miercuri, 12 martie 2008

Ziarul - "Absurdul" 28.12.2007


ZIUA XI - PostEpi...



[ ramane putin in dreptul usii, da sa paseasca mai departe si se opreste cu un oftat. se aseaza in genunchi, indeajuns de departe, cu mainile impreunate in poala. degetele asteapta nelinistite intr-o lupta tacuta. asculta. isi da seama dupa putin timp ca nu aude nimic. peste usa au mai crescut zgarieturi proaspete, peste ale ei si zavorul e smuls. usa se tine inchisa. ii e frica. tace pentru ca ii e frica sa vorbeasca. ]
[ el o simte. isi acopera urechile ca sa se auda in tacerea aceea. isi acopera ochii ca sa se vada. isi acopera buzele ca sa poata vorbi. ramane in picioare langa usa, cu fruntea rezemata de lemn. ]
[ ea se ridica. se misca inspre usa cu gesturi mici ca sa fie sigura ca nu o atinge. ]
- Mi-a fost atat de dor de tine.
[ ea rasufla. nu isi daduse seama ca isi tinuse respiratia atata timp. asteapta. ]
- Daca iti deschid usa, domnisoara, vii sa vezi ?
- Te vad mai frumos cu ea inchisa.
- Mai stii sa faci invazie ?
- Nu cand te pazesc atatea lacate. Stii care e partea cu adevarat dificila cu intratul undeva, domnule ?
[ tace. asteapta sa i se spuna. pune palmele pe tocurile usii. ]
- Ca sa poti sa intri undeva trebuie intai sa iesi din tine insuti. Si apoi sa te oferi captiv unor pereti necunoscuti. Tu stii sa privesti, domnule ?
- ...
- Sa privesti prin tine insuti ca si cum ai fi dincolo de tine si ai privi lumea printr-o usa de sticla.
- Cum e lumea privita prin tine, domnisoara ?
[ tace putin privind in jos. zambeste. ]
- Aici, totul este din oglinda, domnule. Fiecare caramida, fiecare fir de praf iti reflecta imaginea la nesfasit. Un haos constituit din tine insuti, Paradisul lui Narcis. Te repeti la nesfarsit in toti trecatorii, in fiecare atingere, in fiecare cuvant. O lume absurda in care niciodata nu ai sa gasesti surprize.
- Ce este absurdul, domnisoara ?
- Sa nu poti atinge nimic niciodata, nici macar pe tine insuti.
- De asta ti-e teama acum ? Ca nu ai sa te atingi in nimeni ?
- Nu. Mi-e teama ca ne vom oglindi unul in celalalt la nesfarsit.
[ face un pas inapoi, priveste sub marginea usii. el nu are umbra. o cauta pe a ei si nu o gaseste. ]
- Ai plecat, domnisoara ?
- Esti sigur ca suntem vreodata aici ?


Am gasit melodia asta si m-a intors in Februarie anul acesta, cu o dorinta de vals in minte si cu toate amintirile cumulate condensate in emotii. M-a invaluit zapada de atunci, cu frigul si mirosul de tigara din "Casuta", cu plimbarile mele solitare, cu toate zborurile ridicate stangaci cu fiecare conversatie, absurda sau nu, in fine, cu toata iarna trecuta si cu oamenii care imi populau sufletul pe vremea aceea. Si, mai puternica decat a fost vreodata, dorinta de a ma prinde intr-un vals fara sfarsit, pe muzica rasucita intre degete si clape apasate instinctiv, undeva intr-o camera intunecoasa cu fereste inalte, vechi, cu parchet pe jos si un pian uitat in colt, langa perdele intunecoase. Un soare si o lume reci afara, si totusi luminoase, care sa patrunda in Universul acesta prin acea unica fanta a ferestrei. Si sa ma privesc dansand si cantand la pian in acelasi timp.

Niciun comentariu: