"Wow. After I jumped, it ocurred to me. Life is perfect. Life is the best, full of magic, beauty, opportunity, and television. And surprises...lot's of surprises, yeah. And then there's the best stuff, of course. Better than anything anyone ever made up, 'cause it's real."
Poate ca de asta e nevoie, din cand in cand, de o saritura. O lasare, o aplecare in gol, acea inchidere a ochilor si senzatia fulguranta de zbor. Poate fara teama caderii am zbura. Fara teama, fara constiinta. Sau, poate, cu credinta ca nu poti sa cazi. Probabil ca asta genereaza scurtele stari de trezie, cand cu ochii larg deschisi, halucinati, privesti lumea si o gasesti surprinzatoare, ii urmaresti toate miscarile si iti par noi. Sa cazi in gol, ce senzatie minunata - si totusi, cand visam asta, ne trezim tinandu-ne strans de cearceaf. E ceva din realitatea asta care nu ne permite sa ii dam drumul. Visam, insa ne agatam de real de fiecare data cand imaginarul ne surprinde si ne sperie. Realul e mereu acolo, la degetele noastre, atat cat sa il apucam ca sa nu ne fie teama. Realul este "fusta mamei", dupa care ne ascundem pentru ca ne este teama de propria minte.
Cu alte cuvinte, inchide ochii si spune-mi ce vezi.
Daca ar fi vreodata un moment in care sa imi doresc sa fumez Maria-Ioana, acesta ar fi. Mi-as inconjura un colt de camera cu lumina slaba, as atarna de undeva de sus niste fasii de material transparent in culorile toamnei, as sta intinsa intre ele si as fuma cu melodii lente in fundal. Acea voluptate a inspirarii fumului, cand inchizi ochii si astepti, care genereaza universuri intregi la fel de fragile ca fumul care se disipa in aer. Insa merge la fel de bine cu tutun, e un viciu mai ieftin si mai putin amenintator.
Mi-e dor sa raman singura in casa, cand noaptea se instaleaza cu muzica, cu frica de intuneric, cu discutii lungi. Cand dorurile pe care le-ai ignorat ziua se aduna in sufletul tau si cand fiecare bataie a inimii marcheaza timpul, in picurarea lui obsesiva pe pervaz. Si timpul picura, se scurge, uneori torential, alteori imperceptibil, ca o ceata. Iti umezeste peretii, iti mucegaieste hainele si sufletul si trece prin toate barierele protectoare pe care le pui dinaintea lui. Nu exista niciun material care te fereste de imbibarea asta cu timp. Oamenii sunt ca un burete. Si timpul curge prin ei, ii uda fara sa se opreasca in interiorul lor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu