor care au rabdare sa astepte. Rabdarea nu a fost niciodata punctul meu forte... Cred ca am preferat mereu sa lupt pentru ceea ce vreau sa obtin, decat sa astept sa imi iasa in cale. Si totusi am intalnit frumusetea.
Daca ar fi sa imi descriu peisajul sufletesc acum, l-as asimila probabil diminetilor de iarna cand iti scartaie zapada inghetata sub picioare si miroase a inghet. Zile din acelea cand e aproape pustiu pe strada si se mai plimba cate un trecator indepartat prin sufletul tau. Cer senin, rautacios de golas si de albastru, cu un soare care se reflecta in zapada inchizandu-ti pupilele pana la lacrimi. Te opresti in zapada, asculti vantul si strangi ochii de la atata lumina. O secventa stralucitoare si rece.
Mai vorbesc poetii, uneori, de incandescenta, si o considera o ardere rapida si fierbinte. Insa stralucirea asta orbitoare de iarna arde mai mult in raceala ei decat orice flacara. E clara si vehementa ca un turture atunci cand cade, ascutita, peste umerii tai.


Ascultam radioul, setat undeva intre doua frecvente de posturi, si auzeam doua melodii distincte. Era destul de usor sa faci abstractie de una pentru a urmari ce se auzea din cealalta, si faceam slalom printre melodii. Am zambit scurt. M-ai invatat mai demult sa jonglez cu realitatile si sa privesc anumite lucruri. Mi-ai spus ca realitatea depinde de mine si de perspectiva pe care o asum, pentru ca suntem cu totii un fel de lentile care o distorsioneaza. Am ajuns amandoi niste jongleuri in mers pe ata subtire si ne aruncam realitatile de la unul la celalalt.

Ziarul - "Vid" 24.11.2007

"Parfumul asta nu miroase a barbat. Parfumul asta miroase a anotimpuri si a locuri. Parfumul asta miroase a vara care a trecut, si a acasa."

De data asta nu a contat unde am plecat. De cele mai multe ori cand am plecat undeva a contat mai mult drumul. Am vrut sa stau treaza, sa vad rasaritul, si l-am asteptat cuminte, cu ochii la geam. Mi-am dat seama ca asta am facut mereu : m-am straduit sa fiu lucida. Poate ca uneori a asociat starii acesteia o doza mare de masochism, insa am stat si am urmarit atenta totul, asa cum fac cand sunt curioasa.

Cateva ore, cativa Kilometri, pe care ii pot face sa nu mai existe intre mine si alte persoane.

Vor ramane in urma adieri de parfum pe perna, senzatia de strangere de mana si poate un suflet muscat adanc in somn. Insa parfumul ai sa stii mereu de unde vine, si o sa iti miroasa toata viata a vara trecuta. Poate ca ar trebui sa tin minte data si ora la care am incercat sa scriem epilogul acestei povesti. Insa nu stiu daca s-a terminat cu totul. Se spune ca amintirile sunt singurele lucruri care iti confera cu adevarat o identitate. Pentru ca din amintiri sunt alcatuite toate cunostintele tale, si pentru ca, fara traseul desemnat de ele, nu ai fi ajuns, probabil, in acelasi punct. Totusi, eu nu vreau sa fiu acum "departe".

As vrea sa fiu sigura cand spun ca vreau un ragaz, ca vreau sa fiu singura, ca nu mai am loc de nimeni, deocamdata, in sufletul meu. Insa stiu ca am sa ajung acasa, in universul meu paralel, in "acasa parintesc" unde ai sa fii ca sa ma iei in brate, unde lumea de aici va inceta sa existe si unde ai sa faci totul sa fie bine. Nu credeam ca a mai inteles cineva vreodata ca uneori, forma cea mai eficienta de a lupta pentru cineva este sa ii dai drumul.

Ma tot intrebi de ce nu sunt fericita, ce motiv am sa nu fiu fericita. Si eu am sa iti spun ca am nevoie de un motiv ca sa fiu fericita. Si tu ai sa imi spui ca gresesc. Vreau un pervaz si o tigara. Si muzica asta de scufundat in sine, pana la inec, sa te adancesti pana simti ca nu mai ai aer sa te intorci la suprafata. Un drum cu o singura directie, in jos, inspre fabulos, in tot ceea ce ti-a fascinat realitatea, o calatorie unica in tine insuti. O calatorie catre visul absolut. O calatorie catre viata. Fara luciditate. Sau, poate, cu o luciditate care iti permite controlul.

Spuneai ca de unii oameni trebuie sa te vindeci, pleaca din sufletul tau lasand un loc mare, si aproape gol, tapetat cu amintiri. Si in timp, miscorezi locul acela, ca sa nu te sfarami sub propria greutate de la atatea gauri. Nu pentru ca nu a fost frumos, ci pentru ca oamenilor le este frica de vacuum, de vid. Vreau sa fie cald si sa ploua.

"Danseaza. Aici nu te judeca nimeni. Poti sa fii tu insuti."

Ziarul - "Discutie" 15.11.2007

Ia-ti o cana de cafea in fata, si o tigara, daca fumezi, si hai sa stam putin de vorba. Si eu, de partea asta a monitorului, stau cu o cafea in fata si astept raspunsuri. In fine, o cafea la figurat, insa nu ai de unde sa stii asta.
E fascinanta lumea asta cand nu te uiti la ea. Stai cu spatele si devine imateriala, ceea ce se afla la granita imperceptibilului inceteaza sa mai existe pentru tine. Ti se deschid posibilitati infinite, din care alegi una, atunci cand intorci capul si privesti. Insa in spatele tau, intotdeauna se poate intinde o lume pe care sa o consideri frumoasa, mai frumoasa. Si imi vine in minte imaginea unui om care iti acopera ochii inainte sa il vezi, si asteapta. Asteapta ca tu sa il recunosti. Si, in schimb, zambesti si ramai asa, pentru ca, pentru cateva clipe, poate fi oricine. Sa privesti, sa materializezi o realitate adica, poate insemna sa dai drumul atator altele. Totusi, avantajul realitatii este ca e reala, iti ramane in minte impreganta cu un parfum de "am atins cu sufletul imaginea asta", imposibil de obtinut de la lucrurile care nu au fost tangibile pentru materialul nostru.
Poate ca de asta incercam cu atata disperare sa ne fabricam amintiri. Poate de asta ne dorim atat de mult sa fim tinuti minte. Pentru ca putem fi reali si atunci cand facem parte doar din imaginatia cuiva.


As vrea sa iti pot spune ca discutia aceea a fost mai mult decat o insiruire de cuvinte. Insa acum am eu nevoie de cuvintele care sa ma puna in stare de functionare, si poate ca am nevoie de ele mai des decat altii. Si nu au trecut pe langa mine lucrurile alea, insa au formulat clar niste idei pe care nu le aveam inchegate in propozitii si care au durut, pentru ca le stiu deja. Ca un proiectil gandit, care nu se sfarama ci sfarama in jurul lui. Un glonte sau un obuz distruge mai mult decat niste alice, uneori, sau distruge mai eficient. Si dispersia acestor idei imi permitea sa ma misc in continuare cu betesugul asta sufletesc. Si totusi, nu pot spune inca daca ai facut sau nu bine compactand intr-un mesaj simplu ceea ce nu reuseam sa incheg in propozitii.

Ziarul - "Planare" 07.11.2007

"Wow. After I jumped, it ocurred to me. Life is perfect. Life is the best, full of magic, beauty, opportunity, and television. And surprises...lot's of surprises, yeah. And then there's the best stuff, of course. Better than anything anyone ever made up, 'cause it's real."


Poate ca de asta e nevoie, din cand in cand, de o saritura. O lasare, o aplecare in gol, acea inchidere a ochilor si senzatia fulguranta de zbor. Poate fara teama caderii am zbura. Fara teama, fara constiinta. Sau, poate, cu credinta ca nu poti sa cazi. Probabil ca asta genereaza scurtele stari de trezie, cand cu ochii larg deschisi, halucinati, privesti lumea si o gasesti surprinzatoare, ii urmaresti toate miscarile si iti par noi. Sa cazi in gol, ce senzatie minunata - si totusi, cand visam asta, ne trezim tinandu-ne strans de cearceaf. E ceva din realitatea asta care nu ne permite sa ii dam drumul. Visam, insa ne agatam de real de fiecare data cand imaginarul ne surprinde si ne sperie. Realul e mereu acolo, la degetele noastre, atat cat sa il apucam ca sa nu ne fie teama. Realul este "fusta mamei", dupa care ne ascundem pentru ca ne este teama de propria minte.
Cu alte cuvinte, inchide ochii si spune-mi ce vezi.


Daca ar fi vreodata un moment in care sa imi doresc sa fumez Maria-Ioana, acesta ar fi. Mi-as inconjura un colt de camera cu lumina slaba, as atarna de undeva de sus niste fasii de material transparent in culorile toamnei, as sta intinsa intre ele si as fuma cu melodii lente in fundal. Acea voluptate a inspirarii fumului, cand inchizi ochii si astepti, care genereaza universuri intregi la fel de fragile ca fumul care se disipa in aer. Insa merge la fel de bine cu tutun, e un viciu mai ieftin si mai putin amenintator.
Mi-e dor sa raman singura in casa, cand noaptea se instaleaza cu muzica, cu frica de intuneric, cu discutii lungi. Cand dorurile pe care le-ai ignorat ziua se aduna in sufletul tau si cand fiecare bataie a inimii marcheaza timpul, in picurarea lui obsesiva pe pervaz. Si timpul picura, se scurge, uneori torential, alteori imperceptibil, ca o ceata. Iti umezeste peretii, iti mucegaieste hainele si sufletul si trece prin toate barierele protectoare pe care le pui dinaintea lui. Nu exista niciun material care te fereste de imbibarea asta cu timp. Oamenii sunt ca un burete. Si timpul curge prin ei, ii uda fara sa se opreasca in interiorul lor.

Ziarul - "Tropaieli" 02.11.2007

E o liniste ciudata in incaperea asta din mine, in camera asta numita "dormitor", locul tuturor intimitatilor mele sufletesti. Stau si ascult, in intuneric, sa prind vreo soapta, vreun gand, o iluzie, un sunet, macar un oftat usor sau o respiratie grea. Insa imi aud doar bataile inimii, ritmate, ca si cum ar fi sub apa. Ca o muzica din fundal care parca suna altfel decat o stiam, aceeasi melodie repetata la nesfarsit. Nu stiu daca citesti asta, nici nu stiu exact cui ma adresez cand spun asta. Insa uite, sufletul meu asteapta in tacere, cu urechile ciulite, o miscare, o vibratie, o prezenta. In camera cu ochii larg deschisi in intuneric, cautand in gol ceea ce nu pare sa strabata negrul noptii. Si scriu acum pentru tine, oricine ai fi tu acela care ai sa citesti si ai sa intelegi cuvintele astea, ai sa iti lovesti talpile de parchet si ai sa patrunzi tacerea cu prezenta ta.


- Imi place sunetul de pian.
- Ai cantat vreodata la pian ?
- Nu, insa am lovit atat de tare clapele incat parca suna a muzica.

- Ai privit zilele astea marea ?
- Da. Mirosea a sarat si a alge. Scotea sunete de albastru si vibra in aer cu toate valurile. Avea gust de apus.
- Frumos spus. O vezi des ? Marea ?
- De fiecare data cand inchid ochii.


- De ce inchizi ochii cand iti imaginezi ceva, daca esti orb ?
- Ca sa nu vad intunericul. Cu pleoapele stranse, intunericul capata culori si forme. Cu ochii deschisi capata volum.

Ziarul - "Oglindire" 01.11.2007

Am auzit ca teoretic, din cauza structurii moleculare a intregului Univers, nu atingem cu adevarat nimic, niciodata, atomii nostrii se resping. Imagineaza-ti ca atunci cand tii de mana pe cineva nu se atinge pielea ta de pielea persoanei respective, ca atunci cand pasesti, nu atingi pamantul, ca nici macar atunci cand faci dragoste nu atingi cu adevarat pe nimeni. Si atunci iti ramane se atingi la alt nivel decat material. Sa simti cu partea aia nelocalizata din tine, cu emotionalul. Cand inchizi usi devii amortit la lume.
Intalnesc mereu oameni cu "usile inchise". Nu stiu daca e un nou trend, sau daca exista prea multi oameni lasi si raniti pe lumea asta. Totusi o usa inchisa e un handicap, e o granita. O limitare impusa si acceptata.


Orasul are un aer de descompus, ca atunci cand arunci apa peste o plansa in tus. Copacii se dizolva si se scurg sub ploaie. Poate ca este doar o reflexie a sufletului meu. Totusi, oglinda asta nu reflecta des marea. Poate ca sufletul meu este un oras, populat de toti cei pe care i-am cunoscut si fata de care am manifestat sentimente. Si toate anotimpurile care cad peste oamenii acestia sunt generate tot de ei.
Ploua rece, si as vrea o pereche de manusi si o umbrela buna, sa ma plimb aiurea. Oras pustiu, devenit lacustru peste noapte, cu blocurile lui inalte reflectate toate in suprafata neteda a apei si in asfaltul ud. Un oras dublu, real si distorsiune de perceptie lipite una de cealalta prin granita realului. Granite care sa uneasca in loc sa desparta. Pe perete, un stencil mare "Intrati in casa, Dumnezeu se plimba.". Ma miram zilele trecute cum de pot fi iubita atat de simplu de unii oameni. Acum tin in maini foi ude. Nu stiu daca sunt albe pentru ca nu s-a scris pe ele sau daca s-au sters de ploaie. Oricum, cerneala se imprastie pe ele in toate directiile, se ramifica si se estompeaza. Un fel de palimpsest modern, scrii povesti pe-aceeasi foaie si o speli in ploaie ca sa o iei de la capat cu sufletul curat. Dar foaia ramane botita si te incurca la scris. In plus, uneori ploua cam mult.


Uite, te trag dupa mine inauntru si inchid usa lumii. Acum poti sa ma tii in brate ?


Redactia asteapta scrisorile cititorului in continuare.
Melodie atasata : Rebel Monk - Alura ema
Povestea ei e lunga, desi condensata incape in cateva sapatamani. E o melodie sincera. Careia ii raspund mii de cuvinte scrise.

Ziarul - "Machete" 26.10.2007

Mi-am tinut rasuflarea, aproape, uitandu-ma la ceas si asteptand sa treaca minutele pana la plecarea trenului intr-o incordare ciudata. Mi-am dat seama ca am inceput sa respir regulat si sa mi se relaxeze muschii abia dupa ce a inceput sa se miste trenul. Mi-a fost frica de oras, ca nu am sa il mai recunosc. Si totusi mereu simt ca ma intorc, nu ca plec spre, atunci cand calatoresc la Bucuresti.

Am coborat in gura metroului si l-am lasat sa ma inghita, m-am amestecat printre oameni. Aici lupt pentru mine. Cred ca asta e aura secreta a capitalei : fiecare lupta pentru sine, si poate de asta e atat de agresiv pentru unii. Mie imi place. Poti sa fii egoist si singur.

Nu am pic de poezie in suflet. Poate ca asta inseamna sa te apropii de anumiti oameni, sa stii ca esti atat de aproape incat poti sa ii atingi si sa ii stergi din lista idealurilor intangibile. Te apropii din spate, le respiri parfumul de pe ceafa, si inainte sa expiri te indepartezi, ca sa nu fii simtit. Ca intr-un dans ciudat, in jurul unei surse de lumina, pana cand o atingi si cazi, esti vazut si arde, toata vraja se spulbera si zborul devine cadere.

"Cautam un pretext ca sa iti scriu din nou..."

Insa nu l-am gasit. Si iata-ma din nou pe strazi, in spatele tau, invelita in umbra, respirandu-ti numele fara sa il rostesc. Aproape incat iti simt caldura, departe in suflet si in gand, si totusi calcandu-ti urmele din praf. A trecut atat vreme, si uite usa aia crapata. Palmele caus, ca sa imi treaca sufletul prin gaura cheii. Cine sunt, te intreb acum ? Ce mai sunt ? Eram un gand, erai un suflet, eram o soapta tu erai buzele ferecate si uite ca azi ne plimbam in acelasi ritm de pasi pe strada, tu in fata, eu agatata de penele de pe umeri. Nu ma intorc si nu te mai cunosc. Insa e atat de aproape necunoscutul tau, incat azi lumea s-a strans in jurul nostru, e mica si pulseaza, se apropie si ne sufoca. Si apoi, destindere, dilatare, distanta. Ma opresc, te las sa te indepartezi si raman in urma pana cand umbra ta isi despinde bratele de pe mine. Sa-ti fie frumoasa lumea.

Suntem machete ale divinitatii... sau poate...

Crezi in mine ?

Ziarul - "Imbris" 24.10.2007

"Eu cred ca iti este frica sa fii singura."


Silueta conturata vag sub patura de ceata se contopea cu toate nuantele de gri ale lumii din jur. De cateva zile ploua static pe oras, picaturile ramaneau sa danseze in aer intarziind sa cada. Inspira aerul umed, pe marginea unui pod ce traversa singurul rau ce strabatea orasul. Lipit de balustrada, cu bratele intinse in lateral, dadea capul pe spate si inspira adanc inchizand ochii. Simtea lumea rece patrunzandu-i in plamani si inghetand superficial ceea ce intalnea inauntrul lui. O raceala in piept, care transforma in static orice miscare dureroasa. A expirat. Si atunci lumea a incetat sa se mai miste. Pentru o fractiune de secunda s-a blocat in inghetul de toamna tarzie, apoi s-a spart in cioburi de sunete comune si si-a reluat cursul.


Aveam nevoie de o clipa de liniste. Vroiam sa fiu singura. Mi-e dor sa ma asez la o masa si sa am ce scrie, mi-e dor sa am ce spune lumii. Exista oameni care m-ar putea face fericita. Daca le-as da voie. Insa am in mine dorul acesta de a merge singura pe strada si de a asculta. Si uneori trebuie sa ma desprind cu totul si sa imi fac plimbarile lungi, prin ploaie, prin soare, prin zapada.
Toate parfumurile astea de toamna, de pamand inundat, de frunze, si ploaia asta care cade la nesfarsit peste oras, pana il ineaca, pana il topeste. Sunetul asta de ploaie, care nu se mai aude prin geamurile moderne, cu izolatie fonica... sunetul pe care l-as putea asculta ore intregi, langa o fereastra prin care sa nu se vada strada, cu o cana mare de ceai sau de lapte cu putina cafea in maini, in lumina slaba de seara care trece pe sub nori.
Si-acusi iarna, cu zapada si frig, cu batai cu bulgari prin parcuri, cu rasetele care izbucnesc printre fulgi, pe sub felinare aprinse la patru dupa-amiaza, cu ghete in care intra apa si cu manusi ude, cu toate zambetele promise si cu surprizele delicioase mirosind a ciocolata calda.



Ma intorceam de la facultate zilele trecute, cu muzica in casti. Orasul e cufundat in ceata si in umezeala, oamenii merg pe strada parca fara sa stie unde si de ce, ca niste mecanisme intoarse cu cheia. Cum ar fi sa poti ajunge oriunde, intr-o cutie de sticla. Sa poti vedea si cunoaste tot, fara sa poti atinge. Sa stii fara sa poti practica. Poate asta se intampla si cu ideile noastre. Sunt lucruri vazute dintr-o cutie de sticla. Avem cuvinte, care ar trebui sa aduca lumea la un nivel de intelegere generala. Un cuvant numeste un obiect, si teoretic, toata lumea se gandeste la acelasi obiect cand aude acel anumit cuvant care il desemneaza. Invatam de mici ca verdele e verde, si albastrul e albastru. Dar daca printr-o eroare a naturii in loc de verde vad albastru si invat sa ii spun verde ? Si ma obisnuiesc cu ceea ce pentru altii e un copac verde, si am sa ii spun verde desi il percep diferit. Poate ca pana la urma lumea nu e altfel. Lumea e aceeasi. Numai ca azi vreau sa vad ca ploua. Si sa calc in balti. Maine am sa vreau sa dansez in ploaie. Si am sa rad de stropii astia reci. Am sa ma joc de-a v-ati-ascunselea prin ceata cu propria constiinta. Insa azi, vreau plimbarea solitara printre balti. Si daca ai sa stii sa ma tii de mana nu am sa ma supar deloc. Insa sa faci in asa fel incat sa te simt. Si sa faci liniste, sa imi aud pasii si gandurile... si sa ma cred singura cand ma porti prin lume in sufletul tau. Singura in sufletul tau, de mana pe strada.






Melodia asta a trimis-o un prieten drag prin primavara si poarta in ea toate senzatiile si mirosurile de atunci.
Melodie atasata :
Lisa Germano - From a Shell

Ziarul - "Pasi" 01.10.2007

Cand ma gandesc la drum, am in minte mai multe idei, pe care, daca ar fi sa le condensez intr-un singur cuvant, ar fi initiere, calatorie si fuga. Initiere pentru ca orice drum ti se deschide catre o destinatie noua. Calatorie, pentru ca un drum nu exista cu adevarat daca nu il parcurgi. Fuga, pentru ca iti poti creea drum acolo unde inca nu exista.
Se spune ca orice calatorie incepe cu un singur pas. Eu cred ca o calatorie incepe mereu, cu fiecare pas, si nu se sfarseste niciodata. Se mai spune si ca nu conteaza drumul, daca ajungi la destinatie. Insa nu intotdeauna destinatia este scopul unei calatorii. Si drumul pana acolo poate fi la fel de important. La fel se spune ca nu este important in ce tren te urci, atat timp cat ai luat decizia de a te urca, si ca aceasta este cea mai importanta. Impulsul. Dorinta. Actionarea. Aici sunt de acord. Rationarea in exces nu aduce fericire : dezveleste de toate invelisurile mistice orice sambure de adevar.


Asa incat ma bucur pentru drumul pe care il faci acum, chiar in clipa asta, poate fara sa stii. Poate ca vine tarziu aceasta replica, sau poate ca suna ciudat. Sper sa inveti cat mai mult, sa reinventezi si sa creezi. Eu inca astept sa parcurgi drumul asta si sa-mi scrii.

Ziarul - "Ziduri" 20.09.2007

Orice forma de protectie inseamna o ingradire.


Vezi tu, problema mea este ca daca ma aflu pe balcon, eu vad intai balustrada. Orizontul nu se deschide, spatiul nu se intinde in fata mea decat dincolo de ea. Pentru ca eu sa fiu capabila sa constientizez adevarul ( indiferent daca il stiu, uit sa cred in el cu adevarat ) trebuie sa fac acest gest "sinucigas" si sa sar dincolo de granitele constiintei mele.
In mine insami fac intuneric. Imi permit sa fiu "eu" in acel intuneric caldut si protector. Cu toate ca monstrii mei sunt originari din aceeasi constiinta in care ma scufund, ei nu ma bantuie decat in afara mea. Sunt eu insami pentru ca nu mai am de ce sa ma tem. Sunt, sa zicem, libera. Cu toate acestea imi platesc pretul libertatii cu prizonieratul in propria minte. Un fel de paradox al gandirii.
Si ce doare mai tare nu sunt conversatiile purtate, ci cele pe care nu mai am cu cine sa le port. Acele conversatii care faceau o incheiere, ca la sfarsitul unei compuneri. Toate cuvintele care iti permiteau sa te detasezi, pentru ca dupa rostirea lor aveai voie sa uiti exprimarea si sa ramai cu mesajul. Daca nu faci aceasta incheiere lipseste ceva ce vei cauta mereu in sufletul tau.



"Nu gandesc nimic. Sunt inerta, nu vibreaza nimic in mine."
"Nu e nimic rau in a nu gandi nimic. Numai ca in tine nu e liniste. In tine e tacere."
"Imi vajaie ideile in minte, le simt ca un vuiet de multime, si nu pot sa disting nicio voce, sa o prind, sa o inteleg pana la capat."
"Atunci e cu atat mai usor sa te desprinzi. Traieste-ti linistea. Fa liniste."

Ziarul - "Acvatic" 19.09.2007

Mintea omului seamana cu apa. Are o linie fina de separatie intre ea si mediul exterior; uneori ideile sunt refractate ( li se schimba directia, insa patrund pana in profunzimile constiintei ), alteori sunt reflectate ( respinse catre exterior ). Cert este ca realitatea nu ne apare niciodata la fel tuturor, ci in functie de "densitatea" mintilor noastre, si niciodata realitatea nu este cu adevarat "reala" pentru ca o privim de undeva de sub stratul de "apa" si o vedem deformata. Poate ca asta mi se intampla si mie acum, vad o realitate distorsionata si aceasta imagine mi se datoreaza, intrucat privesc cat mai adanc din constiinta mea si grosimea stratului care ma desparte de suprafata este mai mare.


Superficialitatea ofera avantajul sigurantei in propriul "eu". Cu toate acestea lucrurile cele mai spectaculoase se afla pe nisipul rezidual al constiintei noastre.Tot spectacolul se desfasoara acolo unde lumina de afara nici nu patrunde, unde realitatea nu mai exista.

Ziarul - "Simfonie" 17.09.2007

Miroase a primavara in orasul acesta. In fond, toamna nu e tot o primavara intoarsa ? Un anotimp intors pe dos, un contrast. Totul porneste invers, timpul se scurge anapoda, revenim la origini trecand prin forme mai vechi ale lui "eu". Respiram parfumul acesta an de an, si totusi... anul acesta nu mai vine toamna. Am asteptat-o in frunze, in umezeala pamantului, in mirosul de ciuperci din padure, in aer, in lumina, in soare. Dar intarzie. Si eu ma plimb pe strazi, cu teama de iarna care a trecut, nu de cea care vine, pentru ca imi miroase a primavara.
As vrea sa discut si despre Bucuresti, insa mi-e teama ca voi da o amploare disproportionata fata de realitate sederii mele acolo in vara aceasta. Privesc lumea la fel, doar cu mici accese de panica atunci cand lucruri care mi se pareau atat de obisnuite incat nu le mai dadeam importanta, acum imi par doar vag familiare. Toamna e anotimpul meu preferat... Are un parfum anume care imi inspira incredere. Si totusi anul acesta toamna pare putin straina. Vine cu un amestec de vechi si de nou care ameteste simturile. E aceeasi scurgere monotona, cu aceleasi coordonate majore, si totusi sunt mult diferite. Contraste puternice si sunete de instrumente dezacordate, si totusi astept simfonia, care va trece cu siguranta prin sufletul tau si va ajunge in al meu cu tonuri blande de ploaie si de vant, cu umbrele prea mici pentru doua persoane, cu plimbari imaginare pe strazi si cu amintiri de saruturi pana la o noua intalnire.

Ziarul - "Imaginea" 04.09.2007

In seara aceea, care de altfel nu s-a deosebit cu nimic de alte seri, a iesit sa cumpere bere. Mergea incet, leganat, cu un fel de plictiseala cand pasea. A intins mana la vanzatoare, cu banii si ne-am surprins privirile abia cand s-a intors cu berea in brate. Avea ceva din gratia boema a pictorilor, cu degetele slabe si tenul alb, cu acea privire care spunea ca a vazut multe desi parea uneori cam goala. Mi-a luat dupa aceea mult timp ca sa imi fac o imagine corecta despre personalitatea acestui om, si nici acum nu stiu exact daca nu cumva il privesc printr-un fund de sticla. Majoritatea barbatilor care mi s-au parut frumosi imi inspirau teama de a-i auzi vorbind : numai ideea ineptiilor pe care urmau sa le scoata pe gura ma ingrozea. In cazul acesta, nu stiu de ce, insa am avut increderea necesara pentru a asculta primele cuvinte - desi cu greu se puteau distinge propozitii din ele dupa petrecerea din acea noapte. Imi placea mult sa analizez trasaturile fetei : modelul care daca ar fi fost cooperant mi-ar fi folosit la niste portrete foarte expresive, pentru niste emotii pe care nu toata lumea le poate afisa, pentru ca nu toata lumea le cunoaste. Asa ca am ramas sa il privesc, si asta fac si acum, cand am la dispozitie momentul potrivit.
Gaura de timp dintre noi nu a fost acoperita de vreun semn de maturitate din partea mea, nici de vreun comportament inedit care sa ii ofere posibilitatea sa ma vada ca pe un egal. Eu am ramas persoana care are nevoie uneori de carja, si el a ramas sa imi dea cate un branci atunci cand refuzam sa merg fara sprijin.
In seara aceea, care de altfel nu s-a deosebit cu nimic de alte seri, nu am inteles nimic. Am inceput sa intuiesc cate ceva mai tarziu, pe parcursul multelor noastre discutii. A stiut totul, dintotdeauna.


Nu am nimic atat de important de spus, de data aceasta. Ma obseda imaginea acestui personaj, acea clipa in care ne-am privit pentru prima data. Fiecare astfel de episod a ramas in sufletul meu, nu atat pentru imagini cat pentru continutul ideatic, pentru conversatiile ce au urmat. Am fost un pretext pentru un monolog clarificator, si a fost pretextul pentru clarificarea monologurilor mele. Am inceput ieri o carte de Cella Serghi, "Panza de paianjen". Am deschis-o la motto. Era un citat din Andre Gide, care imi place mult ca scriitor, o mentiune adresata unei Laura din timpul si din tara lui. Sau, poate, mai stii... Era asa "este amuzant, Laura, cum ai ajuns sa imparti mai multor barbati fragmente din ceea ce ai fi vrut sa oferi unuia singur". Am zambit larg.

Ziarul - "Cuvinte colorate" 18.08.2007

Am vrut sa scriu despre altceva decat mine, insa despre ce altceva stiu mai bine sa vorbesc. Merg in continuare cu senzatia acuta de abandon. Imi lipseste ceva insa nu stiu ce, imi este dor de ceva insa nu stiu de ce anume, si toate starile astea sunt exagerat de puternice. Cu o seara inainte abia reuseam sa pasesc fara sa plang si fara sa pot da o explicatie clara pentru asta.
Orice act de creatie este o reflexie a sinelui. Cand creezi, indiferent cat de frumos, te expui lumii asteptand o reactie. E un pic egoist si narcisist. Asa incat privesc din nou in jurul meu sa gasesc chipuri familiare. Gasesc privirea aceea pierduta si indiferenta, cea care raneste mai mult decat ura simpla, uneori, pentru ca nu ii poti raspunde cu aceasi moneda de obicei.
Ma legana metroul incet zilele trecute si in drumul meu spre casa mi-am dat seama ca daca nu am astepta niciodata nimic, timpul ar trece repede, viata noastra la fel, si totul s-ar termina inainte sa ne dam seama. Insa poate ca am fi fericiti. Mi s-a spus ca lucrurile pe care le astepti intarzie, vin cand deja asteptarea te oboseste atat de mult incat uiti ca le ceri. Eu ma simt obosita insa nu stiu daca am sa pot renunta vreodata la anumite lucruri pe care mi le doresc. Atunci timpul se scurge pentru mine mai incet, aproape ca in copilarie, cand asteptam sa fim mari. De parca atunci ni s-ar deschide drumul catre realizarea tuturor viselor noastre, de parca atunci am fi cu adevarat liberi sa alegem, sa obtinem, sa luam. Da, dragii mei, e o usoara dezamagire in tonul meu. Am crescut si am inteles ca drumul mi-l deschid singura. Nu cred ca am stiut prea bine pana acum sa mi-l daruiesc mie insami. Ma intristeaza faptul ca lumea asta nu iti ofera posbilitatea de a-i darui ceea ce esti, ci iti cere ceea ce ar trebui sa fie toti, te uniformizeaza cu masele si distruge identitati. Poate ca altfel am fi o societate divizata in indivizi, nu in categorii si paturi sociale.
Peisajul meu sufletesc ? O plimbare lunga, in ritm cu o muzica usor decrepita si trista, fara zgomotele strazii, un loc in care te plimbi avand certitudinea ca nu esti la fel, ca alaturi de ceilalti din multime creezi un amestec neomogen, ca esti un fel de impuritate intr-o solutie buna sau rea, insa ca nu ai ce cauta acolo, ca ai cazut de undeva de unde nu iti mai aduci aminte si stingher iti urmezi cunoscutul traseu din fiecare zi. M-as simti la fel oriunde, cred, pentru ca nu locul ma leaga de suflet undeva, ci factorul uman. Ai dreptate, sunt o "straina", insa nu pentru ca am fost alungata ci pentru ca nu am fost primita niciodata. Mi-e dor de lucruri pe care nu le-am cunoscut niciodata, cum ar fi marea, cum ar fi siguranta unei iubiri altfel decat parentale care sa cada neconditionat asupra mea, cum ar fi intelegerea faptului ca nu gresesc din ura sau din lipsa de dragoste.
Cand "crestem mari" ne uitam in urma uimiti de naivitatea noastra cand priveam la ceilalti. Maturizarea mea sau poate imbatranirea s-a produs rapid, in cateva luni. Nu am fost cu adevarat "matura" pana cand nu am inteles ca "nu trebuie sa astepti nimic", pana cand nu am invatat sa judec si sa condamn, pana cand nu am uitat putin din ceea ce mi-am dorit sa devin. Oamenii "maturi" se confrunta cu imposibilitati si le accepta.

Singurele limitari sunt cele pe care le asumam.

Ziarul - "Aiureli" 12.08.2007

Mai demult mi-am zis ca am sa pun la dispozitie ceea ce sunt oamenilor care vor dori sa vada. Cu sinceritate. Am descoperit in timp ca oamenii nu sunt interesati de asta. Oamenii te acuza de ipocrizie daca se stiu mintiti, insa nu doresc sinceritate. Ei vor sa fie mintiti frumos si iscusit, sa nu realizeze ca paradisul lor e o iluzie. Oamenii nu isi doresc suflete - pereche, ci imense spatii in care sa isi depoziteze spre uitare frustrarile. Vor sa se simta iubiti pentru ca de cele mai multe ori considera ca merita si iubesc pentru ca asa se simt nobili. In general e un act egoist.


Ma gandeam in drum spre casa la multe lucruri. Ma tot gandesc de ceva vreme si cuvintele imi danseaza pe marginile buzelor fara sa devina sunet.
Imi amintesc cum stateam atunci la masa si unele replici. Aveam buzele lipite, grele. Niciun rost sa mai spun ceva, nu aveam nimic de adaugat concluziilor care se trageau atunci in mintea celui din fata mea. Sunt tot eu, insa acum alege sa ma perceapa diferit, nu mai vede ceea ce vedea inainte. Si nu pot spune ca l-as contrazice acum sau ca l-as fi aprobat atunci. Si inca nu stiu daca a fost un act generat de vreun sentiment sau de orgoliul ranit, oricum, a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri dedicate mie. Chiar si menit sa ma "ingroape ca pe un trecut". Sau era "ingroape in trecut" ?
A mai fost apoi telefonul. Din toata discutia imi amintesc o replica destul de clar "Lasa suferintele in seama celor care stiu sa le poarte... adica a mea.". Chiar stii ?
Si uite cum stau din nou in fata voastra, voi departe si reci, ca un auditoriu, eu singura si cantarita de priviri inexpresive, pe scena. Ne suntem straini. Il citeam pe Cioran zilele trecute si ma intrebam cum a reusit sa supravietuiasca atat de multa vreme siesi si pesimismului sau. Si totusi in putine cuvinte de-ale lui m-am gasit si eu.
Despre partile bune nu prea vorbim. Nu ne isca intrebari, le traim si atat, fara sa dorim sa le schimbam, de cele mai multe ori. Ce rost are sa disecam bucuria atat timp cat nu avem de ce sa o ocolim ( cei mai multi dintre noi ).
Poate de asta stim atat de putine despre ceea ce ne face fericiti. Macar daca am putea rupe fraiele pesimismului si trai fericirea plenar.


Tigara a devenit doar un element de decor, o recuzita veche si indispensabila. Si tot bat strazile singura in gandurile mele, acolo unde nu poate invada nimeni. Uneori sunt strazi straine, insa toate par asa, uneori, la fel cum toate par la fel de cunoscute. Eu si noua mea dorinta de a-mi gasi un loc unde sa ma simt altfel decat "straina" fara sa ma inradacinez prea adanc. Ma vad mereu scufundata in ceata subtire de dimineata de toamna, cu esarfa in jurul gatului si manusi taiate pe maini, mergand fara o directie prestabilita, si tacerea care ma urmeaza aproape, calcand pe urmele mele cu pantofi mai mari. Tacerea sterge tot ceea ce eram, tot ceea ce am lasat pe drum cand am trecut prin fata portii tale. Zambesc in urma cald si imi continui drumul. Niciun strigat nu a fost vreodata auzit in urma mea.

Ziarul - "Intrebarea" 24.07.2007

Ma privesc in oglinda cu manecile murdare si ude, cu parul zburlit si ochii plansi. Se vede doar expresia aia de usor repros, ca si cum cineva ar fi vinovat ca m-am pierdut si nu stiu unde sa ma gasesc. In realitate e doar nesiguranta de a ma sti iubita, e doar dezgustul de a fi nevoita sa ma pliez mereu unor reguli idioate. Oamenii nu vor de la mine ceea ce le pot eu oferi. Oamenii vor sa le pot oferi ceea ce poate oferi toata lumea. Nu mai am dreptul la un chip, la o identitate, la o expresie faciala : deranjeaza. Individualitatea e doar o notiune pentru cei care nu sunt indeajuns de curajosi sa lupte pentru ea.
Am imaginea unui cuplu, pe unul dintre ei il cunosc. Nu e nici gelozie, nici dezgust. O oarecare privire goala care nici macar nu mai vrea sa afle ce nu a stiut sa ofere si ar fi trebuit. E doar un fragment din imaginatia mea, poate. Pentru ce vreau sa fiu iubita ? Nu stiu... mereu am considerat ca trebuie sa fie ceva care sa merite.
Si e vina mea pentru toate lucrurile pentru care ( nu ) am luptat.

Ziarul - "Mototoliri" 20.07.2007

Acum cateva zile aveam intiparita in ganduri fraza "Mi-am lasat sufletul in urma." si ma tot intrebam ce inseamna. Astazi am raspuns ca sunt fericita la intrebarea "Ce mai faci ?". E noua mea ocupatie, se pare, sa fiu fericita, e o munca destul de grea. Toate sentimentele se plateau cu asteptarea implinita a cate unui element. Acum cer mai putin si astept mai putin. E un fel de recunostinta pentru tot ceea ce vine frumos de la cei din jur.


"Nimic nu e pe gratis, domnisoara. Numai unele elemente sunt mai ieftine."
" Nu intentionez sa cumpar nimic."


Imi scot sufletul ca dupa razboi, sa isi etaleze toate cicatricile. Sunt prostii, julituri in genunchi, ca atunci cand eram copii, stiu, insa par infricosatoare acum. Totusi nu il impiedica sa mearga. Ma urmareste din spate, vine dupa mine ca o umbra, lipit de talpile mele si de perete. Se misca in acelasi fel cu mine din complicitate. Avem un fel de prietenie aparte, eu primesc loviturile si el le simte.



Spuneai ca nu stii sa formulezi in asa fel incat sa scriu eu aici cuvintele tale. Ceea ce trebuie sa aud se simte fara formulari potrivite. Nici eu nu stiu sa iti explic anumite lucruri, astfel incat sa le intelegi asa cum trebuie. Insa le stii.

Ziarul - "Planare" 16.07.2007

"Pentru asta iti faci tu griji ? Hai, lasa... Pleaca. Vor veni alte lucruri mai grozave in calea ta. Numai sa stii sa le primesti."


Fara raspunsuri din partea mea. Chiar nu gandesc nimic. O spun cu mandrie. E greu sa faci asta. Opresti totul intr-o bariera de superficialitate, inspiri adanc, inchizi ochii, si zambesti. E ca un fel de mica revelatie : tragedia emotionala e marunta fata de problemele care pot aparea in cale in timp.
Poate ca e putin egoism si lasitate in ceea ce spun acum. Insa vreau sa imi pot aduce aminte cuvintele astea mereu.


"Secretul e sa nu stai niciodata intr-un loc; sa te misti tot timpul."


Cu alte cuvinte, nu stagna. Nu iti impune bariere. Nu te limita. Nu astepta. Nu cere. Fii sigur de ceea ce vrei, fii sigur de ceea ce poti.

Planam atingand superficial apa de dedesubt. Cine vrea sa se inece in adancuri tenebroase daca poate zbura atat de frumos deasupra ?
Oamenii sunt simpli si usori.


Melodie atasata : Goran Bregovici - "In the death car" ( e notat gresit autorul )

Ziarul - "Pentru putina ploaie" 03.07.2007

Ia floarea in mana si stoarce culoarea din ea pe panza. Floarea ramane gri, insa panza capata nuante placute. Contureaza cu putin carbune si putini nori. Scoate putina culoare din maruntisuri ca sa cladeasca un Univers definit de trairile lui sufletesti. Pana cand pictorul ramane singurul element la fel de colorat ca panza.


Asta imi aminteste de vorbele unui prieten - "esti contaminat de ceea ce creezi". Eu cred ca investesti mult in ceea ce generezi. Prin creatie transferi o parte din tine in ceva perceptibil cu organele de simt. Inainte de toate investesti mult din ceea ce esti in opera ta. Tot ceea ce nu presupune investire de stari nu este act creator, ci doar imitatie. Doar ca oferind o forma gandurilor tale risti sa aplici acelasi tipar de fiecare data. Marii artisti nu au evadat neaparat din aceasta cusca, insa i-au infruntat pericolul traind plenar, intens senzatiile. Cand panza e gata pictorul se oglindeste in ea. Restul Universului nu are cum sa arate la fel.






Am gasit zilele trecute, schimband aiurea canalele TV, videoclipul unei melodii. Am urmarit imaginea - un videoclip simplu si sobru - totusi cuvintele mi-au atras atentia. Recunosc ca am plans din cauza ei si mai tarziu, ascultand-o, a avut acelasi efect.
Amintirea mea cu tata se leaga de adunatul melcilor dupa ploaie. Ieseam in gradina sa le cantam si ii aruncam in iarba. Era ud si racoare si tin minte ca mirosea frumos.
Melodie atasata : Timpuri Noi - "Tata"

Ziarul - "Imagine" 27.06.2007

Am imaginea aceea a cuiva care recompune o scrisoare rupta. Ma intreb daca ar avea cineva rabdare sa faca asta. "Cuvinte pe care le-am negat" - ca un titlu de carte.

Absurdul rezida undeva in sufletul meu. Il simt, e acolo, si imi cere mai mult decat platitudinea simpla a unei vieti conventionale. [ Cred ca trebuie sa ii multumesc pentru constatarea asta unui prieten care a stat cu mine la masa acum vreo trei zile. ] Totusi prefer realitatea brodata cu fire subtiri de imaginar.
Zilele mele nu mai sunt atat de pline de reflectii. Reflectii... Reflexii... Zambesc. Poate ca intr-adevar cuvintele reflecta oamenii care le rostesc. Arghezi spunea un lucru foarte intelept : ca avem cuvinte pentru a numi toate elementele cunoscute noua din natura si ca asta ne permite sa recreem Universul prin logos. Poate de aceea am scris scrisori si le-am expediat prin posta. Ca sa pot redefini distantele.


Iti adresez acum cuvinte care nu inseamna nimic daca nu le primesti in suflet. Le pui pe rafturi si mobilezi acolo, pentru ca mai tarziu am sa ma mut si eu, cand incepe sa miroasa incaperea a parfumul meu si a tei. Sa stam dimineata cu o cafea in mana pana recreem toata lumea in cuvinte.

Ziarul - "Umeri" 22.06.2007

Cate ceva ce am vrut sa pastrez oferindu-va voua. E o poveste frumoasa pe care unii dintre voi o cunoasteti. Nu pot sa scriu acum povesti noi. Uneori ma joc cu penita pe hartie, totusi povestea aceasta se cere scrisa mai departe, la nesfarsit. E putin din absurdul meu, putin si din dorinta mea de a ravsi si a lupta pentru umerii iubiti.

"Sa te tii bine de umerii mei."

"Ti-e teama ca am sa dispar mergand in urma ta, si nu ai sa iti dai seama ?"

"Nu. Tine-ma bine. Poate ma ridici putin in zborul tau."

Sunt un personaj bizar, ma plimb pe strada cercetand oamenii atent. Merg repede, ii privesc intens, insolent, le ravasesc hainele, le descos. Le descopar sufletele mancate de molii, si trec mai departe. Nu stim sa privim. Oamenii se tem de priviri atente. Le considera nepoliticoase, le deranjeaza intimitatea obscura. Cine stie, poate chiar ii vede cineva. Si atunci, toata scoarta lor s-ar narui, si ar ramane goi, ridicoli si neprotejati in fata celorlalti.

ZIUA I

Usi la sufletele noastre, incuietori la usi, chei pe dinauntru, lanturi si lacate. Bat incet. Nu se aude nimic. Trec mai departe.
Ascult. Plange un copil inauntru. Am mai intalnit astfel de oameni. Navalesti sa ii salvezi si descoperi inauntru bestii. Merg mai departe.
Liniste : alt mort in spatele usii asteia, deja miroase a suflet putrezit. Plec repede mai departe, mirosul asta este greu de suportat.
Batai pe dinauntru. Ma opresc. Ma lipesc incet de usa si ascult. Bataile devin mai rare. Inghit in sec.

"Nu ajuta la nimic daca bati. Cauta cheia. Trebuie sa fie pe undeva pe la tine."
"Ce cheie ? Nenorocita asta de usa nu are nicio cheie. Fa ceva, nu sta acolo."
"Nu eu ti-am inventat usa, domnule. Nu da vina pe mine."
"..." [ cateva sunete nedeslusite, izbituri in usa repetate ]
"Sunteti bine, domnule ?"
"Dumneata cine esti ?"
"Eu ?... Va ajuta un nume ?"
"Nu."
"E o chestie cu usile astea... nimeni nu o asculta... dumneavoastra va claditi singuri zidurile, domnule..."
[ fasaiala in josul usii, vocea se aude mai aproape de podea, ea se aseaza ]
"Renunt. Mai ramai putin sa vorbesti cu mine. Sunt singur aici, stii... nu e nimeni inauntru. Te-as lasa sa intri, insa... stii cum e... nu prea am cum... Si spune-mi... tu ce cauti la usa mea ?"
"Eu am spart usa mea... si acum, cand nu mai am zidurile mele sa ma inchida, ma inchid zidurile celorlalti."
"Ce vrei, domnisoara, totul este relativ in Universul asta : iubirea, fericirea... de ce nu ar fi si libertatea ? Cum e dincolo ?"
"Aici ? Multe usi, ca a ta... incuiate. Nu stiu ce e dincolo."
"M... trebuie sa fie interesant... Stii, o usa are un potential. Poate ascunde orice."
"Si atunci, o usa inchisa ce e ?"
"Un ideal. Nu il poti atinge niciodata si nu poti stii cum e. Ce faci acolo, domnisoara ?"
"Zambesc."

ZIUA II

[ deschide ochii incet, se aud batai usoare, si o voce surda ]
"Domnisoara, ai plecat ?"
"...Da."
"Adormisem putin si m-am speriat ca... Spune-mi, ce vezi ?"
"O usa zgariata."
"Zgariata ?"
"Ti-am vegheat somnul, domnule, trebuia sa iti cant ceva frumos ca sa dormi, si atunci am tinut ritmul cu pumnii si cu unghiile in usa. Am cam zgariat-o, insa nu trebuie sa iti faci griji, e doar de suprafata. Lacatul tine la fel de bine."
"...Ai sa pleci ?"
"...Sunt undeva ?"
"Domnisoara, nu fii nesuferita... Dumneata unde iti tii durerile ?"
"Inainte credeam ca in piept... acum cred ca in unghii... de aia le rod tot timpul, ca sa fie scurte. Dumneata ai dureri ?"
"Nu."
"Stiam. Oamenii ca dumneata nu au niciodata dureri. Au doar suferinte."
"Ce vrea sa insemne asta ?"
"Incepi sa suferi de claustrofobie, domnule."




ZIUA III

"Domnule...Trebuie sa plec."
"De ce ?"
"Pentru ca nu mai am ce intrebari sa iti adresez. Si nici dumneata nu ma intrebi nimic. Asta inseamna fie ca nu mai sunt raspunsuri, fie ca nu mai vrem sa le ascultam."
"Nu stiam ca stai aici pentru raspunsurile mele, domnisoara."
"Nu, am stat pentru ca am crezut ca ai sa gasesti cheia. Insa azi dimineata, cand m-am uitat pe gaura cheii dupa dumneata, mi-am dat seama ca ea era in usa. Am venit pentru ca dumneata bateai in usa si nu te asculta nimeni. Stii, niciuna nu e zgariata pe dinafara - numai a dumitale, pentru ca am batut si eu in ea de aici."
"Nu ma intrebi de ce nu am deschis ?"
"Nu vreau sa stiu. E treaba dumitale. Eu doar trebuie sa plec."
[ grabit, cu vocea sparta ]
"Am ceva sa te intreb. De ce nu ramai ?"
"Pentru ca dumneata preferi sa ma stii o fantezie. Daca sunt doar atat, imagineaza-ma aici si va fi suficient."

ZIUA IV

[ de o parte el, cu spatele rezemat de usa ]
[ de partea cealalta ea dormind cu mana intinsa pe dunga de lumina care iese de sub usa ]

"Iarta-ma. Ce prostie... nu te pot imagina, domnisoara. Intind mana dupa dumneata si te spulberi in aer. E vina mea ca vreau sa te ating, iarta-ma. Sa nu-ti ranesti genunchii, domnisoara, sa nu cazi. Prin visele dumitale sunt alei lungi de piatra, labirinturi si intrari."
[ ea deschide ochii si asculta, urmarindu-i umbra ]
"Mai demult... stiam o poveste... cu un print inchis intr-un labirint. Cand i-a patruns cineva prin labirint, a inchis-o in afara castelului si i-a dat vise frumoase. A incercat sa o opreasca facand-o sa uite pentru ce venise."
"Dumneata mai tii minte ?"
"Nu."
"Macar visezi frumos ?"
"Numai treaza."
"Iti duceam lipsa... S-a imbolnavit totul de lipsa ta."
"Si dumneata ?"
"Cred ca... Mi s-a urcat un tipat in gat si ma doare cand vorbesc. Credeam ca ma va gatui."
"...Am vazut lumina care iti iesea pe sub usa. Atunci mi-am dat seama cat intuneric este aici. Mi-e frica de intuneric. M-am intors cu spatele la lume. Am ramas aici si am adormit cu vocea dumitale... Ce sunt vocile, domnule ?"
"Vibratiile sufletului nostru."
"Si tipetele ?"
"O rupere de coarde."

ZIUA V

[ cu mana lipita de usa ]
"Ti-as adresa un cuvant, insa ma tem ca o sa ricoseze. Se va izbi de rigidul dumitale si va raspunde in elasticul meu."
"Pentru asta taci ?"
"Da, tac. Uite, tac cum nu am mai tacut niciodata. Pentru ca dumneata nu ma auzi."
"Iti treci timpul ascultand pe la usi doar din plictiseala ?"
"Timpul e singurul care sta pe loc. Noi trecem pe langa el. Timpul ne trece pe noi."
"Domnisoara... ia-ti mana de acolo. Jenezi... Si timpul o face din plictiseala ?"
"Intreaba-l."
"Nu ai toate raspunsurile din lume ?"
"Nu, insa iti pot darui toate intrebarile."
"Ce sa fac cu ele ?"
"Sa le ai in dublu exemplar. In caz ca mai pierzi vreuna."
[ cu privirile la marginea de jos a usii ]
"E ceva astazi in aer care ma face sa ma gandesc la frunze uscate."
"Miros de toamna tarzie dincolo ?"
"Nu, miros de cadere."
"Cum miroase caderea ?"
"Seamana cu durerea, insa dumneata nu ai de unde sa stii. Are un miros accentuat de creta si de pene."
"Durerea dumitale are gatul sucit la spate. A parait cand s-a produs ?"
"Nu, insa cu siguranta nu mai zboara."
"Cand eram mic suceam durerile in zbor."
"Acum hranesti din palme suferinte... Cata noblete."

ZIUA VI

[ se trezeste cu lovituri in usa ]
"S-a intamplat ceva, domnisoara ?"
"... Nu. Doar mi s-a parut. Uneori mi se pare ca peretii se apropie si ma sperii."
"Peretii nu se apropie niciodata. Doar crestem noi putin, cand privim pe gaura cheiialte lumi."
"Dumneata vezi cerul, domnule ?"
"Nu. Insa am pictate toate constelatiile aici."
"Nici eu. Uneori le desenez cu degetele in praf... apoi pun talpa deasupra si simt ca pasesc pe stele. Am invatat sa nu ma uit inapoi pentru ca nu vad decat urme."
"Uneori te desenez pe dumneata cu degetul pe asternut. Te stergi in fiecare dimineata, insa ma trezesc cu adancitura trupului dumitale langa mine si cred ca ai apasat greu sub palma mea pe suportul viselor mele."
"Am visat o fereastra desenata pe zid, cu creta."
"Se vedea ceva prin ea ?"
"Doar caramizi rosii. De dincolo nu se auzea nimic."
"Uneori e atat de liniste incat poti auzi cum curge sangele in pieptul celuilalt."
"Atunci canta-mi ceva din pulsatiile palmelor dumitale."

ZIUA VII

[ el, apropiindu-se de usa, asculta cu buzele lipite si gatul uscat ]
"Domnisoara..."
[ isi drege glasul si reia mai tare ]
"Domnisoara. Ai plecat ?"
[ ea, in picioare, privind in departare in intunericul pe care nu il poate descifra ]
"Spune-mi... Ai plecat ?"
"Nu. Insa as putea sa ma pierd..."
"Si te-am pierdut ?"
"M-a gasit usa dumitale."
"Mai sunt alte usi ca a mea ?"
"...Niciuna nu lumineaza pe la margini."
"Crezi dumneata ca lumina asta e frumoasa ?... E ca un incendiu aici. Sa nu atingi clanta, s-ar putea sa te doara, cu arsura ei."
"Arsura dumitale ma doare mai rau."
"Domnisoara, spune-mi... Mai vrei sa intri ?"
"Domnule... mai vrei sa iesi ?"
"Ce e dincolo ?"
"Un joc urias de puzzle. Trebuie sa recompui viata folosind praf."
"Si e usor ?"
"Numai daca nu sufla briza. Creeaza nelinisti in firele de praf si ele invata sa zboare. Toate nelinistile inalta putin."

ZIUA VIII

"Te-ai intrebat vreodata de ce intunericul nu radiaza ?"
"...Poftim ?"
"Da... Mie nu imi bate niciodata pe sub usa intunericul dumitale."
"Lumina orbeste... Intunericul iti ofera viziuni. Dumneata cine crezi ca a strabatut mai departe ?"
[ se gandeste putin in tacere ]
"...Viziuni sau vedenii ?"
"Viziuni... Daca e bezna, uneori si vise."
[ ea, zambind cu degetele la frunte ]
"Eu pot sa fac intuneric si daca inchid ochii."
"Cand inchizi ochii, ei privesc inauntru. Si atunci visezi tot intunericul de sub sufletul inchis."
"Si intunericul celorlalti ?"
"Putin din el se vede prin ochi. Daca privesti adanc, il poti vedea pe tot."
"Ca privind prin gaura cheii secretele mari. Poate ca de asta ma sperie intunericul. Si orbirea e un intuneric."

ZIUA IX

[ izbeste in usa si cade cu piciorul zdrobit si cu un icnet de durere langa zavor ]
"Domnisoara, ce e ?"
[ tace respirand greu ]
"...Lumea asta e atat de gri ca pare ireala."
"Gri-ul se asorteaza la orice."
"Asa credeam si eu. Insa uite, cu mine nu se asorteaza deloc, imi strica ritmul culorilor si imi lasa un gust urat cu fiecare cuvant."
"Ce gust au cuvintele ?"
"Cuvintele sunt de multe feluri. Insa toate au aceeasi aroma cand sunt statute. Frazele mele sunt salcii, ca apa de balta."
"Sunt si tulburi ?"
"Cuvintele nu. Gandurile putin. Iti plac baltile ?"
"Numai cand reflecta cer frumos."
"Baltile sunt ca sufletele : cand calci in ele te stropesti putin si ele se tulbura. Daca astepti, iti vezi urmele pasilor in noroiul de sub oglinda apei."
"Si atunci noi ce suntem ?"
"Doua oglinzi care se reflecta una in alta la infinit."
[ el, razand matur de replica infantila ]
"Domnisoara, dumneata traiesti intr-o lume imaginara. Aici oglinzile sunt oglinzi si oamenii sunt cioburi."
[ ea, razand infantil de replica matura ]
"Am sa iti dau ceva sub usa ca sa ma cunosti mai bine."
"O imagine ?"
"O oglinda."




- Ce usor poti sa dispari... uite, o clipa si ai disparut. Te cauta si nu te mai gaseste. Candva se va obisnui cu lipsa ta. O va simti mereu, insa nu va mai fi atat de sacaitor. Acum doare putin, descumpaneste putin, starneste intrebari... putine.
- Si totusi de ce plecam ?
- Pentru ca asa este frumos in povesti. Unul e rau, unul e bun. Unul e parasit, celalalt paraseste. Altfel nu ar mai fi nici o intriga.
- Poate ca ar fi mai frumos daca nici macar nu ne-am intalni. Sa trecem unul pe langa altul, sa ne remarcam zambind, si sa ne continuam drumul. Sa nu-i mai tulbul somnul si sa nu mai chem. Sa nu ma cheme cand dorm. Sa nu scrie povesti despre mine si sa creada ca sunt despre altcineva.
- Stii ce vrea acum ? Sa iti lase o cicatrice.
- Sa ma raneasca ?
- Nu, sa stie ca tu ai remarcat ca a trecut pe aici. Sa iti amintesti. Sa te doara atunci cand e vreme urata. Putin, nu tare. Si vrea sa fie intr-un loc unde sa nu stii decat tu.
- Eu vreau sa ii dau voie. Numai sa stie cum sa lase semne. Permanente. Vreau sa taca. Spune-mi, e o dovada de egoism ?
- Numai daca faci asta pentru tine.
- Da-i un cutit.
- E mai simplu sa ii dau o pana si cerneala. Va face din tot o cicatrice.