Cand iti este frica, muta lupa de deasupra lucrului care te sperie. Ai mereu in mana o lentila. Uneori privesti prin partea care mareste, uneori privesti prin partea care micsoreaza imaginea. Intoarce-o. Priveste si prin partea cealalta. Da-o la o parte.
Poate ai sa gasesti in asta un motiv sa zambesti. Uneori este greu sa faci asa ceva.
Poate ca toate miscarile noastre reflecta acel "horror vacuum" intuit de filosofii antici. Poate ca toata forfota asta e felul in care credem noi ca trebuie sa umplem un spatiu aparent gol. In jurul nostru. In noi insine. Ne e teama de vid, de neant, si atunci ne zbatem inutil in speranta ca facem galagie, batem din picioare si tipam ca sa nu ne inghita atat de temuta tacere.
Tacerea e un noncuvant. Tacerea este negatia logosului. Linistea este cu totul altceva. Si de liniste nu trebuie sa te temi niciodata. Zambesc pentru ca stiu ca am sa uit ceea ce spun acum. Zambesc pentru ca si altii s-au temut ca au sa isi uite propriile cuvinte si m-au rugat sa scriu. Zambesc pentru ca am scris si de fiecare data cand recitesc imi amintesc lucrurile in care cred.
Se spune ca in inot e cel mai usor sa inveti sa faci pluta. Cu toate acestea provoaca de multe ori o teama mai puternica decat zbatutul sub apa in speranta de a reusi mentinerea la suprafata. Cam asa trecem si prin viata. Ne este prea teama de plutitul in voia apei. Ne zbatem, uneori cu cat mai tare cu atat mai lipsit de rezultate, sub apa.
E bine sa porti pastila cu otrava in buzunar. Suicidul posibil nu ca incurajare a mortii ci ca redare a vietii. Constienta puterii asupra propriei morti potenteaza constiinta puterii asupra propriei vieti. Milan Kundera afirma prin intermediul unuia dintre personajele sale ca la majorat ar trebui sa primim cu totii o pastila de otrava. Am zambit citind randurile acelea.
Melodie atasata : Baz Luhrman - Everybody is free ( to wear sunscreen )
Am fost intrebata daca eu cred in cuvintele acestea. Am raspuns ca de cele mai multe ori da. Cand uit, ascult melodia si imi aduc aminte de lucrurile in care cred. Nu am mai ascultat-o de un an.
miercuri, 15 octombrie 2008
miercuri, 8 octombrie 2008
Ziarul - "Fereastra" 04.10.2008
"(...)
Si eu ti-am spus de atata vreme ca te bagi cu forta in sufletul oamenilor."
M-am confruntat pentru prima data cu sila de a fi in preajma oamenilor. Ca sa fiu sincera, abia acum pot face aceasta afirmatie. Atunci cand constati ca acei oameni pe care i-ai ales sa faca parte din viata ta ies pe usa din spate a sufletului tau. Atunci cand constati ca nu te poti gandi la nimeni anume care sa iti dubleze ecoul pasilor pe strada. Atunci cand iti doresti singuratatea insa nu o poti cara dupa tine.
Cele doua saptamani la Bucuresti au fost o stare de febra, acea saptamana la Iasi a fost o halucinatie. Abia acum m-am trezit dupa somnul odihnitor. Si sunt inca prea ametita ca sa imi dau seama cine sunt, unde sunt, si unde vreau sa merg. Stiu doar ca nu vreau sa ma intorc. Daca ar fi sa am o singura mare tristete, ar fi aceea de a fi realizat ca nu inteleg nimic despre oameni.
Am pasit in curtea manastirii. Aceeasi alee de piatra cu acelasi inger beteag de o aripa meditand deasupra unui monument. Biserica era pustie, se auzea doar un zgomot de femeie care face curatenie undeva dupa catapeteasma. M-a intampinat de la usa bisericii un miros de tamaie si de lumanari arse, de pereti grosi si vechi. Am intrat fara ganduri, am stat inauntru fara ganduri si am iesit fara ganduri. Era doar o lumina placuta care intra prin fereastra uriasa din dreapta intrarii. Si dupa ce m-am oprit sub ea, am pierdut sirul minutelor petrecute acolo.
Senzatia de inec inca ma urmareste de fiecare data cand pasesc in multimile de "cunoscuti". Nu cunoastem nimic in afara de pielita subtire si bavarda a personalitatii celorlalti. Esenta ne va ramane mereu straina, cu textura ei cu tot, cu parfumul unic. Fiidca nu stim sa atingem.
Cuvintele mele sunt marturii subiective si sunt interpretate subiectiv de ceilalti. Nimic nu ajunge fara distorsiuni la cei care le citesc. Si fiecare este invitat sa inteleaga ce doreste. Totusi, multumesc pentru cei care ati pasit pe-aici fara sa fiti trasi "cu forta".
Si eu ti-am spus de atata vreme ca te bagi cu forta in sufletul oamenilor."
M-am confruntat pentru prima data cu sila de a fi in preajma oamenilor. Ca sa fiu sincera, abia acum pot face aceasta afirmatie. Atunci cand constati ca acei oameni pe care i-ai ales sa faca parte din viata ta ies pe usa din spate a sufletului tau. Atunci cand constati ca nu te poti gandi la nimeni anume care sa iti dubleze ecoul pasilor pe strada. Atunci cand iti doresti singuratatea insa nu o poti cara dupa tine.
Cele doua saptamani la Bucuresti au fost o stare de febra, acea saptamana la Iasi a fost o halucinatie. Abia acum m-am trezit dupa somnul odihnitor. Si sunt inca prea ametita ca sa imi dau seama cine sunt, unde sunt, si unde vreau sa merg. Stiu doar ca nu vreau sa ma intorc. Daca ar fi sa am o singura mare tristete, ar fi aceea de a fi realizat ca nu inteleg nimic despre oameni.
Am pasit in curtea manastirii. Aceeasi alee de piatra cu acelasi inger beteag de o aripa meditand deasupra unui monument. Biserica era pustie, se auzea doar un zgomot de femeie care face curatenie undeva dupa catapeteasma. M-a intampinat de la usa bisericii un miros de tamaie si de lumanari arse, de pereti grosi si vechi. Am intrat fara ganduri, am stat inauntru fara ganduri si am iesit fara ganduri. Era doar o lumina placuta care intra prin fereastra uriasa din dreapta intrarii. Si dupa ce m-am oprit sub ea, am pierdut sirul minutelor petrecute acolo.
Senzatia de inec inca ma urmareste de fiecare data cand pasesc in multimile de "cunoscuti". Nu cunoastem nimic in afara de pielita subtire si bavarda a personalitatii celorlalti. Esenta ne va ramane mereu straina, cu textura ei cu tot, cu parfumul unic. Fiidca nu stim sa atingem.
Cuvintele mele sunt marturii subiective si sunt interpretate subiectiv de ceilalti. Nimic nu ajunge fara distorsiuni la cei care le citesc. Si fiecare este invitat sa inteleaga ce doreste. Totusi, multumesc pentru cei care ati pasit pe-aici fara sa fiti trasi "cu forta".
Ziarul - "Loja" 27.09.2008
Imi venea sa tip mi-am pus mana la gura si am tipat puternic in maneca. Din momentul acela nu am mai putut sa articulez niciun fel de propozitie coerenta in mine insami. Peste mine s-a intins tacerea, ca un fel de patura calduroasa. Tot filmul existentei noastre devine un fel de comedie imbecila, cu conflicte derizorii si cu reactii prostesti. Si partea cea mai ciudata este ca trebuie sa credem in realitatea profunzimii tuturor dramelor noastre de orice natura, pentru ca altfel nu am mai gasi vreun rost in a fi. Privit din sala, spectacolul asta starneste zambete ironice.
Ma intrebam privind la mine insami, la rolul meu de pana acum, pe aceasta scena larga, cat din ceea ce am vazut ca fiind real a fost doar o imagine si nimic mai mult, o iluzie suprapusa peste realitate. Totusi despre realitate ce putem spune ? E, realitatea, ceea ce ramane dupa ce stergi praful minciunilor de deasupra ? Praful neintelegerilor, confuziilor, ambiguitatilor ? Poate praful subiectivitatii noastre ?
Avem axiome, avem definitii, avem demonstratii pentru teoreme. Insa in afara de fenomenele de fizica, matematica si chimie, mai intelegm ceva, macar partial ? Avem vreodata o imagine completa a ceva ? Sau fiind fiinte individuale nu reusim sa privim nimic de jur imprejur, pe dinauntru si pe dinafara, suficient incat sa pricepem ? Divinul are perspectiva sferica - vede tot, din toate punctele, prin ochii oricui, si din unghiuri din care nu priveste nimeni. Omul are perspectiva liniara - vede puncte, dintr-un singur unghi, prin singura pereche de ochi pe care o are.
Poate ca asta imi da senzatia aceasta de micime. Nu percep realitatea si imi dau seama de asta. Poate ca sunt un om marunt, imbracat intr-o haina mai mare in care se impiedica la mers, de asta nu pasesc gratios printre ceilalti. Continui sa fiu, astfel, singurul personaj al povestirilor mele. Imi port in continuare monologul in lumina reflectorului albastru, atintit asupra mea, in timp ce gesticulez dezordonat. Cumva, nu reusesc sa ma dezbin in mai multe personaje si sa interactionez cu mine insami. Cand am sa reusesc sa cunosc si acele parti din mine, am sa scriu un roman cu intrigi deosebit de incalcite.
Sper in continuare ca cineva va putea veni in fata sufletului meu sa ii serveasca drept oglinda.
Ma intrebam privind la mine insami, la rolul meu de pana acum, pe aceasta scena larga, cat din ceea ce am vazut ca fiind real a fost doar o imagine si nimic mai mult, o iluzie suprapusa peste realitate. Totusi despre realitate ce putem spune ? E, realitatea, ceea ce ramane dupa ce stergi praful minciunilor de deasupra ? Praful neintelegerilor, confuziilor, ambiguitatilor ? Poate praful subiectivitatii noastre ?
Avem axiome, avem definitii, avem demonstratii pentru teoreme. Insa in afara de fenomenele de fizica, matematica si chimie, mai intelegm ceva, macar partial ? Avem vreodata o imagine completa a ceva ? Sau fiind fiinte individuale nu reusim sa privim nimic de jur imprejur, pe dinauntru si pe dinafara, suficient incat sa pricepem ? Divinul are perspectiva sferica - vede tot, din toate punctele, prin ochii oricui, si din unghiuri din care nu priveste nimeni. Omul are perspectiva liniara - vede puncte, dintr-un singur unghi, prin singura pereche de ochi pe care o are.
Poate ca asta imi da senzatia aceasta de micime. Nu percep realitatea si imi dau seama de asta. Poate ca sunt un om marunt, imbracat intr-o haina mai mare in care se impiedica la mers, de asta nu pasesc gratios printre ceilalti. Continui sa fiu, astfel, singurul personaj al povestirilor mele. Imi port in continuare monologul in lumina reflectorului albastru, atintit asupra mea, in timp ce gesticulez dezordonat. Cumva, nu reusesc sa ma dezbin in mai multe personaje si sa interactionez cu mine insami. Cand am sa reusesc sa cunosc si acele parti din mine, am sa scriu un roman cu intrigi deosebit de incalcite.
Sper in continuare ca cineva va putea veni in fata sufletului meu sa ii serveasca drept oglinda.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
