Ma simt batrana. Poate ca pentru ca am crescut printre oameni mari am fost batrana mereu, si starea aceea de "copilarie" s-a manifestat doar prin naivitate si inocenta. Nu am stiut prea multe jocuri niciodata, si acum, putinele pe care le mai tin minte le folosesc ca si arme. Probabil ca eu trebuie sa merg invers, sa imi parcurg drumul initiatic pe dos, si sa ma intorc la o stare mult mai greu de gasit decat cea de adult. Din copil devii in mod natural adult cand iti lepezi entuziasmul si naivitatea cu toate jocurile specifice perioadei acesteia din viata; in sens invers trebuie sa lepezi toate cunostintele si obiceiurile, tiparele si prejudecatile, ideile si dorintele, sa accepti orice rol ti se ofera, sa fii oricine, nu numai acel restrictiv "eu". Redevii un proces, nu o finalitate. Renunti la limite. Te intorci la starea originara de simplitate. Forma inseamna margine. Lipsa de forma inseamna libertate.
Imi place uneori sa ma intind undeva pe jos si sa imi imaginez ca tot pamantul e deasupra mea. Ca risc sa cad de pe pamant in cer, de pe podea pe tavan. De cateva ori am reusit sa cred ca este asa, si sa mi se para ca am sa ma desprind, ca zborul este o cadere de alt fel, ca poti sa cazi in sus, si tot cadere ar fi, poate infinita.
miercuri, 20 august 2008
Ziarul - "Vacanta 1" 12.08.2008
M-am oprit pe peluza din fata hotelului. Cladirea se inalta intre mine si orizont, profilandu-se ca o umbra prin ceata de dimineata. Drumul pana acolo a fost prost, statiunea aproape parasita, si ceata aceea aproape fantomatica facea peisajul sa para sinistru. Asa a inceput vacanta mea, in fata unui hotel neterminat, ramas in paragina de multi ani, cu geamurile sparte, cu soarele rasarind dincolo de munte. Nu stiu daca mi-am pus viata in pericol urcand aiurea prin munti, insa asta a fost senzatia mea, atunci cand am urcat drumuri uitate printre stanci, pe trepte care alunecasera la vale, pe scari ruginite peste cascade, clatinandu-se si arcuindu-se sub greutatea mea. Am incercat sa nu ma uit in jos, sa nu imi fie frica; insa m-am uitat si mi-a fost frica, una educativa, ca orice frica generata de impingerea limitelor personale, de largirea cercului.
Supermarket-ul vuia de oameni grabiti sa plateasca inainte de inchiderea magazinului. Peste toata agitatia bipaia pe mai multe tonuri casa de marcat care inregistra produs dupa produs pe lista de facturare. Minutele petrecute in asteptare in fata caselor de marcat mi-au oferit perspectiva realista a inutilitatii. Drumul nostru merge in aceeasi directie ( si asta ma ingrozeste ) si catre aceeasi destinatie; singurele gesturi care pot ramane sunt cele care lasa urme in sufletul cuiva. Si cum cu totii suntem perisabili, totul devine usor de uitat. Cand eram mica era un desen animat serial cu un marinar care trebuia sa adune niste bijuterii pentru a combate o mare neagra, vrajita. Marea aceea inghitea totul si ceea ce era inghitit de ea nu putea fi recuperat fara bijuteriile acelea. Imi aminteste putin de uitarea care ne inghite pe rand povestile.
Supermarket-ul vuia de oameni grabiti sa plateasca inainte de inchiderea magazinului. Peste toata agitatia bipaia pe mai multe tonuri casa de marcat care inregistra produs dupa produs pe lista de facturare. Minutele petrecute in asteptare in fata caselor de marcat mi-au oferit perspectiva realista a inutilitatii. Drumul nostru merge in aceeasi directie ( si asta ma ingrozeste ) si catre aceeasi destinatie; singurele gesturi care pot ramane sunt cele care lasa urme in sufletul cuiva. Si cum cu totii suntem perisabili, totul devine usor de uitat. Cand eram mica era un desen animat serial cu un marinar care trebuia sa adune niste bijuterii pentru a combate o mare neagra, vrajita. Marea aceea inghitea totul si ceea ce era inghitit de ea nu putea fi recuperat fara bijuteriile acelea. Imi aminteste putin de uitarea care ne inghite pe rand povestile.
Ziarul - "Dogme" 13.07.2008
Cred ca zilele astea au fost frumoase. Cred, nu stiu sigur. Uneori alternez intre disperarea dezastruoasa legata de pierderi si de reiterari ale pierderilor, si fericirea clipelor frumoase. Au fost zile presarate sporadic cu dragoste, asezonate cu depresii si condimentate din gros cu sentimentul de esec. Insa totul a culminat astazi, in aer, la cateva zeci de metri, poate sute, in aer, cu o centura de siguranta pe care nu as fi stiut sa o desfac si cu o parasuta atat de grea incat cred ca in conditiile in care nu stiam sa umblu cu ea nu m-ar fi ajutat decat sa cad mai repede. Imi venea sa tip, insa am reusit sa ma stapanesc, cumva. De sus, totul se vede mic, tot orasul, ca o macheta marunta la picioarele mele; totul ca sa imi aminteasca pana la urma ca vazut din anumite unghiuri orice lucru poate fi foarte marunt. In minutele acelea de zbor cu planorul cred ca am simtit puternica groaza de cadere, intr-un amestec delicios cu fericirea de a te desprinde de sol. Groaza de esec. Curajul de a zbura. Curajul de a te desprinde. Curajul de a fi intr-un loc de unde poti privi totul. Curajul de a vedea lucrurile ca fiind mici. Liniste.
Amuzant cum gasesc eu un inteles spiritual tuturor intamplarilor acestora. Daca le-as lasa goale de sens ar fi inutile, cred. Incerc sa invat, sa cunosc. Incerc sa cred in unii oameni si in capacitatea lor de a sti mai bine decat mine. Ma incapatanez sa cred in umanitatea lor. Ma incapatanez uneori sa cred in sinceritatea lor si in faptul ca unele cuvinte nu sunt aruncate la intamplare. Ma incapatanez sa vad in ei altceva decat indiferenta si sa cred ca toate gesturile au un scop. Incerc sa cred ca e ceva de invatat din fiecare lovitura, si ma straduiesc sa gasesc lectia in haosul ramas in urma. Pentru ca nu vreau sa las totul sa curga pe langa mine. Oamenii sunt ca niste site. Marunte sau mari, cern si pastreaza unele lucruri. Bucatelele de aur sunt marunte ca firul de nisip. Odata cu lucrurile marunte pe care le scapi, scapi si acele lucruri frumoase sau valoroase. Acelea pe care ai fi vrut cu adevarat sa le culegi.
Poate ca pana la urma sunt un om superficial. Tocit. Uzat sufleteste. Lipsit de precizie. Poate ca toate astea se traduc in tendinta de a eticheta oamenii din jur. Este un mod superficial de a privi lucrurile. Insa nu se intampla mereu sa fac asta. Uneori am curiozitatea sa aflu mai multe, puterea sa cred in ceilalti si consecventa in a sapa mai adanc in oameni. Cum fac cu cei care primesc textele acestea. Ma straduiesc sa cred in ei.
Amuzant cum gasesc eu un inteles spiritual tuturor intamplarilor acestora. Daca le-as lasa goale de sens ar fi inutile, cred. Incerc sa invat, sa cunosc. Incerc sa cred in unii oameni si in capacitatea lor de a sti mai bine decat mine. Ma incapatanez sa cred in umanitatea lor. Ma incapatanez uneori sa cred in sinceritatea lor si in faptul ca unele cuvinte nu sunt aruncate la intamplare. Ma incapatanez sa vad in ei altceva decat indiferenta si sa cred ca toate gesturile au un scop. Incerc sa cred ca e ceva de invatat din fiecare lovitura, si ma straduiesc sa gasesc lectia in haosul ramas in urma. Pentru ca nu vreau sa las totul sa curga pe langa mine. Oamenii sunt ca niste site. Marunte sau mari, cern si pastreaza unele lucruri. Bucatelele de aur sunt marunte ca firul de nisip. Odata cu lucrurile marunte pe care le scapi, scapi si acele lucruri frumoase sau valoroase. Acelea pe care ai fi vrut cu adevarat sa le culegi.
Poate ca pana la urma sunt un om superficial. Tocit. Uzat sufleteste. Lipsit de precizie. Poate ca toate astea se traduc in tendinta de a eticheta oamenii din jur. Este un mod superficial de a privi lucrurile. Insa nu se intampla mereu sa fac asta. Uneori am curiozitatea sa aflu mai multe, puterea sa cred in ceilalti si consecventa in a sapa mai adanc in oameni. Cum fac cu cei care primesc textele acestea. Ma straduiesc sa cred in ei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
