sâmbătă, 27 septembrie 2008

Ziarul - "Cartea uitarilor - Partea I" 21.09.2008

Ziarul a fost întâi şi întâi o serie de scrisori adresate. Destinatarul lor iniţial le-a mai privit o vreme, apoi l-am scos de pe lista tot mai lungă a celor care primeau Ziarul. Mi-am dat seama cu o răsuflare grăbită că nu m-am mai gândit la el de aproape un an. Cel care, fără să vrea, m-a învăţat să suport despărţirile în scris. Mi-am dat seama că aproape uitasem cum arată, şi am căutat în minte imaginea lui detaliată. M-a surprins amintirea aceasta inedită, care a năvălit peste mine copleşindu-mă. Unul dintre primele lucruri care mi-a venit în minte a fost acela că mă numea "copilul - călăuză"; am uitat să îl întreb atunci, şi acum chiar nu îmi pot da seama... călăuza cui către ce anume ?


Priveam oraşul de sus, noaptea, cu toate luminile lui de constelaţie. Eram în oraş de câteva ore şi încă nu ajunsesem acasă. Stăteam ghemuită pe bancheta din spate a unei maşini şi priveam prin parbriz frigul. Nu mă prea puteam mişca, şi chiar şi aşa, singurul gest pe care aş fi vrut să îl fac ar fi fost să îmi strâng picioarele cât mai aproape de piept şi să mă fac ghem. Am alergat către casă, gândindu-mă în tren că voi regăsi tot ceea ce cunoşteam. Cumva, în mintea mea, însă, nu mai puteam defini ceea ce cunoşteam. Şi prin calitatea inedită a omului de a uita, mi-am dat seama că nici nu ştiu la ce mă aştept anume. Astfel, am amânat momentul în care am intrat în casă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. De data asta, însă, m-am schimbat eu în raport cu ele. Nu ştiu de ce, însă Bucureştiul mi-a lăsat un gust amar, nelocalizat. Ca o mâncare necunoscută pe care o guşti legat la ochi; însă gustul amar, sălciu, îţi rămâne pe cerul gurii şi pe limbă chiar dacă nu ştii să îi numeşti sursa.

Oamenii nu îţi vor răul neapărat. Ei doar îşi vor binele. Şi pentru asta nu prea poţi acuza pe nimeni de răutate.

Îmi priveam aseară prietenii mei cei mai buni. M-am gândit de câteva ori înainte să mă întorc, că lucrurile s-au schimbat. Mi-a trecut un sentiment de bucurie prin suflet, pentru ei, că s-au apropiat atât de mult, apoi o umbră lungă de disperare şi de egoism. O altă dovadă a micimii mele. Nu îmi prea permit să îi pierd pe amândoi aşa. Nu acum, când sunt deja un suflet falimentar. Însă ei au nevoie mai mare unul de celălalt acum, şi de asta îmi reprim pe cât posibil orice alt sentiment. E o situaţie ciudată, în care am ajuns să mă simt ca o intrusă în singurele locuri în care mă simţeam primită şi stăpână pe mine. Închid ochii. Ei cred că mi-e somn, eu cred că mi se face greaţă. Ameţeală. Goană după puţin aer. Doar panică. O fracţiune de secundă de gemete imaginare. Deschid ochii. Zâmbesc. Nu, nu am adormit. E doar realitatea care mă loveşte ca un val rece în piept, şi aproape că mă răstoarnă. Mă simt dezrădăcinată. Şi de data asta nu mai este nimic stabil de care să mă agăţ.

duminică, 21 septembrie 2008

Ziarul - "Frig" 15.09.2008

A venit toamna mai vehement si mai rece decat o asteptam eu. O stare de frig generalizata in toate planurile, care ma face sa vreau sa devin mica, mica, mica si sa ma ascund intr-un colt. De cateva zile caut acest colt, acest loc mitic care m-ar face sa ma simt protejata si ascunsa, si nu l-am regasit decat in somn, in vise, un ultim refugiu din real. Uite cum copilul fuge, asa cum a invatat ca trebuie, daca se simte amenintat de ceva. Si singuratatea musca din nou adanc, cu aceiasi colti reci pe care ii cunosc in detaliu, care au mai lasat cicatrici si in trecut pe sufletul meu. Copilul fuge si se ascunde in bratele materne, in orice brate prietenoase, haituit de aceeasi groaza care l-a marcat de cand s-a nascut. Si cand frigul va fi trecut, se va arunca din nou in lume, in cautarea unui adapost de teroarea care il urmareste peste tot.
Pana atunci imi permit sa visez des, in reprize scurte, ca pasii de vals; doi mici, unul mare.

vineri, 19 septembrie 2008

Ziarul - "Furnicar" 11.09.2008

Pana la urma viata, indiferent de durata ei, este scurta. Atat de scurta incat singura noastra datorie este sa o traim cat mai frumos.

Identitatea este singurul lucru pe care il detinem cu adevarat. Identitatea noastra, de la nume pana la cel mai mic detaliu intim. Nu moartea rapeste aceasta identitate ci timpul, uitarea, si cei care raman. Existenta noastra nu se masoara in timpul petrecut printre oamenii vii ci in timpul trait, poate uneori confuz si mai ales intens. Acele cateva momente in care iti scapa din mana controlul si cand atingi din nou pamantul te minunezi de cat de frumos ai zburat. Asta este toata viata noastra. Suma clipelor petrecute in zbor deasupra lumii, deasupra a tot ceea ce inseamna trivial, a tot ceea ce este pamantesc si fizic. Viata nu sta in fizic, viata se serveste de el. Traim in realitate cateva minute, cateva ore, poate cateva zile, numai ca le rasfiram de-a lungul catorva ani.

Suntem o generatie lipsita de imaginatie, noi, toti cei care avem nevoie de filme horror ca sa ne ingrozim, de filme de razboi ca sa ne revoltam, de filme porno ca sa ne simtim excitati, de toate cate sunt explicite si clare, de manuale "pentru prosti" despre viata, societate, gatit, crescut pisici, nascut copii si procreat. Facem totul "dupa carte", uneori fara sa ne dam seama. Ne complacem in tiparele oferite de altii, pentru ca dorim atat de mult sa aderam la un grup, sa ne simtim integrati, penstru ca integrarea inseamna acceptare, pentru ca noi confundam acceptarea cu respectul, pentru ca ne este prea frica sa fim altfel. Suntem tot ceea ce spun altii sa fim pentru ca nu avem imaginatia sa fim altceva, sa ne dorim altceva, sa visam si sa ne regizam propriile vieti. Suntem o masa de oameni si nimic mai mult, un furnicar pentru care gandeste altcineva, un grup care executa miscarile de dans ale unei ratiuni nu neaparat mai respectabile. Nu facem nimic altceva decat sa ne inghesuim in matrite si sa suferim pe de o parte pentru ca nu incapem cum trebuie in ele si pe de alta pentru ca stam chirciti intr-un spatiu mult prea stramt.

Si acum imi amintesc cum ne povestea Sorina despre stilul de a picta al lui Botticelli, ca inca nu era eliberat de constrangerile stilurilor precedente. Ca presimtea zborul, insa in mod dureros nu a reusit se se lanseze cu aripile desfacute. Mi se pare una dintre cele mai reale si mai dureroase experiente creatoare.

Ziarul - "Imprastiere" 08.09.2008

Poate ca "acasa" este, de la o vreme, nu locul in care ai crescut, ci locul pe care il cauti, caruia i te integrezi, in care te inconjuri de ceea ce iti place. E datoria ta sa cauti acel "acasa", sa il gasesti, sa te intorci la el mereu.
Am gasit multe astfel de locuri, insa niciunul care sa imi apartina pe deplin si am plecat mai departe cu senzatia ca las in urma ceea ce ar putea sa fi fost acel spatiu magic care este conceput dupa marimea si forma mea. Poate ca nu exista un asemenea loc si trebuie sa te inghesui putin pana incapi cum trebuie in acea forma care iti este pusa la dispozitie, in acel caus de palme in care s-ar putea sa nu poti niciodata intra cu totul. Si de fiecare data cand plec sunt sfasiata intre incertitudinea existentei lui "acasa" si incertitudinea ca acel "acasa" pe care il parasesc este acela pe care il cautam. Ma intreb daca poti recunoaste fericirea atunci cand este atat de aproape de tine incat imaginea ei devine neclara.

Pe peron reusesc mereu sa fiu linistita, sub privirea protectoare a celor de care ma despart. Totusi, unele locuri sunt magice, acele camere in care odata intrat renunti la spatiu si la timp, poate renunti putin si la tine insuti si iti permiti doar sa fii, cu o simplitate care face totul sa para usor si frumos. Acele camere care seamana atat de bine cu ceea ce iti doresti de la "acasa" incat atunci cand le parasesti te simti smuls, ca din uterul mamei la nastere, expulzat si singur. A inceput totul intr-o gara, pe un peron catre "acasa" si s-a sfarsit ciclic de atatea ori. Sunt imprastiata, Doamne, imprastiata in toate colturile pamantului pe unde am umblat, in toate sufletele din care am facut parte. Si fiecare poarta cu el, in drumul sau, acea parte din mine, facandu-ma sa imi par mai straina. Lepadam fragmente din noi asa cum un copac isi leapada coaja ca sa ii poata creste miezul.

Am zambit frumos, cu constiinta faptului ca, intr-un fel, sunt iubita, in timp ce usile s-au inchis si trenul s-a pus in miscare. Abia apoi am constientizat ca, intr-un fel, probabil ca iubesc si eu. Si cand trenul era departe am oftat privindu-te cum imi zambeai frumos de pe peron.

duminică, 7 septembrie 2008

Ziarul - "Libertate" 05.09.2008

Copilul sta singur pe trotuar si fumeaza; aceasta imagine a sa ii pare cu atat mai frumoasa cu cat i se pare mai nepotrivita; a rupt granitele interdictiei parentale si asta ii da sentimentul de libertate. Fara interdictii ne-ar fi imposibil sa ne simtim vreodata liberi.

Jos mastile, copii. Puneti-le pe pamant si calcati-le in picioare. Astazi vom fi numai noi. Cu acelasi gest, las masca jos, la picioarele tale, mama. De astazi nu mai sunt "copilul tau" ci voi fi "eu". Asta nu inseamna nicidecum ca te voi iubi mai putin. Inseamna doar ca as vrea sa te pot iubi ca "persoana" si nu numai ca "mama". Tu vei alege daca spargi masca sau nu. As vrea ca "datorie" sa dispara din vocabularul nostru si sa fie inlocuit de altceva. Ceea ce scriam in Ziar trebuia sa reprezinte declaratia mea de "independenta", si de aceea, trebuia sa nu apartina universului copilariei mele; insa la ce e buna "independenta" daca nu este recunoscuta de cei in drept sa ti-o ofere. Si "independenta" vreau sa fie inteleasa ca o trecere de la statutul de copil, ale carui decizii si existenta ca persoana sunt determinate de elementul familial omniprezent, la statutul de adult care poate fi privit ca persoana desprins de contextul familial.

Cat despre Ziar, priviti-l ca pe niste scrisori venite dupa o tacere lunga, menite sa o sfarame. O tacere lunga a ceea ce am simtit ca sunt, a ceea ce mi-am dorit sa fiu si a imaginii schimbatoare pe care o am acum. De multe ori am afirmat ca ma invart in cercuri. Totusi, privind din perspectiva oamenilor carora le-am impus tacerea si pe care i-am lasat o vreme "in urma", cred ca in anumite privinte sunt de nerecunoscut. Imi amintesc de soldatul german care spunea "Stiu. Noi traim in sufletul celor ce ne-au ucis." si ma gandesc ca am lasat pe drum, asemeni unui marcaj, farame din mine, in grija mai multor oameni la care am tinut. Fiecare a ucis ceva in sine si in mine pentru a da nastere la ceva nou. Si fiecare va pastra in suflet - asa cum voi face si eu, daca voi avea puterea - acea farama pe care le-am permis sa o tina in palme pentru ca apoi sa o scape pe jos si sa o sparga.

"If you come to me at this hour, your minutes will become hours, your hours will become days, and your days will become a lifetime.
(...)
What matters is not what is written on the paper; what matters is what is written in the heart. So burn the letters and lay their ashes on the snow at the river's edge. When spring comes, and the snow melts, and the river rises, return to the banks of the river, and re-read my letters with your eyes closed. Let the images and words wash over your body like waves. Re-read the letters with your hand cupped over your ear. Listen to the songs of Eden. Page, after page, after page. Fly the bird path. Fly..."

( Gregory Colbert - "Ashes and Snow" )

A cunoaste nu inseamna a sti si nici pe departe a crede. Si in asta ma impiedic de fiecare data cand vreau sa imi schimb certitudinile pe altele; cel putin in privinta divinitatii. Imi imaginam un dialog in care as spune ceea ce ma deranjeaza la mine insami. Si dintre toate, m-a surprins cel mai mult ca imi parea rau pentru faptul ca nu cred.
Pot vorbi despre divinitate ca despre un adevar absolut, ca despre o certitudine; pot spune ce "cunosc", ce "stiu", insa niciodata ce "cred".

Astazi am inclus printre "cititorii" mei persoane in fata carora mi-a fost teama sa vorbesc sincer. Mi-a luat mult timp sa imi adun curajul pentru gestul acesta. Nu as putea spune de ce am ales sa trimit Ziarul. Poate pentru ca sunt persoanele cele mai indreptatite sa ma cunoasca. Si pentru ca am sperat sa le faca placere.
Poate pentru ca numai prin gestul acesta imi pot afirma "libertatea".

joi, 4 septembrie 2008

Ziarul - "Vacanta 2" 31.08.2008

Marea se intindea la picioarele mele necunoscuta si totusi atat de familiara. Desculta pe plaja urmaream miscarile pe care le executa pe nisip, intalnite in atatea dormitoare in atatea locuri si timpuri. Soarele era inca ascuns dupa valuri si lumina patrundea gri pana pe plaja. Imi imaginasem momentele astea in atat de multe feluri incat m-a surprins ca nu acoperisem niciodata aceasta ipostaza de singuratate asumata. Marea era gri si se confunda cu cerul, aproape ca nu puteai sa le deosebesti; atat doar ca marea miroase a alge si cerul ramane mereu la fel de indepartat si de intangibil, ca toate lucrurile care nu au miros. As fi vrut sa pasesc in apa, mergand incet in adancurile ei pana m-ar fi acoperit cu totul. Miroseam marea si imi venea sa ma apropii, pana as fi putut inspira apa direct in plamani cu parfumul ei cu tot. Sa mirosi apa pana o inspiri, sa mirosi nisipul pana il inspiri, sa mirosi pielea pana o inspiri, pana cand totul trece prin tine si devine tu insuti. Si atunci nimic nu mai poate fi departe, intangibil, sau dureros al altuia.


Peisajul acela arid, ars, nisipos, ma facea sa ma gandesc la razboi. La linistea de dupa razboi, cand totul este sfasiat sau mort si tacerea isi cere drepturile. Plecarea asta a reprezentat abandonul meu fata de mine insami. M-am lasat in urma invinsa, si am pasit mai departe prin nisip catre nicaieri - eu ii spuneam in cautarea apei. Insa soarele e sus, aluneca pe firul lui in cerul intangibil si arde totul in calea lui. Si eu... eu sunt departe de tot, o umbra tremuratoare pe linia orizontului si in jur nimic altceva decat tacere.