Orice forma de protectie inseamna o ingradire.
Vezi tu, problema mea este ca daca ma aflu pe balcon, eu vad intai balustrada. Orizontul nu se deschide, spatiul nu se intinde in fata mea decat dincolo de ea. Pentru ca eu sa fiu capabila sa constientizez adevarul ( indiferent daca il stiu, uit sa cred in el cu adevarat ) trebuie sa fac acest gest "sinucigas" si sa sar dincolo de granitele constiintei mele.
In mine insami fac intuneric. Imi permit sa fiu "eu" in acel intuneric caldut si protector. Cu toate ca monstrii mei sunt originari din aceeasi constiinta in care ma scufund, ei nu ma bantuie decat in afara mea. Sunt eu insami pentru ca nu mai am de ce sa ma tem. Sunt, sa zicem, libera. Cu toate acestea imi platesc pretul libertatii cu prizonieratul in propria minte. Un fel de paradox al gandirii.
Si ce doare mai tare nu sunt conversatiile purtate, ci cele pe care nu mai am cu cine sa le port. Acele conversatii care faceau o incheiere, ca la sfarsitul unei compuneri. Toate cuvintele care iti permiteau sa te detasezi, pentru ca dupa rostirea lor aveai voie sa uiti exprimarea si sa ramai cu mesajul. Daca nu faci aceasta incheiere lipseste ceva ce vei cauta mereu in sufletul tau.
"Nu gandesc nimic. Sunt inerta, nu vibreaza nimic in mine."
"Nu e nimic rau in a nu gandi nimic. Numai ca in tine nu e liniste. In tine e tacere."
"Imi vajaie ideile in minte, le simt ca un vuiet de multime, si nu pot sa disting nicio voce, sa o prind, sa o inteleg pana la capat."
"Atunci e cu atat mai usor sa te desprinzi. Traieste-ti linistea. Fa liniste."
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu