Ziarul - "Rascoala" 23.12.2008

S-a sarbatorit Ziua Eroilor Revolutiei. Televiziuni care transmit reportaje despre eveniment. Marea stire a tuturor a fost ca Iliescu a fost lovit cu monede. Daca cineva a facut asta cu intentie, banuiesc ca nu s-au mai prezentat alti demnitari la aceasta sarbatoare. Ma mira totusi ca a ridicat cineva mana. Dupa Revolutie ne-am transformat intr-o natie de legume. Lobotomizati, prostiti, incapabili de reactii, de revolta, de a ne cere drepturile de cetateni. Poate ca toti cei curajosi au murit atunci. Poate ca intr-adevar din ei nu s-a pastrat in generatiile noi decat o vaga amintire care e amenintata cu extinctia.
Comunismul a durat pana a fost insuportabil. Pana s-a atins limita la care poporul considera ca va muri oricum, de foame, de frig, de conditii mizere, de mana securitatii, de mana altora, a iesit in strada si a hotarat ca poate sa moara de revolta. Mama nu a putut iesi din casa atunci pentru ca eram prea mica sa ma lase singura in locuinta.
I s-a spus la telefon sa fie atenta la televizor, la radio, se aude revolutia. Cand au intrat in studiourile de la TVR revolutionarii au transmis in direct un mesaj intregii tari ca au trecut de bariera, ca Revolutia se intamplase. Un val de euforie a cuprins atunci multe locuinte. Ma uit la generatia de tineri teribilisti care poarta tricouri cu insemnele CCCP fara sa stie macar despre ce este vorba. Noi traim momentul, privim in viitor, ne luam dupa toate mottourile similare; nu privim in urma, de ce am face-o ? De ce ne-am scuipa singuri in ochi pentru prostia noastra cand e mai simplu pentru propria constiinta sa privim inainte si sa calcam in aceleasi mizerii in care am calcat inainte. Privim prea departe ca sa vedem in ce calcam. Uite asa mergem inainte cu mizeria lipita de talpa; ne miroase urat, fara sa stim de unde. Cine mai iese in strada azi sa faca o revolutie ? Noi nu iesim nici la vot.

Ziarul - "Puncte" 07.12.2008

Mi s-a reprosat de atatea ori ca traiesc in mine insami incat am incetat sa scriu, demonstrativ, si acum ma regasesc aici in dificultate scriind cuvintele astea care mi-au devenit straine si reci. Am incetat sa imi doresc sa impart cu lumea larga ceea ce vad si simt. Nu as putea spune de ce anume, poate pentru ca am constatat ca ma pot descurca uneori cu mine insami fara sa fac asta, poate pentru ca mi s-a parut lipsit de finalitate. Ca o mica lamurire am ales sa nu scriu despre "afara" pentru ca "afara" nu imi place ceea ce vad, asta nu inseamna ca nu privesc spre "afara" pe care il slaveste toata lumea ca fiind directia fericirii permanente.
Ce se intampla atunci cand lucrurile in care crezi ca adevaruri generale se indoaie si se rup in parte sub ochii tai ? Cand anticipezi urmatoarea crapatura, urmatoarea cedare, urmatoarea ruptura ? Eu am inceput sa zambesc. Fac asta cu acea ingaduinta amara cu aroma de "asa este realul" si nu ma mai astept la nimic. Totusi sufletul se strange in mine cand urmaresc spectacolul asta.
Milan Kundera spunea ca in numele emotiilor se comit cele mai atroce crime. Ca emotiile justifica in mod marsav toate greselile. Ca lumea rationalului este mai blanda si mai justa. Pentru patriotism, credinta si dragoste, marile valori ale umanitatii dupa care ne ghidam mereu in ideea ca nu putem gresi. Totusi gresim, fata de noi insine si fata de ceilalti si ne agatam cu disperare de aceste idei ca sa ne salvam de la inecul in amaraciune si in rusine. Ar fi redundant sa spun ca ii sustin parerea lui Milan Kundera.


- "Iti amintesti cand ne-am cunoscut ?"
- "Imi amintesc mai clar cand am incetat sa ne cunoastem. Am incercat sa ne recunoastem. Tu nu mai erai acolo. Cunosteam mereu un alt strain, toti purtandu-ti chipul ca pe o masca nepotrivita."

Ziarul - "Oglinzi" 23.10.2008

Tine ciocanul in mana si priveste suprafata linistita a sticlei. Intinsa pe masa, oglinda reflecta tavanul alb si inca ceva, aproape ininteligibil. Se apleaca deasupra ei si se priveste fugar, apoi copilul izbeste cu putere. Cioburile sar in toate directiile. Dupa cateva fractiuni de secunda izbiturile incep sa se repete tot mai des, pana cand pe masa raman doar cioburi mici, inegale, crapate. Se priveste din nou, cu seriozitate, in ele. Oglinda reflecta un chip spart, distorsionat, repetat decalat in nenumarate pozitii. Se spune ca oglinzile reflecta sufletul si ca, datorita acestei capacitati, ti-l pot retine. Stie asta de mult timp. Candva, intr-o camera de spital s-a privit noaptea in oglinda cand isi spala mainile. Cineva i-a soptit atunci ca noaptea, oglinzile sunt periculoase; iti pot fura sufletul si te poti pierde in ele. Nu era nimeni care sa il insoteasca. Acum se priveste si, ca inainte, isi gaseste imaginea ininteligibila. Ia cioburile si le lipeste pana formeaza o masca. "Acest suflet spart va reflecta lumea." isi spune, si isi aseaza masca pe fata.


De atunci ma plimb printre oameni. Unii se apropie sa se priveasca. Se simt atrasi de imaginea reflectata faramitat. Alteori, privesc halucinati hidosenia propriului chip spart in zeci de bucati. Ma privesc de parca ar putea invata de la mine ceva despre ei insisi; insa eu nu le pot spune nimic nici macar despre mine. Pesemne incearca sa gaseasca in acele fragmente o reflexie curata a propriilor bucati de suflet. Cateodata, trec pe langa fara sa priveasca - reflexia propriului chip nu le spune nimic. Nimeni nu a intrebat vreodata ce se afla sub masca.

Ziarul - "Spatii" 15.10.2008

Am revazut un film vechi si probabil destul e lipsit de glorie, ca toate povestile cu buget redus si actori de mana a doua. Mi-a atras atentia povestea personajelor, si unele replici pe care parca le-am auzit si le-am rostit de multe ori pana acum. Povestea incepe cu doi tineri dintr-un oras uitat de lume, de viata, de timp. Se iubesc mult ei doi, desi destul de frivol. Ea este firava si duioasa, el se straduieste sa faca fapte de vitejie. Pe asta se bazeaza toata dragostea lor, pentru ca in momentul in care unul dintre ei inceteaza sa mai para un personaj de basm si cade in real, in cotidian, in sfera imperfectului, dragostea se gaseste pe marginea prapastiei. Apare insa Carnavalul in oras, cu un Magician care nu lasa niciodata sa se inteleaga daca este un escroc expert sau daca este intr-adevar un personaj asemanator lui Mephisto, insa aduce cu el tot suflul de realitate, de viata si de timp care le lipseste celor doi. Pe el il umileste demonstrandu-i ca nu este pregatit sa fie in lumea reala eroul nimanui. Pe ea o face sa se indragosteasca de el, o lasa sa isi imagineze cum va explora tot ceea ce ii este necunoscut alaturi de el dupa care o paraseste. Nu e nimic sexual in povestea asta. Totul este un joc de oglinzi si de fum, o parada a halucinatiilor si dorintelor umane. M-a facut sa zambesc insa un schimb de replici in care mi-am regasit cuvintele, naive si duioase venind din gura fetei.

" - Ajunge ! Tu nu intelegi ca totul a fost o iluzie ? Eu nu sunt ceea ce crezi tu ca sunt.
- Am incredere ca vei face sa fie bine. Nu stiu de ce, insa am incredere in tine."


Pana la urma cu totii suntem umani. Societatea ne pregateste de mici sa fim nefericiti, sa nu intelegem ca atat noi, cat si ceilalti, vom avea defecte, reactii inexplicabile, ca vom gresi. Nu mai stiu ce inseamna viata de cuplu, insa am demontat pe rand toate basmele si legendele referitoare la o relatie. Nu inseamna nici un joc infinit de-a eroul si de-a printesa, nu inseamna nici o potrivire unica, nu inseamna nici macar blandete. O relatie imi pare un efort continuu, marcat de compromis, marcat de tristete, marcat de plafonare. Si cu toate acestea, suntem mereu incurajati sa il facem. Pentru un copil ? Pentru a putea da vina pe altcineva ? Pentru a nu-ti tiui urechile singur in casa ? Pentru sex ? Pentru ce ?
O prietena mi-a spus ca a face un copil i se pare un act egoist. M-a intrebat apoi de ce mi-as dori un copil. Nu il cunosc deci nu il pot iubi inainte de a-l face. Orice alt motiv este egoist. Nu am stiut ce sa ii raspund. Mereu am crezut ca a avea un copil cu cineva poate fi gestul suprem de demonstrare a dragostei. Apoi mi-a venit in minte ca acesta este un alt cliseu folosit de societate. Sunt atat de multe alte lucruri de rezolvat intr-o relatie, lucruri mult mai marunte pe care le trecem cu vederea, cum ar fi altruismul, blandetea, rabdarea, intelegerea, toleranta, acceptarea, cunoasterea. Insa noi aducem pe lume copii carora nu le putem oferi nimic valoros. Pentru ca suntem prea preocupati de cele mai multe ori sa ne umplem propriile goluri. Ce i-am putea invata pe copiii nostri daca nu am invatat nici noi prea multe ?
Inca muncesc pentru a umple golurile. Inainte sa o fac nu pot raspunde decat cu presupuneri si estimari. Asa incat tac.

Ziarul - "Plutitul" 09.10.2008

Cand iti este frica, muta lupa de deasupra lucrului care te sperie. Ai mereu in mana o lentila. Uneori privesti prin partea care mareste, uneori privesti prin partea care micsoreaza imaginea. Intoarce-o. Priveste si prin partea cealalta. Da-o la o parte.
Poate ai sa gasesti in asta un motiv sa zambesti. Uneori este greu sa faci asa ceva.

Poate ca toate miscarile noastre reflecta acel "horror vacuum" intuit de filosofii antici. Poate ca toata forfota asta e felul in care credem noi ca trebuie sa umplem un spatiu aparent gol. In jurul nostru. In noi insine. Ne e teama de vid, de neant, si atunci ne zbatem inutil in speranta ca facem galagie, batem din picioare si tipam ca sa nu ne inghita atat de temuta tacere.
Tacerea e un noncuvant. Tacerea este negatia logosului. Linistea este cu totul altceva. Si de liniste nu trebuie sa te temi niciodata. Zambesc pentru ca stiu ca am sa uit ceea ce spun acum. Zambesc pentru ca si altii s-au temut ca au sa isi uite propriile cuvinte si m-au rugat sa scriu. Zambesc pentru ca am scris si de fiecare data cand recitesc imi amintesc lucrurile in care cred.

Se spune ca in inot e cel mai usor sa inveti sa faci pluta. Cu toate acestea provoaca de multe ori o teama mai puternica decat zbatutul sub apa in speranta de a reusi mentinerea la suprafata. Cam asa trecem si prin viata. Ne este prea teama de plutitul in voia apei. Ne zbatem, uneori cu cat mai tare cu atat mai lipsit de rezultate, sub apa.

E bine sa porti pastila cu otrava in buzunar. Suicidul posibil nu ca incurajare a mortii ci ca redare a vietii. Constienta puterii asupra propriei morti potenteaza constiinta puterii asupra propriei vieti. Milan Kundera afirma prin intermediul unuia dintre personajele sale ca la majorat ar trebui sa primim cu totii o pastila de otrava. Am zambit citind randurile acelea.


Melodie atasata : Baz Luhrman - Everybody is free ( to wear sunscreen )
Am fost intrebata daca eu cred in cuvintele acestea. Am raspuns ca de cele mai multe ori da. Cand uit, ascult melodia si imi aduc aminte de lucrurile in care cred. Nu am mai ascultat-o de un an.

Ziarul - "Fereastra" 04.10.2008

"(...)
Si eu ti-am spus de atata vreme ca te bagi cu forta in sufletul oamenilor."

M-am confruntat pentru prima data cu sila de a fi in preajma oamenilor. Ca sa fiu sincera, abia acum pot face aceasta afirmatie. Atunci cand constati ca acei oameni pe care i-ai ales sa faca parte din viata ta ies pe usa din spate a sufletului tau. Atunci cand constati ca nu te poti gandi la nimeni anume care sa iti dubleze ecoul pasilor pe strada. Atunci cand iti doresti singuratatea insa nu o poti cara dupa tine.
Cele doua saptamani la Bucuresti au fost o stare de febra, acea saptamana la Iasi a fost o halucinatie. Abia acum m-am trezit dupa somnul odihnitor. Si sunt inca prea ametita ca sa imi dau seama cine sunt, unde sunt, si unde vreau sa merg. Stiu doar ca nu vreau sa ma intorc. Daca ar fi sa am o singura mare tristete, ar fi aceea de a fi realizat ca nu inteleg nimic despre oameni.

Am pasit in curtea manastirii. Aceeasi alee de piatra cu acelasi inger beteag de o aripa meditand deasupra unui monument. Biserica era pustie, se auzea doar un zgomot de femeie care face curatenie undeva dupa catapeteasma. M-a intampinat de la usa bisericii un miros de tamaie si de lumanari arse, de pereti grosi si vechi. Am intrat fara ganduri, am stat inauntru fara ganduri si am iesit fara ganduri. Era doar o lumina placuta care intra prin fereastra uriasa din dreapta intrarii. Si dupa ce m-am oprit sub ea, am pierdut sirul minutelor petrecute acolo.

Senzatia de inec inca ma urmareste de fiecare data cand pasesc in multimile de "cunoscuti". Nu cunoastem nimic in afara de pielita subtire si bavarda a personalitatii celorlalti. Esenta ne va ramane mereu straina, cu textura ei cu tot, cu parfumul unic. Fiidca nu stim sa atingem.

Cuvintele mele sunt marturii subiective si sunt interpretate subiectiv de ceilalti. Nimic nu ajunge fara distorsiuni la cei care le citesc. Si fiecare este invitat sa inteleaga ce doreste. Totusi, multumesc pentru cei care ati pasit pe-aici fara sa fiti trasi "cu forta".

Ziarul - "Loja" 27.09.2008

Imi venea sa tip mi-am pus mana la gura si am tipat puternic in maneca. Din momentul acela nu am mai putut sa articulez niciun fel de propozitie coerenta in mine insami. Peste mine s-a intins tacerea, ca un fel de patura calduroasa. Tot filmul existentei noastre devine un fel de comedie imbecila, cu conflicte derizorii si cu reactii prostesti. Si partea cea mai ciudata este ca trebuie sa credem in realitatea profunzimii tuturor dramelor noastre de orice natura, pentru ca altfel nu am mai gasi vreun rost in a fi. Privit din sala, spectacolul asta starneste zambete ironice.
Ma intrebam privind la mine insami, la rolul meu de pana acum, pe aceasta scena larga, cat din ceea ce am vazut ca fiind real a fost doar o imagine si nimic mai mult, o iluzie suprapusa peste realitate. Totusi despre realitate ce putem spune ? E, realitatea, ceea ce ramane dupa ce stergi praful minciunilor de deasupra ? Praful neintelegerilor, confuziilor, ambiguitatilor ? Poate praful subiectivitatii noastre ?
Avem axiome, avem definitii, avem demonstratii pentru teoreme. Insa in afara de fenomenele de fizica, matematica si chimie, mai intelegm ceva, macar partial ? Avem vreodata o imagine completa a ceva ? Sau fiind fiinte individuale nu reusim sa privim nimic de jur imprejur, pe dinauntru si pe dinafara, suficient incat sa pricepem ? Divinul are perspectiva sferica - vede tot, din toate punctele, prin ochii oricui, si din unghiuri din care nu priveste nimeni. Omul are perspectiva liniara - vede puncte, dintr-un singur unghi, prin singura pereche de ochi pe care o are.
Poate ca asta imi da senzatia aceasta de micime. Nu percep realitatea si imi dau seama de asta. Poate ca sunt un om marunt, imbracat intr-o haina mai mare in care se impiedica la mers, de asta nu pasesc gratios printre ceilalti. Continui sa fiu, astfel, singurul personaj al povestirilor mele. Imi port in continuare monologul in lumina reflectorului albastru, atintit asupra mea, in timp ce gesticulez dezordonat. Cumva, nu reusesc sa ma dezbin in mai multe personaje si sa interactionez cu mine insami. Cand am sa reusesc sa cunosc si acele parti din mine, am sa scriu un roman cu intrigi deosebit de incalcite.

Sper in continuare ca cineva va putea veni in fata sufletului meu sa ii serveasca drept oglinda.

Ziarul - "Cartea uitarilor - Partea I" 21.09.2008

Ziarul a fost întâi şi întâi o serie de scrisori adresate. Destinatarul lor iniţial le-a mai privit o vreme, apoi l-am scos de pe lista tot mai lungă a celor care primeau Ziarul. Mi-am dat seama cu o răsuflare grăbită că nu m-am mai gândit la el de aproape un an. Cel care, fără să vrea, m-a învăţat să suport despărţirile în scris. Mi-am dat seama că aproape uitasem cum arată, şi am căutat în minte imaginea lui detaliată. M-a surprins amintirea aceasta inedită, care a năvălit peste mine copleşindu-mă. Unul dintre primele lucruri care mi-a venit în minte a fost acela că mă numea "copilul - călăuză"; am uitat să îl întreb atunci, şi acum chiar nu îmi pot da seama... călăuza cui către ce anume ?


Priveam oraşul de sus, noaptea, cu toate luminile lui de constelaţie. Eram în oraş de câteva ore şi încă nu ajunsesem acasă. Stăteam ghemuită pe bancheta din spate a unei maşini şi priveam prin parbriz frigul. Nu mă prea puteam mişca, şi chiar şi aşa, singurul gest pe care aş fi vrut să îl fac ar fi fost să îmi strâng picioarele cât mai aproape de piept şi să mă fac ghem. Am alergat către casă, gândindu-mă în tren că voi regăsi tot ceea ce cunoşteam. Cumva, în mintea mea, însă, nu mai puteam defini ceea ce cunoşteam. Şi prin calitatea inedită a omului de a uita, mi-am dat seama că nici nu ştiu la ce mă aştept anume. Astfel, am amânat momentul în care am intrat în casă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. De data asta, însă, m-am schimbat eu în raport cu ele. Nu ştiu de ce, însă Bucureştiul mi-a lăsat un gust amar, nelocalizat. Ca o mâncare necunoscută pe care o guşti legat la ochi; însă gustul amar, sălciu, îţi rămâne pe cerul gurii şi pe limbă chiar dacă nu ştii să îi numeşti sursa.

Oamenii nu îţi vor răul neapărat. Ei doar îşi vor binele. Şi pentru asta nu prea poţi acuza pe nimeni de răutate.

Îmi priveam aseară prietenii mei cei mai buni. M-am gândit de câteva ori înainte să mă întorc, că lucrurile s-au schimbat. Mi-a trecut un sentiment de bucurie prin suflet, pentru ei, că s-au apropiat atât de mult, apoi o umbră lungă de disperare şi de egoism. O altă dovadă a micimii mele. Nu îmi prea permit să îi pierd pe amândoi aşa. Nu acum, când sunt deja un suflet falimentar. Însă ei au nevoie mai mare unul de celălalt acum, şi de asta îmi reprim pe cât posibil orice alt sentiment. E o situaţie ciudată, în care am ajuns să mă simt ca o intrusă în singurele locuri în care mă simţeam primită şi stăpână pe mine. Închid ochii. Ei cred că mi-e somn, eu cred că mi se face greaţă. Ameţeală. Goană după puţin aer. Doar panică. O fracţiune de secundă de gemete imaginare. Deschid ochii. Zâmbesc. Nu, nu am adormit. E doar realitatea care mă loveşte ca un val rece în piept, şi aproape că mă răstoarnă. Mă simt dezrădăcinată. Şi de data asta nu mai este nimic stabil de care să mă agăţ.

Ziarul - "Frig" 15.09.2008

A venit toamna mai vehement si mai rece decat o asteptam eu. O stare de frig generalizata in toate planurile, care ma face sa vreau sa devin mica, mica, mica si sa ma ascund intr-un colt. De cateva zile caut acest colt, acest loc mitic care m-ar face sa ma simt protejata si ascunsa, si nu l-am regasit decat in somn, in vise, un ultim refugiu din real. Uite cum copilul fuge, asa cum a invatat ca trebuie, daca se simte amenintat de ceva. Si singuratatea musca din nou adanc, cu aceiasi colti reci pe care ii cunosc in detaliu, care au mai lasat cicatrici si in trecut pe sufletul meu. Copilul fuge si se ascunde in bratele materne, in orice brate prietenoase, haituit de aceeasi groaza care l-a marcat de cand s-a nascut. Si cand frigul va fi trecut, se va arunca din nou in lume, in cautarea unui adapost de teroarea care il urmareste peste tot.
Pana atunci imi permit sa visez des, in reprize scurte, ca pasii de vals; doi mici, unul mare.

Ziarul - "Furnicar" 11.09.2008

Pana la urma viata, indiferent de durata ei, este scurta. Atat de scurta incat singura noastra datorie este sa o traim cat mai frumos.

Identitatea este singurul lucru pe care il detinem cu adevarat. Identitatea noastra, de la nume pana la cel mai mic detaliu intim. Nu moartea rapeste aceasta identitate ci timpul, uitarea, si cei care raman. Existenta noastra nu se masoara in timpul petrecut printre oamenii vii ci in timpul trait, poate uneori confuz si mai ales intens. Acele cateva momente in care iti scapa din mana controlul si cand atingi din nou pamantul te minunezi de cat de frumos ai zburat. Asta este toata viata noastra. Suma clipelor petrecute in zbor deasupra lumii, deasupra a tot ceea ce inseamna trivial, a tot ceea ce este pamantesc si fizic. Viata nu sta in fizic, viata se serveste de el. Traim in realitate cateva minute, cateva ore, poate cateva zile, numai ca le rasfiram de-a lungul catorva ani.

Suntem o generatie lipsita de imaginatie, noi, toti cei care avem nevoie de filme horror ca sa ne ingrozim, de filme de razboi ca sa ne revoltam, de filme porno ca sa ne simtim excitati, de toate cate sunt explicite si clare, de manuale "pentru prosti" despre viata, societate, gatit, crescut pisici, nascut copii si procreat. Facem totul "dupa carte", uneori fara sa ne dam seama. Ne complacem in tiparele oferite de altii, pentru ca dorim atat de mult sa aderam la un grup, sa ne simtim integrati, penstru ca integrarea inseamna acceptare, pentru ca noi confundam acceptarea cu respectul, pentru ca ne este prea frica sa fim altfel. Suntem tot ceea ce spun altii sa fim pentru ca nu avem imaginatia sa fim altceva, sa ne dorim altceva, sa visam si sa ne regizam propriile vieti. Suntem o masa de oameni si nimic mai mult, un furnicar pentru care gandeste altcineva, un grup care executa miscarile de dans ale unei ratiuni nu neaparat mai respectabile. Nu facem nimic altceva decat sa ne inghesuim in matrite si sa suferim pe de o parte pentru ca nu incapem cum trebuie in ele si pe de alta pentru ca stam chirciti intr-un spatiu mult prea stramt.

Si acum imi amintesc cum ne povestea Sorina despre stilul de a picta al lui Botticelli, ca inca nu era eliberat de constrangerile stilurilor precedente. Ca presimtea zborul, insa in mod dureros nu a reusit se se lanseze cu aripile desfacute. Mi se pare una dintre cele mai reale si mai dureroase experiente creatoare.

Ziarul - "Imprastiere" 08.09.2008

Poate ca "acasa" este, de la o vreme, nu locul in care ai crescut, ci locul pe care il cauti, caruia i te integrezi, in care te inconjuri de ceea ce iti place. E datoria ta sa cauti acel "acasa", sa il gasesti, sa te intorci la el mereu.
Am gasit multe astfel de locuri, insa niciunul care sa imi apartina pe deplin si am plecat mai departe cu senzatia ca las in urma ceea ce ar putea sa fi fost acel spatiu magic care este conceput dupa marimea si forma mea. Poate ca nu exista un asemenea loc si trebuie sa te inghesui putin pana incapi cum trebuie in acea forma care iti este pusa la dispozitie, in acel caus de palme in care s-ar putea sa nu poti niciodata intra cu totul. Si de fiecare data cand plec sunt sfasiata intre incertitudinea existentei lui "acasa" si incertitudinea ca acel "acasa" pe care il parasesc este acela pe care il cautam. Ma intreb daca poti recunoaste fericirea atunci cand este atat de aproape de tine incat imaginea ei devine neclara.

Pe peron reusesc mereu sa fiu linistita, sub privirea protectoare a celor de care ma despart. Totusi, unele locuri sunt magice, acele camere in care odata intrat renunti la spatiu si la timp, poate renunti putin si la tine insuti si iti permiti doar sa fii, cu o simplitate care face totul sa para usor si frumos. Acele camere care seamana atat de bine cu ceea ce iti doresti de la "acasa" incat atunci cand le parasesti te simti smuls, ca din uterul mamei la nastere, expulzat si singur. A inceput totul intr-o gara, pe un peron catre "acasa" si s-a sfarsit ciclic de atatea ori. Sunt imprastiata, Doamne, imprastiata in toate colturile pamantului pe unde am umblat, in toate sufletele din care am facut parte. Si fiecare poarta cu el, in drumul sau, acea parte din mine, facandu-ma sa imi par mai straina. Lepadam fragmente din noi asa cum un copac isi leapada coaja ca sa ii poata creste miezul.

Am zambit frumos, cu constiinta faptului ca, intr-un fel, sunt iubita, in timp ce usile s-au inchis si trenul s-a pus in miscare. Abia apoi am constientizat ca, intr-un fel, probabil ca iubesc si eu. Si cand trenul era departe am oftat privindu-te cum imi zambeai frumos de pe peron.

Ziarul - "Libertate" 05.09.2008

Copilul sta singur pe trotuar si fumeaza; aceasta imagine a sa ii pare cu atat mai frumoasa cu cat i se pare mai nepotrivita; a rupt granitele interdictiei parentale si asta ii da sentimentul de libertate. Fara interdictii ne-ar fi imposibil sa ne simtim vreodata liberi.

Jos mastile, copii. Puneti-le pe pamant si calcati-le in picioare. Astazi vom fi numai noi. Cu acelasi gest, las masca jos, la picioarele tale, mama. De astazi nu mai sunt "copilul tau" ci voi fi "eu". Asta nu inseamna nicidecum ca te voi iubi mai putin. Inseamna doar ca as vrea sa te pot iubi ca "persoana" si nu numai ca "mama". Tu vei alege daca spargi masca sau nu. As vrea ca "datorie" sa dispara din vocabularul nostru si sa fie inlocuit de altceva. Ceea ce scriam in Ziar trebuia sa reprezinte declaratia mea de "independenta", si de aceea, trebuia sa nu apartina universului copilariei mele; insa la ce e buna "independenta" daca nu este recunoscuta de cei in drept sa ti-o ofere. Si "independenta" vreau sa fie inteleasa ca o trecere de la statutul de copil, ale carui decizii si existenta ca persoana sunt determinate de elementul familial omniprezent, la statutul de adult care poate fi privit ca persoana desprins de contextul familial.

Cat despre Ziar, priviti-l ca pe niste scrisori venite dupa o tacere lunga, menite sa o sfarame. O tacere lunga a ceea ce am simtit ca sunt, a ceea ce mi-am dorit sa fiu si a imaginii schimbatoare pe care o am acum. De multe ori am afirmat ca ma invart in cercuri. Totusi, privind din perspectiva oamenilor carora le-am impus tacerea si pe care i-am lasat o vreme "in urma", cred ca in anumite privinte sunt de nerecunoscut. Imi amintesc de soldatul german care spunea "Stiu. Noi traim in sufletul celor ce ne-au ucis." si ma gandesc ca am lasat pe drum, asemeni unui marcaj, farame din mine, in grija mai multor oameni la care am tinut. Fiecare a ucis ceva in sine si in mine pentru a da nastere la ceva nou. Si fiecare va pastra in suflet - asa cum voi face si eu, daca voi avea puterea - acea farama pe care le-am permis sa o tina in palme pentru ca apoi sa o scape pe jos si sa o sparga.

"If you come to me at this hour, your minutes will become hours, your hours will become days, and your days will become a lifetime.
(...)
What matters is not what is written on the paper; what matters is what is written in the heart. So burn the letters and lay their ashes on the snow at the river's edge. When spring comes, and the snow melts, and the river rises, return to the banks of the river, and re-read my letters with your eyes closed. Let the images and words wash over your body like waves. Re-read the letters with your hand cupped over your ear. Listen to the songs of Eden. Page, after page, after page. Fly the bird path. Fly..."

( Gregory Colbert - "Ashes and Snow" )

A cunoaste nu inseamna a sti si nici pe departe a crede. Si in asta ma impiedic de fiecare data cand vreau sa imi schimb certitudinile pe altele; cel putin in privinta divinitatii. Imi imaginam un dialog in care as spune ceea ce ma deranjeaza la mine insami. Si dintre toate, m-a surprins cel mai mult ca imi parea rau pentru faptul ca nu cred.
Pot vorbi despre divinitate ca despre un adevar absolut, ca despre o certitudine; pot spune ce "cunosc", ce "stiu", insa niciodata ce "cred".

Astazi am inclus printre "cititorii" mei persoane in fata carora mi-a fost teama sa vorbesc sincer. Mi-a luat mult timp sa imi adun curajul pentru gestul acesta. Nu as putea spune de ce am ales sa trimit Ziarul. Poate pentru ca sunt persoanele cele mai indreptatite sa ma cunoasca. Si pentru ca am sperat sa le faca placere.
Poate pentru ca numai prin gestul acesta imi pot afirma "libertatea".

Ziarul - "Vacanta 2" 31.08.2008

Marea se intindea la picioarele mele necunoscuta si totusi atat de familiara. Desculta pe plaja urmaream miscarile pe care le executa pe nisip, intalnite in atatea dormitoare in atatea locuri si timpuri. Soarele era inca ascuns dupa valuri si lumina patrundea gri pana pe plaja. Imi imaginasem momentele astea in atat de multe feluri incat m-a surprins ca nu acoperisem niciodata aceasta ipostaza de singuratate asumata. Marea era gri si se confunda cu cerul, aproape ca nu puteai sa le deosebesti; atat doar ca marea miroase a alge si cerul ramane mereu la fel de indepartat si de intangibil, ca toate lucrurile care nu au miros. As fi vrut sa pasesc in apa, mergand incet in adancurile ei pana m-ar fi acoperit cu totul. Miroseam marea si imi venea sa ma apropii, pana as fi putut inspira apa direct in plamani cu parfumul ei cu tot. Sa mirosi apa pana o inspiri, sa mirosi nisipul pana il inspiri, sa mirosi pielea pana o inspiri, pana cand totul trece prin tine si devine tu insuti. Si atunci nimic nu mai poate fi departe, intangibil, sau dureros al altuia.


Peisajul acela arid, ars, nisipos, ma facea sa ma gandesc la razboi. La linistea de dupa razboi, cand totul este sfasiat sau mort si tacerea isi cere drepturile. Plecarea asta a reprezentat abandonul meu fata de mine insami. M-am lasat in urma invinsa, si am pasit mai departe prin nisip catre nicaieri - eu ii spuneam in cautarea apei. Insa soarele e sus, aluneca pe firul lui in cerul intangibil si arde totul in calea lui. Si eu... eu sunt departe de tot, o umbra tremuratoare pe linia orizontului si in jur nimic altceva decat tacere.

Ziarul - "Covor de nori" 17.08.2008

Ma simt batrana. Poate ca pentru ca am crescut printre oameni mari am fost batrana mereu, si starea aceea de "copilarie" s-a manifestat doar prin naivitate si inocenta. Nu am stiut prea multe jocuri niciodata, si acum, putinele pe care le mai tin minte le folosesc ca si arme. Probabil ca eu trebuie sa merg invers, sa imi parcurg drumul initiatic pe dos, si sa ma intorc la o stare mult mai greu de gasit decat cea de adult. Din copil devii in mod natural adult cand iti lepezi entuziasmul si naivitatea cu toate jocurile specifice perioadei acesteia din viata; in sens invers trebuie sa lepezi toate cunostintele si obiceiurile, tiparele si prejudecatile, ideile si dorintele, sa accepti orice rol ti se ofera, sa fii oricine, nu numai acel restrictiv "eu". Redevii un proces, nu o finalitate. Renunti la limite. Te intorci la starea originara de simplitate. Forma inseamna margine. Lipsa de forma inseamna libertate.
Imi place uneori sa ma intind undeva pe jos si sa imi imaginez ca tot pamantul e deasupra mea. Ca risc sa cad de pe pamant in cer, de pe podea pe tavan. De cateva ori am reusit sa cred ca este asa, si sa mi se para ca am sa ma desprind, ca zborul este o cadere de alt fel, ca poti sa cazi in sus, si tot cadere ar fi, poate infinita.

Ziarul - "Vacanta 1" 12.08.2008

M-am oprit pe peluza din fata hotelului. Cladirea se inalta intre mine si orizont, profilandu-se ca o umbra prin ceata de dimineata. Drumul pana acolo a fost prost, statiunea aproape parasita, si ceata aceea aproape fantomatica facea peisajul sa para sinistru. Asa a inceput vacanta mea, in fata unui hotel neterminat, ramas in paragina de multi ani, cu geamurile sparte, cu soarele rasarind dincolo de munte. Nu stiu daca mi-am pus viata in pericol urcand aiurea prin munti, insa asta a fost senzatia mea, atunci cand am urcat drumuri uitate printre stanci, pe trepte care alunecasera la vale, pe scari ruginite peste cascade, clatinandu-se si arcuindu-se sub greutatea mea. Am incercat sa nu ma uit in jos, sa nu imi fie frica; insa m-am uitat si mi-a fost frica, una educativa, ca orice frica generata de impingerea limitelor personale, de largirea cercului.


Supermarket-ul vuia de oameni grabiti sa plateasca inainte de inchiderea magazinului. Peste toata agitatia bipaia pe mai multe tonuri casa de marcat care inregistra produs dupa produs pe lista de facturare. Minutele petrecute in asteptare in fata caselor de marcat mi-au oferit perspectiva realista a inutilitatii. Drumul nostru merge in aceeasi directie ( si asta ma ingrozeste ) si catre aceeasi destinatie; singurele gesturi care pot ramane sunt cele care lasa urme in sufletul cuiva. Si cum cu totii suntem perisabili, totul devine usor de uitat. Cand eram mica era un desen animat serial cu un marinar care trebuia sa adune niste bijuterii pentru a combate o mare neagra, vrajita. Marea aceea inghitea totul si ceea ce era inghitit de ea nu putea fi recuperat fara bijuteriile acelea. Imi aminteste putin de uitarea care ne inghite pe rand povestile.

Ziarul - "Dogme" 13.07.2008

Cred ca zilele astea au fost frumoase. Cred, nu stiu sigur. Uneori alternez intre disperarea dezastruoasa legata de pierderi si de reiterari ale pierderilor, si fericirea clipelor frumoase. Au fost zile presarate sporadic cu dragoste, asezonate cu depresii si condimentate din gros cu sentimentul de esec. Insa totul a culminat astazi, in aer, la cateva zeci de metri, poate sute, in aer, cu o centura de siguranta pe care nu as fi stiut sa o desfac si cu o parasuta atat de grea incat cred ca in conditiile in care nu stiam sa umblu cu ea nu m-ar fi ajutat decat sa cad mai repede. Imi venea sa tip, insa am reusit sa ma stapanesc, cumva. De sus, totul se vede mic, tot orasul, ca o macheta marunta la picioarele mele; totul ca sa imi aminteasca pana la urma ca vazut din anumite unghiuri orice lucru poate fi foarte marunt. In minutele acelea de zbor cu planorul cred ca am simtit puternica groaza de cadere, intr-un amestec delicios cu fericirea de a te desprinde de sol. Groaza de esec. Curajul de a zbura. Curajul de a te desprinde. Curajul de a fi intr-un loc de unde poti privi totul. Curajul de a vedea lucrurile ca fiind mici. Liniste.
Amuzant cum gasesc eu un inteles spiritual tuturor intamplarilor acestora. Daca le-as lasa goale de sens ar fi inutile, cred. Incerc sa invat, sa cunosc. Incerc sa cred in unii oameni si in capacitatea lor de a sti mai bine decat mine. Ma incapatanez sa cred in umanitatea lor. Ma incapatanez uneori sa cred in sinceritatea lor si in faptul ca unele cuvinte nu sunt aruncate la intamplare. Ma incapatanez sa vad in ei altceva decat indiferenta si sa cred ca toate gesturile au un scop. Incerc sa cred ca e ceva de invatat din fiecare lovitura, si ma straduiesc sa gasesc lectia in haosul ramas in urma. Pentru ca nu vreau sa las totul sa curga pe langa mine. Oamenii sunt ca niste site. Marunte sau mari, cern si pastreaza unele lucruri. Bucatelele de aur sunt marunte ca firul de nisip. Odata cu lucrurile marunte pe care le scapi, scapi si acele lucruri frumoase sau valoroase. Acelea pe care ai fi vrut cu adevarat sa le culegi.



Poate ca pana la urma sunt un om superficial. Tocit. Uzat sufleteste. Lipsit de precizie. Poate ca toate astea se traduc in tendinta de a eticheta oamenii din jur. Este un mod superficial de a privi lucrurile. Insa nu se intampla mereu sa fac asta. Uneori am curiozitatea sa aflu mai multe, puterea sa cred in ceilalti si consecventa in a sapa mai adanc in oameni. Cum fac cu cei care primesc textele acestea. Ma straduiesc sa cred in ei.

Ziarul - "Persuasiune" 07.07.2008

Astazi am fost foarte aproape de a nu ma feri din calea unei masini. Nici nu a fost un gand propriu-zis, vreo intentie sinucigasa, ci o sclipire de o fractiune de secunda care nu mi-a permis nici macar sa imi incetinesc pasul. A fost un fel de "Ce ar fi ?" fara raspuns. Admit de pe acum faptul ca nu imi doresc sa mor, ma ingrozeste acest lucru ca pe oricare fiinta vie.
Viata este ca o serie de cercuri concentrice desfasurate telescopic; sau, daca vreti, ca o spirala cu ochiuri tot mai largi. Numai ca am senzatia ca am luat-o in sensul restrangerii. Si un cerc este tot un fel de infundatura daca nu creste; numai ca iti da senzatia ca poti merge la nesfarsit pe marginile lui. Si aici nici superficialitatea, nici curiozitatea nu te mai ajuta la nimic; atunci cand viitorul iti pare transparent si destul de gri. Sa fim realisti. Student in Iasi; nascut in Iasi; Facultate de sase ani. Timpul nu iti permite o slujba stabila. Si oricum nu prea stii sa faci nimic util. Ai toate premisele sa ramai pentru totdeauna in orasul natal, pentru ca nici facultatea asta nu e tocmai cea mai de prestigiu dintre cele de specialitatea ei din tara, ca sa iti deschida porti spre strainatate. Si cercul se strange. Te analizezi lucid si constati ca din mai multe puncte de vedere nu esti ceea ce ti-ai dorit sa fii si nici nu prea ai habar de unde sa incepi ca sa faci tranzitia mai putin dureroasa, si mai eficienta. Si cercul se strange. Esti invizibil pentru altii, si observi totul de la distanta pentru ca iti este prea sila sa te implici in jocul social care ti se prezinta; nu pentru ca te-ai considera mai bun, ci pentru ca nu vezi rostul, sensul, directia, finalitatea, recompensa. Si cercul se mai strange putin. Te ingretoseaza, poate, din cand in cand, jocurile sociale intr-atat incat te indepartezi de cei care practica ipocrizia asta necesara si "politicoasa". Devii retras si cu atat mai greu observabil, ca un mim care imita un perete. Pentru cei care imi reproseaza ca nu ma schimb, replica mea este ca poate nu stiu cum. A incercat cineva sa ma ajute ? Cand a primit refuzul s-a gandit ca ma iubesc pe mine insami macar pe jumatate cat se iubeste el pe sine si ca nu am sa renunt la mine prea usor ? A incercat de mai multe ori ? A incercat prin metode diferite ? A avut rabdarea sa inteleaga ca nu merge cu suturi ci cu incurajari ? Nu stiu daca a perseverat cineva in directia asta fara sa primeasca rezultatul dorit de la mine. Insa nu a perseverat nimeni. Poate din fericire.

Ziarul - "Cum sa devii intelept in n pasi ( manual pentru prosti )" 02.07.2008

Am învăţat în timp că nu poţi avea dreptate. Cel puţin, nu pentru altcineva decât pentru tine însuţi. Deciziile tale, Universul tău perceput subiectiv, nu se identifică niciodată cu al altcuiva. Cea mai corectă abordare este să dai sfaturi, şi numai când îţi sunt cerute; şi atunci să ai capacitatea să le pliezi subiectivităţii celuilalt, nu celei proprii. Mi-ar fi plăcut să fi ştiut asta mai demult, să fie scrisă în abecedar, să o înveţi la grădiniţă, poate, înainte de orice altceva. Să fie un manual de reguli, "Cum să devii înţelept în n paşi ( manual pentru proşti ) " pe care să te pună să îl înveţi la fel de bine ca tabla înmulţirii, să îţi vină în minte răspunsul corect pentru orice calcul emoţional.
Ne atingem vieţile tot timpul, şi o fracţiune de secundă poate schimbă destinul întregii omeniri. Însă să lăsăm lucrurile mari deoparte. O fracţiune de secundă îţi poate schimba cursul vieţii. Fie că a însemnat să ratezi un autobuz sau să nu reuşeşti să ieşi la timp de sub apă. Dacă ne-am aniversa timpul până la moarte şi nu timpul trăit, poate că am avea o noţiune mai clară despre cât de presaţi de timp suntem. Cât de dependenţi de timp; cât de integraţi lui; cât de mici în faţa timpului. Nu este vorba de lucrurile pe care le pierzi pe parcursul vieţii. Pierderile sunt întâmplări nefericite de care ar trebui în mod natural să înveţi să te fereşti. Contează câştigurile, darurile, orice ţi-a trecut prin suflet şi a păşit acolo cu dreptul. Şi până la urmă dacă am fi suficient de înţelepţi am pricepe că şi pierderile trag după ele câştigurile lor; însă asta e o lecţie mai greu de ingurgitat, de digerat şi de asimilat. Pentru că şi învăţatul ăsta are mai multe etape. Întâi afli, apoi înţelegi, apoi asimilezi; şi, desigur, dai afară ce consideri că nu îţi trebuie. Mintea umană este, până la urmă, un motor imperfect cu un randament subunitar.
Cred că nimic nu îţi demonstrează mai simplu şi mai puţin dureros cât eşti de neajutorat decât experienţa de a fi părinte. Şi prin asta mă refer la datoria de a avea grijă de o altă fiinţă, decizia voluntară de a face asta, şi responsabilitatea asumată. Când îţi dai seama că în incapacitatea de a fi omniscient şi omniprezent nu poţi proteja pe nimeni. Că singura protecţie pe care o poţi oferi sunt o judecată bună şi un bun-simţ moderat - şi nimeni nu ştie ce înseamnă , de fapt, asta.


Cu toţii suntem proşti uneori, însă nu trebuie să ne facem o virtute din asta.

Ziarul - "Strainul Misterios" 01.07.2008

Am dat intamplator peste un fragment de desen animat care mi-a placut foarte mult. Am incercat sa gasesc si desenul animat intreg, insa am descoperit inaintea lui, povestea care a dat nastere acelei parti de animatie vazute initial.
Nu stiam pana atunci ca Mark Twain a scris si opere cu un substrat filosofic consistent. Povestea se numeste "The Mysterious Stranger" si este scrisa catre finalul vietii autorului, fiind publicata mult timp dupa moartea acestuia. Pentru cei ce nu o cunosc, actiunea graviteaza in jurul unui personaj uman, un copil, si a unui inger venit sa il initieze in plan spiritual. Initierea consta in expunerea unui punct de vedere diferit asupra lumii, pentru ca finalul sa dezvaluie o idee surprinzatoare. Criticii ii contesta valoarea, afirmand ca este opera unui om innebunit de durere dupa pierderea fiicei si a sotiei sale, si ca nu face parte cu adevarat din seria creatiilor valoroase ale lui Mark Twain, acesta devenind un inversunat contestatar al dogmelor si aruncand, prin acest fapt, o umbra asupra celorlalte scrieri definite de nuante fine de ironie. Mie insa mi-a placut mai mult decat orice altceva am citit de acelasi autor.


"Nu putem face rau; nici nu avem dispozitia de a o face, pentru ca nu stim ce este raul."

"Maniere, spuse el. Nu este decat adevarul, si adevarul inseamna bune maniere; manierele sunt fictiune."

"Ce este Codul Moral ?
S-a uitat in jos, surprins, pe deasupra ochelarilor, si a spus : Este facultatea care ne permite sa distingem binele de rau."

"Este o caracteristica specifica rasei voastre - intotdeauna minte, intotdeauna isi asuma virtuti care nu ii apartin, intotdeauna le neaga animalelor superioare, care sunt singurele care le poseda. Niciun animal nu face vreodata un act de cruzime - acesta este dreptul celor care poseda un Cod Moral. Cand un animal provoaca durere o face cu inocenta; nu este o rautate; pentru el nu exista rautate. Si nu provoaca durere din placerea de a o provoca - numai omul face asta. Inspirat de abjectul Cod Moral al sau ! Un cod ce are ca functie de a distinge binele si raul, cu libertatea de a alege pe care dintre ele sa le faca. Ce mare avantaj poti avea din asta ? El alege mereu, si in noua cazuri din zece alege raul. Nu ar trebui sa existe rau; si fara Codul Moral nu ar putea sa existe unul."

"Apartii unei rase unice. Fiecare om este o masina de suferinta si o masina de fericire combinate. (...) In majoritatea cazurilor, viata omului este aproape egal impartita intre fericire si nefericire. Cand nu este acesta cazul, nefericirea predomina - intotdeauna; niciodata cealalta."

"Esti atat de lipsit de simtul observatiei incat sa nu fi descoperit ca sanatatea mintala si fericirea sunt o combinatie imposibila ? Niciun om sanatos mintal nu poate fi fericit, pentru ca pentru el viata este reala, si el vede ce lucru inspaimantator este ea. Numai nebunii pot fi fericiti, si nici dintre aceia prea multi. Putinii care isi imagineaza ca sunt regi sau zei sunt fericiti, ceilalti nu sunt mai fericiti decat cei sanatosi mintal. Bineinteles, niciun om nu este cu mintile la locul lor niciodata, insa m-am referit la cazurile extreme."

( Mark Twain - "The Mysterious Stranger" )


Uneori, nici macar noi, respectandu-ne "abjectul Cod Moral" nu stim ce este bine si ce este rau, sau refuzam sa stim.

Ziarul - "Pahar cu picior" 27.06.2008

"Cages are just a state of mind. So are windows and doors. The only problem comes when opening them. You don't just let yourself out, you let the whole world in."


Fotografia si melodia asta cred ca definesc foarte bine ziua de astazi. Cand realizezi ca teama nu este de libertate, ci de iuresul pe care il aduce ea. Nu comoditatea iti sta in cale, ci tot ceea ce te asteapta afara din cusca.


As vrea acum un pahar cu picior si un balcon cu o canapea, o sticla de vin bun si rezistenta la alcool, un cer senin cu stele si poate si compania cuiva. Sa fie tacere afara si zgomot in noi, batai din picioare, tropaieli de pasi alergand, tipete, rasete, si putina betie la toate nivelurile existentei umane. Sa stau cu genunchii stransi, cu o patura trasa peste mine, ore in sir, intr-un dialog prelungit cu mine insami. Cand ma plimbam ma ascultam vorbindu-mi. Cand a devenit insuportabil, mi-am luat un mp3-player. Acum ca s-a stricat mi-am amintit cum suna ploaia, cum suna pasii mei pe pavaj, cum suna vocea mea interioara catre care am fost surda. Toata lumea a inceput sa se recreeze dupa starile noastre nocturne, sa se dezintegreze pentru a alcatui un nou intreg, un decor in care sa ne integram perfect cu tot cu sufletele noastre. Ne mai ramane sa facem totul realitate. Pana la urma avem puterea sa schimbam lumea. Fie si prin simplu fapt ca avem puterea de a ne schimba pe noi insine.

Ziarul - "Visuri" 24.06.2008

"Te-am cautat in toti si-n toate,
Si te-am gasit, apoi, in fiecare-n parte..."




Mi-a placut Milan Kundera. El nu scrie romane, ci eseuri argumentative in care isi sustine afirmatiile prin aplicarea lor vietii reale. Toate teoriile se verifica intr-o poveste cu personaje, fara ca acestea sa ocupe, in diversitatea caracterelor lor, esenta scrierii. Personajul nu are greutate, nici actiunea, decat corelate la ideile pe care trebuie sa le sustina. Milan Kundera afirma la un moment dat ca personajul nu poate depasi cercul devenirii autorului sau. Prin acest cerc al devenirii se intelege atat ceea ce este scriitorul, cat si tot ceea ce ar fi putut deveni; atat fragmente de personalitate ale acestuia, fapte si intamplari la care a luat parte, cat si optiuni pe care nu le-a urmat, acel "altfel" care i-ar fi schimbat cursul vietii. O teorie cat se poate de aplicabila, luand in considerare faptul ca "Memoriile" marilor scriitori seamana izbitor cu povestile personajelor pe care le-au creeat, aducand noutate doar in dispunerea lor temporala si in distribuirea lor diferitelor personaje. Poate ca pana la urma suntem rezultatul unui proces de creeatie realizat involuntar "dupa chipul si asemanarea" divinitatii, datorat lipsei de originalitate a unei ratiuni pe care ne e usor sa o numim "superioara". Orice proces imaginativ are la baza amestecarea si redistribuirea unor procese cognitive care l-au precedat. Un om care nu stie nimic nu ar putea imagina nimic. Oare copiii viseaza in uterul mamei ?


Nu stiu daca ma asculti la fel de des pe cat o faceai inainte, sau mai just exprimat, nu stiu daca auzi. Eu te ascult, peste aproape un an, inca te aud si inca astept; numai ca nu prea mai ai multe de spus. Se simte in voce dezamagirea pe care o anticipezi, acea cedare simetrica destinului tatalui care nu si-a implinit niciodata visul de a fi dirijor. El nu avea ureche muzicala. Tu nu ai voce pentru cantat. Probabil ca in general copiii nu invata prea multe din greselile parintilor. Poate ca pentru a face asta este necesar sa fii puternic si sa lupti ca sa invingi in tine tiparul pe care ti l-au oferit parintii tai. Cel mai trist este cand renunti pana si la lupta. Atunci iesi in afara ta, deraiezi de pe sinele pe care ar fi trebuit sa le urmezi, si pornesti anevoie sa tragi santuri in lungul camp al anonimilor, cu picioarele tarsaite si ochii obositi. Devii ceea ce se asteapta societatea sa devii - si societatea nu a cerut niciodata artisti.

Ziarul - "Telescop" 20.06.2008

Mi-am descoperit un nou tabiet, acum, că tot plouă de câteva zile în oraşul nostru cu mulţi tei. Merg la câte o terasă în Copou, şi citesc, însoţită de o prietenă. Petrecem aşa ore întregi vorbind şi citind, ne rupem puţin de lume, una de alta, şi de noi însene. Apoi ne întoarcem pe jos o bucată de drum, şi aici ne prinde ploaia, cu mirosul ei inevitabil de ceai de tei, până reuşim să luăm un taxi spre casă, de undeva. E ceva în obiceiul ăsta care mă face să îmi doresc să îl transform în tradiţie personală, în tabiet, după cum spuneam ( deşi cuvântul ăsta mă face să mă simt îmbătrânită şi înţepenită în tipare ). E ca şi cum m-aş întâlni cu o oglindă umană, distorsionată puţin, alterându-mi pe alocuri imaginea, însă oferindu-mi o perspectivă de ansamblu asupra mea, asupra a ceea ce îmi doresc să fiu, asupra oamenilor la care ţin.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.

Ziarul - "Apartenenta" 09.06.2008

M-am aşezat pe marginea ferestrei cu privirea afară. Ţigara îmi fumega în mână; mai trăgeam din când în când din ea cu sete, având satisfacţia că mi-am terminat treaba pentru Verificarea asta. Nu mă puteam abţine să nu zâmbesc. Pentru prima dată am avut certitudinea că nu mă văd făcând altă meserie de acum încolo, că mi-am ales facultatea pe care trebuia să mi-o aleg, că îmi place ceea ce fac şi că sunt mulţumită de proiectele mele. Mi-a trebuit aproape un an ca să pricep asta, un an de frustrări şi de "nu sunt făcută pentru asta". Astăzi am lăsat nemulţumirile şi temerile la o parte şi am desenat fără inhibiţii. M-am simţit fericită. [ Se pare că încurajată puţin pot face lucruri frumoase. ]
Şi momentul acela la fereastră a completat imaginea în care vroiam să mă încadrez. Poate şi asta a contribuit la sentimentul acesta de apartenenţă, de "aici trebuie să mă aflu" pe care îl trăiesc acum în legătură cu facultatea asta. Cu părul strâns, mâinile murdare de creion grafit şi de tuş, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească mult prea mare, cu mânecile suflecate, cu blugii atârnând peste adidaşi şi cu ţigara în mână în aerul de seară. Pentru mine, asta este suma tuturor caracteristicilor fizice ale unui artist grafician ( de orice fel ), aspectul general boem, iar asta este imaginea pe care mi-am asumat-o mereu. Nu mai aştept pe nimeni. [ Pentru că ştiu că va veni în calea mea şi cine trebuie ca să întregească tabloul. Până soseşte trenul din care să coboare el în viaţa mea, am aici tot ce îmi trebuie. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. ].
Trebuie să nu uit starea asta, să nu uit să respir cum o fac acum, într-adevăr, si poate pentru prima dată.


Melodia atasata - Midge Ure - Breathe
Cantecul asta ma face sa ma gandesc la zbor. Si zborul este suma tuturor fericirilor umane.

Ziarul - "Impluvium" 05.06.2008

Totul se misca acum cu acea apasare prelungita cu care iese fumul pe nari. Numai ca fumul iese si dupa doua, trei respiratii acum, si incep sa ma intreb daca nu cumva ia nastere undeva in mine, dintr-un foc care arde mocnit inauntru. Portretul acesta solitar cu tigara in mana a fost o marca a revoltei. A fost un simbol de apartenenta, de credinta intr-o ideologie... a devenit un ritual apasator si lipsit de sens. Probabil ca voi renunta la el.


Dupa ce a intrat in casa, usa s-a micsorat in urma lui pana la dimensiunile unei gauri a cheii. Era o caldura naucitoare in camera lui, care facea ca obiectele sa se dilate intr-atat, incat nu ajungea la noptiera sa isi aseze ochelarii pe ea. Patul capatase proportii gigantice. In noptile sale de singuratate ii era teama sa nu se piarda printre cearceafuri si sa nu mai gaseasca iesirea de sub ele, sa moara sufocat dedesubt din neputinta de a le da la o parte. Vaste deserturi de asternuturi albe, capabile sa te piarda si sa te uite inauntru. A vrut sa iasa din camera, insa usa deschisa nu i-a oferit decat perspectiva intunecata a holului. Atat de intunecata, incat holul ar fi putut la fel de bine sa nu mai existe, inghitit si digerat de intunericul care i se intindea acum la picioare. A incercat sa aprinda lumina, insa palpairile becului s-au pierdut fara sa poata impinge marginile camerei lui mai in afara. Citise candva ca exista un fel de fobie care presupune teama de infinit. Si abia atunci a inteles cum poti sa te temi de infinit intr-o lume atat de marginita. [ Limitele nu mai inseamna pentru el finitudine. Intunericul se oprea la usa camerei lui, insa putea cuprinde tot restul Universului, si acesta este infinit. ] A inchis usa si s-a ghemuit pe jos, cu fruntea sprijinita de marginea patului. I-a pipait coltul ca sa se asigure ca macar patul se termina undeva, si a dibuit, plutind la cativa milimetri de asternut, aproape imperceptibil, mirosul ei de tei, uitat in graba plecarii din viata lui. [ O ultima amprenta putin stearsa lasata omagiu unei relatii careia ar fi vrut sa nu ii fi supravietuit. ] Ca orice barbat refuza sa planga, si numea acest refuz neputinta, pentru a nu fi nevoit sa arate indarjirea cu care i se impotrivea acestui act natural. Cand venea la el aducea mereu o carte, din care ii citea pasaje dupa ce se dezbraca de tot si se ascundea sub acelasi asternut infinit, care nu ajungea, atunci, sa ii acopere niciodata bustul. El se aseza langa ea si o asculta citind, cu indulgenta, mai mult de dragul vocii decat de dragul cartii pe care o considera o banala poveste repetata. Uneori, din peretii camerei aflati la departari uriase, pornea inapoi reverberatia acelor momente, si glasul ei repetat in ecouri il trezea cu aceeasi poveste. Insa tacerea, ca si intunericul, isi revendica si ea din cand in cand infinitul.


Probabil ca voi renunta la multe dintre credintele mele care stau sa se stinga si arunca valuri de fum afara. E timpul sa vina potopul.

Ziarul - "Neindemanatici" 25.05.2008

S-a spart ceva am auzit zgomotul puternic. Nu stiu inca daca imi apartin cioburile sau nu, insa m-am trezit pe scaun, in fata monitorului, plangand ca un copil fara pudoare si fara grija ca voi fi vazuta. Cred ca as vrea sa nu fiu singura in seara asta, cred ca as vrea sa fie cineva aici sa ma apere de singuratatea asta care musca din oameni, ii schilodeste si ii lasa cu cicatrici uriase, desfigurati, sa isi tarsaie picioarele prin lumea asta. Uneori realizez cat de singuri suntem, in esenta, ca fiinte umane. Nu imi este teama de asta, ci de ideea ca in solitudinea noastra nu avem nicio sansa sa atingem pe nimeni altcineva cu adevarat, in acea parte a Fiintei care simte si care inglobeaza in sine emotii.


Cand au gasit-o acolo, dupa cateva ore de la accident, zapada o invelise deja cu o patura subtire; poate ca ceea ce i-a uimit mai mult era linistea senina care plutea in aer impreuna cu un miros delicat de parfum, ceva floral si totusi brut, masculin; ani la rand dupa aceea locul a mirosit a acelasi parfum, unii atribuiau acest fapt unor fenomene iesite din sfera realului.
Incremenita acolo, pe jos, cu parul blond insirat in jurul ei ca o aureola, strangea in brate un flacon marunt. Cand i-au gasit cioburile infipte in maini au considerat ca nu erau decat aschii subtiri desprinse din parbriz. Parfumul a ramas, in schimb, acolo, pentru totdeauna.
Zece ani mai tarziu, el continua sa vina in acelasi loc ca sa respire mirosul unui anotimp, al unei iubiri, al tuturor privirilor pe care le primise, carora nu le gasise un raspuns pe masura.


Poate ca lucrurile care se sparg nu isi pierd esenta, ci o raspandesc fara limite si constrangeri in jur. Poate ca ceea ce protejam mai mult sfarseste prin a ni se sfarama in palme indiferent de stradania noastra. Poate ca unele lucruri se sfarama atat de tare incat pot fi confundate cu ceva marunt si nesemnificativ, fara sa fie vreodata asta.


Tot simulacrul asta m-a facut sa ma retrag din fata emotiilor virtuale. Si spune-mi, pana la urma, la ce ne trebuie minte in ceva care nu implica mintea prea mult ?


Am in mana o cheie si un lacat. Nu mi-e teama sa le folosesc. Mi-e doar prea departe sufletul de jocul asta.

Ziarul - "Astavara" 19.05.2008

M-am oprit la fereastra de pe hol, de langa sala noastra de curs. Priveste catre curtea interioara a Facultatii, unde sta sa infloreasca iasomia, pe sub crengile unui copac prea plin de frunze ca sa mai permita sa vezi dincolo de ele. Ma gandeam ca sunt putine lucruri carora sa le zambesti in urma fara sa regreti ca nu iti mai apartin. Putine momente carora sa le dai drumul cu un "multumesc" pentru tot ceea ce au insemnat ele. Sa nu le intinzi. Sa nu le tragi inapoi. Sa nu plangi dupa ele. Asta facem noi, oamenii, intr-un mod ciudat si usor stupid. Trebuie sa pierdem ca sa putem gasi cu adevarat. Pana la urma drumul nostru e cu sens unic, cu toate ca uneori face bucle ca sa ne regasim pe unde am trecut deja.

Poate ca gresesc impartasind amintirile acestea, insa au fost atat de frumos scrise, incat nu am vrut sa se piarda. Atat de frumos compuse, incat trebuia sa le asculte si altcineva in afara de noi doi. Vara aceea ne va apartine mereu. Iti multumesc, din tot sufletul.

Te rog, scrie, chiar daca lumea uita ce ai scris. Am sa fiu eu aici sa imi aduc aminte.

Melodie atasata - Rebel Monk - "Astavara"

30.01.2008

Astavara

Ce pot spune 2 chitari, un pian, niste tobe, bass-ul si vantul? Pot povesti toate amintirile pe care trebuia sa le avem. Un fel de "Unde e viitorul de altadata?"... N-o sa asculte nimeni amintirile astea, sunt decat ale mele si ale ei. Nici noi nu le avem la discretie, sunt anumite momente speciale cand dispunem de ele. Trebuie sa fim singuri in camera, intinsi in pat, destul de fericiti incat sa nu putem sa plangem, si sa ascultam...
Pe patul desfacut, dezordonat, ea in tricoul meu mare de ea, eu fumand lent, sufland modele frumoase de fum in jurul ei, cu lumina slaba si cu chef de vorba. Sa vorbim asa cum doar noi doi putem vorbi...
Ce frumoasa esti cand te vad prin fereastra asta mica! Si ce dor mi se face de tine! Nu-mi mai zambi asa, mi se face pofta sa te sarut! Nu pleca, mai stai putin cu mine, chiar daca nu ne spunem si nu facem nimic! Vreau doar sa te privesc...
Strange-ma in brate pana raman fara aer. O sa te strang si eu in brate pana raman fara brate. Si atunci o sa poti in sfarsit sa ma bati cu perna, pentru ca nu o sa mai am cum sa ma apar. Si o sa castigi, si o sa ma privesti de sus, triumfatoare...
Incep sa te gadil, si tu incepi sa razi, te strambi si scoti limba la mine, ma injuri cu voce subtire si pufnim amandoi in ras, intinsi pe pat. Si ma apesi pe burta ca sa rad si mai rau, si stam asa pana dimineata, treji.
Si ne mai uitam la un film, ceva, si mai bem un pahar de vin, si mai facem dragoste, si mai fumam mult, sa nu ne mai vedem prin camera de fum. Sa ne certam pe ultima prajitura si sa impartim o cafea, sa fumam iar si sa lenevim tot timpul in pat...
Sa nu ma lasi sa scriu sau sa compun, nici eu sa nu te las sa scrii sau sa desenezi, si sa ne suparam si sa ne impacam ca doi copii, cu imbratisare si pupic pe obraz. Sa ne spunem bancuri, tu sa razi de orasul asta mic, iar eu de accentul tau, si sa ne batem iar cu perne, sa mai trecem o lupta in cont.
Asta era viitorul de altadata. Si mai erau zile prin el, nu doar asta...
Rareori raman fara cuvinte.

[ Blidaru Iulian - Rebel Monk ]

Ziarul - "Zale rupte" 17.05.2008

Candva demult am scris niste scrisori pe care recitindu-le am descoperit ca stiam unele lucruri si ca le-am uitat in favoarea altora. Poate ca nu ma invart in cerc, ci in spirala, trec peste aceleasi puncte insa cu alte coordonate, inlocuiesc o idee cu alta in speranta ca voi gasi solutia care sa ma arunce din aceasta bucla. Eu cred ca trebuia sa invat ceva si nu am fost in stare.
Aveam atunci minte pentru a intelege ca Perfectiunea rezida in Imperfectiune, si ca oamenii trebuie sa fie toleranti, mai ales fata de cei alaturi de care doresc sa petreaca mult timp. Intelegeam atunci ca poti iubi un om cu tot cu defectele lui, ca le poti iubi pe acestea la fel de mult ca pe orice alt atribut al persoanei iubite, si ca le poti duce pana si lor lipsa. Nu cautam un tipar, nu incercam sa introduc oamenii in cutiute; poate in cutii mai mari, mai incapatoare, insa nu in cutii atat de mici. Iubirea iubitului era un dar si nu un drept, o surpriza placuta care ma uimea.
Poate ca iubirea asta e frumoasa atat cat nu inglobeaza frica, pentru ca ultima dintre ele macina toate valorile primei, pana le distruge si redesface Universul in doua. Si noua ne este atat de frica sa nu ne pierdem unul de celalalt, incat am uitat sa ne mai iubim in panica noastra. De asta imi place atat de mult acum, pentru ca nu avem asteptari si frici egoiste, pentru ca fiind atat de departe nu exista nimic intre noi care sa ne permita sa ne punem lanturi. Avem dreptul la zbor continuu.


In legatura cu Ziarul - "Ombilic sub lupa" nu intentionam sa jignesc pe nimeni si imi pare rau daca am facut asta. Daca nu spuneam cuvintele respective eram acuzata de ipocrizie. Fie si numai in fata mie insami. Asa am spus cat se poate de direct ceea ce gandesc. Pentru asta nu imi pare rau.

Ziarul - "Ombilic sub lupa" 15.05.2008

Ma surprinde generatia din care fac parte. Ca sa formulez mai bine, generatia mea nu inceteaza sa ma uimeasca. Cu prinde mai multe categorii de "a fi pe val" printre care se numara "jmecherii", "aia tari de tot" si... nu imi aduc aminte apelativul totusi avea de a face cu cat de anosti sunt. Din fericire, fac parte din ultima categorie. Spun asta pentru ca eram pe punctul de a ma podidi plansul pentru ca eu "nu stiu sa ma distrez". Poate dintr-o lipsa de incredere in sine pe care o recunosc si o asum, am primit acest repros din plin de la multi amici, fie ei apropiati, fie nu. Pentru ca imi asum libertatea de a nu ma simti in largul meu in compania anumitor oameni, pentru ca nu fac gesturi marlanesti in public doar ca sa distrez o gasca de amici ( cu o inteligenta mai indoielnica decat a mea ) si pentru ca imi permit sa nu pun, sau sa nu respect pariuri avand pedepse ridicole. Cu alte cuvinte, pentru ca nu ma expun dezaprobarii, judecatii si dispretului amuzat al celorlalti ( cu relativ mai multa minte decat mine ). Se numeste simtul ridicolului si poate ar trebui sa fie exersat inainte de a fi intarcati si trimisi in lume ( preferabil la sapte ani ). Celor care ma acuza de mizantropie si de lasitate, le pot spune simplu ca nu e vorba nici de una, nici de cealalta. E dreptul exercitat de a refuza o conduita. Daca asta inseamna sa stii sa "iti traiesti viata" te asigur ca este dincolo de asta o lume la care nu ai sa casti ochii prea curand, si ca ratezi lucruri mult mai importante decat propriul buric in care iti place sa te scobesti atat de des in timpul liber.


Acest material este fictional orice asemanare cu personaje sau fapte reale este intamplatoare.


Tot ceea ce porneste din analiza interioara are fundament mai durabil decat orice incercare de imitare.

Ziarul - "Esente de tei" 13.05.2008

Cred ca iti trebuie mult curaj sa recunosti ca nu esti mai mult decat un simplu om; ca, pana la urma, in statutul tau de om nu esti cu nimic mai special decat altii.



Am intalnit o replica intr-un film "Don't worry about death. Death will find a way. Life is what you should worry about." si ma gandeam ca pana la urma viata gaseste o modalitate de a ne surprinde placut, pentru ca se intampla rar si nesigur, pentru ca e fragila si are limitari, pentru simplul fapt ca viata se intampla aleatoriu. Tot ceea ce este inainte si dupa aceasta exista sigur, se intampla tuturor, surpriza cea mare constand in faptul ca nu stim ce anume este.
Acum cateva zile, la balconul de la etajul doi al Facultatii din Iasi s-a prabusit o pasare, cu gatul frant probabil de iluzia unui cer reflectat senin acolo. M-am dus singura, sa fumez, ca de obicei. Era ceva in tacerea aceea care m-a facut sa ma simt umila. Umila fata de orbirea aceea fugara care nu mi se mai intampla atunci cand sunt pusa in fata a ceva ce mi-am dorit mult si care mi se arata sub forma unei iluzii optice; nu e vorba de urmarea iluziilor fatale, ci de curajul de a crede in ele, macar o vreme. Probabil ca de asta m-am straduit atat de mult sa imi demonstrez ca pot sa mai cred in iluzia unei iubiri care sa dureze la nesfarsit si a unui deznodamant frumos al intregii mele peregrinari sociale in cautarea unui fictiv sentiment de fericire.


Suntem sclavii pripriilor emotii si victimele propriei ratiuni.


Si melodia asta, care insumeaza, cred, in primele versuri, povesti intregi, care a fost prolog candva unei povesti intregi de dragoste in scrisori, care imi aminteste de toti cei pe care i-am iubit in scris, si de teiul care infloreste acusi cu mirosul lui de ceai in soarele incins de amiaza, si sub ploaie, florile de tei pe care le-am pus in plic anul trecut, impreuna cu tot ce purtam in suflet, aceleasi flori care parfumau demult noaptea prin geamul deschis de la dormitor prin care se vedeau stelele cand era senin. Un vis perpetuu, leganat de toate naivitatile care imi permiteau sa zambesc mereu si sa astept cu nerabdare sa revad, sa imi fie dor si sa nu ma satur niciodata de acea prezenta. Probabil ca si dragostea tine de copilarie. Poate dragostea este o copilarie. Si probabil de aceea o regretam in toti anii maturitatii de care avem parte.


"Nights in white satin,
Never reaching the end,
Letters I've written,
Never meaning to send..."


Melodie atasata : Moody Blues - "Nights in white satin"

Ziarul - "Ciocolata amara" 05.05.2008

Daca ar fi sa spun ceva despre ziua de astazi as spune ca nu e mare lucru de spus. Daca as spune asta, afirmatia ar avea o nota de sarcasm. Zilele de genul acesta ma sperie prin cat sunt de goale. Sunt zile pe care nu reusesc sa le "umplu", indiferent cat de multe activitati indes in ele. Mi-am permis un gest ciudat, usor nebunesc. Am luat o bucata de carton pe care mi-am insirat la repezeala cuvintele pe care nu stiam cui sa le spun, am pus deasupra un patratel de ciocolata amara, un creion si o radiera ( care imi fusesera imprumutate mai demult de colegul pe planseta caruia a aterizat aceasta gramada ) si le-am lasat in trecere pe masa unui amic. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca i-am lasat la indemana toate instrumentele cu care sa inceapa un potential dans de casa de nebuni. Radiera ca sa imi stearga scrisul, creion ca sa scrie altceva acolo, si ciocolata amara - 70% cacao - ca sa se integreze starii mele de spirit. As vrea sa spun ca "spre surprinderea mea" nu a existat nicio reactie. Insa nu m-a surprins deloc.
Toate acestea pentru ca am vorbit cu acelasi coleg, si mi-am dat seama ca nu ma aude - sau aude selectiv si pricepe ce doreste. Cred ca uneori oamenii tipa din speranta ca "surzenia" auditoriului este datorata unui defect de acustica al camerelor interne ale urechii. Eu nu am tipat. Eu am scris. E felul meu de a tipa la lume.
Toate acestea pentru ca monotonia trebuie condimentata cu gesturi uneori paguboase la nivel emotional. Politica mea sufleteasca.


Si daca "viata este asa cum ti-o faci", dragul meu coleg, nu vreau sa te mai aud niciodata plangandu-te de nehotararea si de nepasarea pe care le-ai ales sa faca parte din viata ta.


Mi-am amintit de un personaj feminin dintr-o carte a lui Gabriel Garcia Marquez care dupa ce este parasita de sotul ei din motive de onoare ii scrie acestuia in fiecare zi cate o scrisoare. Dupa zeci de ani, cand sunt amandoi batrani, el apare in poarta casei ei cu o valiza plina cu scrisorile ei nedesfacute, intreband-o daca este fericita ca el s-a intors. Ma intreb daca tu stii, fara sa citesti toate astea, pentru ce sunt scrise, daca de acolo, pe unde te poarta pasii tai marunti de degete pe asternuturi, stii ca astept sa imbatranim si sa te vad in pragul casei cu toate cuvintele nedesfacute stranse in valize sufletesti pe care sa mi le daruiesti inapoi.


Nu sunt atasata de nimeni si de nimic. Asta inseamna libertate ? Acesta este actul meu de curaj, inainte sa cada toate zidurile peste mine.

Ziarul - "Dependente" 01.05.2008

E un sentiment ciudat cand ma apropii de o casa veche, ca si cand toate trairile imprimate de-a lungul anilor in peretii ei ar incepe sa danseze in fata ochilor mei, cu secrete si povesti complicate. Ma gandeam ca probabil asta imi place atat de mult la Gabriel Garcia Marquez, toate intamplarile ilicite pe care le povesteste au o nota de real, de "asa este viata", de impacare si de acceptare a unor ritmuri pe care noi ne-am obisnuit sa le lungim sau sa le micsoram pasul prin tot felul de reguli sociale. E o acceptare prin scris a tuturor intamplarilor la care a luat parte sau despre care a auzit, acea toleranta care deschide toate portile lumii tale interioare.



Am avut un vis in care, pentru a accede la Paradis trebuia sa gasesti in tine insuti o cheie si un lacat, care sa deschida portile catre fericire. Se numea "Cheia cu sase lacate", desi era mai mult un lacat cu sase chei. Pentru a ajunge la el trebuia sa strabati drumul lung si anevoios al confesiunii. Vorbind despre faptele tale le acceptai intai in fata ta, apoi in fata celorlalti, invatai sa iti intelegi, sa iti tolerezi si sa iti ierti faptele, deschizandu-ti-se drumul catre o stare de impacare si de fericire cu ceea ce esti. Insa aveai un timp limitat sa deschizi aceasta poarta catre Paradis, pentru ca dincolo de acest timp exista o forta care te facea sa te pierzi de tine insuti. Te inchidea intr-o lume a ta, guvernata de alte legi, in care nimeni nu mai putea sa patrunda. Era ca un fel de stare de nebunie in care felul tau de a vedea lumea era atat de diferit de al celorlalti incat incompatibilitatea asta te facea sa nu poti lua legatura cu nimic real. Si cand timpul era depasit, trebuia sa te lupti din toate puterile cu forta aceea pentru a mai putea sa gasesti cheia si lacatul din tine insuti. Probabil ca acest vis, alaturi de altele, printre care se numara si cosmarurile mele, se inscrie in seria "uite ce lucruri inedite a mai scos la suprafata subconstientul meu", pentru ca toate se bazeaza pe un gand, o credinta, o idee avuta in stare de trezie, pe care uneori nu am perceput-o atat de clar ca atunci cand am revazut-o in vis. In ciuda oribilitatilor pe care le visez uneori, am dezvoltat un atasament profund fata de starea aceasta de visare - reprezinta un acces usor catre lumi guvernate de alte legi, catre imaginatia mea, catre ceea ce treaza fiind nu as putea creea prin vointa simpla de a imagina. Pentru ca imaginatia se bazeaza pe cunostinte, insa mai mult pe o inteligenta care sa iti permita sa le asociezi intr-un mod cat mai ciudat.


Am dat peste o melodie, "Chiar daca" de la Florin Chilian, care mi-a amintit de o perioada din viata mea cu totul speciala. Prima data cand am ascultat-o eram indragostita si fericita alaturi de cel pe care il iubeam. Si totusi, m-am vazut peste ani trecand pe langa el pe strada alaturi de altcineva si imi amintesc ca plangeam la gandul asta de fiecare data cand ascultam melodia asta. Au trecut ani - cam patru de atunci, si nu ne-am mai vorbit de mult timp. Mi-am amintit de imaginea asta ascultand melodia si am inceput sa plang din nou, cu niste dureri refulate de vreo trei ani. Cred ca relatia aia a fost atat de speciala incat a generat o groaza de a-mi aminti de ea. Este primul om pe care l-am cucerit prin scris, datorita lui am inceput sa scriu, intai scrisori, apoi tot felul de alte povesti, a fost primul om fata de care am simtit groaza de a-l pierde in mod stupid, primul om care m-a cerut de nevasta, la o varsta la care trebuia sa ne fi incapatanat ceva mai mult ca sa se poata intampla asta intre noi, prima mea logodna, prima data cand am crezut ca mi-am gasit jumatatea. Dupa atata vreme am pentru prima data curajul sa recunosc ca l-am iubit si ca imi este dor, poate nu atat de el cat de ceea ce se afla acolo intre noi, de toate lucrurile acelea frumoase care pareau sa poata infrunta timpul, intreaga lume, si orice ne statea in cale ca sa ne impiedice sa fim fericiti impreuna. Nu stiu daca mai pot iubi ca atunci, nu stiu daca mai tin minte cum se face, cum lasi totul deoparte si lupti pana la capat pentru ceea ce vrei, nu stiu cum e sa fii sigur ca omul de langa tine este ceea ce vrei.


Singurele dependente pe care le consider periculoase sunt cele asumate si tolerate.


Melodie atasata : Florin Chilian - "Chiar daca"

Ziarul - "Bromura de argint" 27.04.2008

Am in minte niste fotografii pe care nu le-am facut niciodata. Adica niste imagini impregnate de sentimentul ca trebuiau cumva surprinse asa cum au fost vazute si simtite atunci, acele fotografii care au fost realizate fara sa se apese pe declansator. Una dintre ele, care mi-a revenit in minte fara vreo explicatie, este cea a Cimitirului Evreiesc din Vatra Dornei. Probabil ca mi-a ramas atat de bine intiparit in memorie pentru ca este singurul pe care l-am vazut amplasat intr-o padure. Imi amintesc cum erau dispuse acele relicve printre copaci, aproape la fel de dese ca si trunchiurile, acoperite de acelasi muschi colorat, izolate parca intr-o lume in care nu putea patrunde nimeni, marginite din toate partile de un gard caruia nu i-am gasit poarta, cu un fel de ceata subtire prinsa la nivelul solului, intepenita acolo intr-o nemiscare in perfecta concordanta cu locul acela. O incremenire racoroasa si muta, pe care nu putea sa o tulbure nici vantul, o clipa blocata in acel spatiu unde timpul nu exista si nu conteaza.


Am o fascinatie ciudata fata de casele paraginite. Nu ma impresioneaza la fel de mult constructiile moderne, cat acele case marunte cu peretii strambi, fara geamuri si aproape fara acoperis, in care isi fac loc buruienile si uneori copacei rataciti. Casele acelea au o poveste. Au avut o viata, si ca orice batran, ar avea multe de povestit daca ar avea cine sa le asculte. Numai ca trebuie sa ai rabdare si imaginatie pentru asta.


Am fost la Manastirea Dobrovat - ultima ctitorie a lui Stefan cel Mare - despre care se spune ca trebuia sa devina locul sau de inmormantare. Desgiur, Stefan cel Mare este ingropat la prima sa ctitorie. Nimeni nu stie exact de ce Manastirea Dobrovat este amplasata acolo, nici macar putinii calugari care locuiesc in acel spatiu. Nu am vazut niciodata o manastire in tara care sa arate atat de darapanata si de lipsita de sprijinul autoritatilor care ar trebui sa se ocupe de ea. Un santier lasat in paragina de cativa ani, cu schele ridicate pentru niste lucrari pentru care nu au fost alocate fonduri reale, un loc unde constructiile dedicate restaurarii monumentului au ajuns intr-o stare de deteriorare care le face aproape de neutilizat. Clopotnita, aflata deasupra intrarii in manastire, este inconjurata de niste schele din lemn, cu aspect fragil dupa atatea anotimpuri care le-au deteriorat. Acoperisul a ramas neterminat din lipsa de fonduri. Zidurile care inconjoara incinta manastirii sunt reconstruite numai pe alocuri, la fel ca si cladirile din interiorul sau. Biserica se spune ca ar avea o pictura spectaculoasa, ascunsa sub un strat gros de fum de sub care se mai distinge vag un albastru de Voronet si cateva chipuri de sfinti. Din pictura exterioara nu au ramas decat cativa centimetri patrati, protejati de marginea unui contrafort, deoarece toata tencuiala a cazut sau a fost distrusa. Curtea este o suprafata imensa denivelata, fara alei si fara iarba, cu doi copaci infloriti pierduti pe undeva pe langa zid alaturi de cativa puieti de brad plantati de curand. In tot acest haos se plimba sapte calugari a caror speranta ca se va face ceva pentru acest monument nu a disparut cu totul. Se plimba prin curte, cu aerul pierdut al unor umbre zambitoare, explicand putinilor vizitatori ca asteapta o minune.


Pentru ca tot este perioada propice pentru astfel de idei, ma gandeam ca oamenii nu au nevoie de un Profet, ci de un magician priceput. In religie un scamator de balci este mult mai credibil decat cineva carte rosteste numai adevaruri. Probabil de asta credibilitatea lui Iisus nu a fost la fel de mare in ochii tuturor.


Vorbeai despre "libertatea mintii" si vroiam sa iti spun ca iti apartine numai atat timp cat te bucuri de ea. Nu as putea sa o definesc, totusi. Si am sa iti mai scriu, poate si alte prostii ca si pana acum.

Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 2" 21.04.2008

Au trecut si Floriile anul acesta - la noi in familie doar un alt pretext pentru o reuniune si un pranz de proportii pantagruelice. De obicei aceste intalniri sunt atat de zgomotoase incat ma apuca groaza numai gandindu-ma la toate zilele de nastere sau onomastice pe care le avem de sarbatorit de-a lungul anului.
De obicei, se urmeaza aceeasi rutina. Aperitivele sunt pentru depanat amintirile vechi de peste 50 de ani ale bunicilor, pretext pentru barfa si discutii despre diverse cunostinte fantomatice si indepartate ale familiei. Pana la felul intai de obicei nu apare niciun conflict. Borsul ii ofera tatei un pretext pentru comentariile rautacioase la adresa mancarii ( uraste borsul si supele ) pentru ca apoi sa fie secondat de tatal lui ( bunicul meu a fost doctor, ceea ce il face sa presupuna ca este mai inteligent decat oricine altcineva de la masa ) care face comentarii fie rasiste, fie religioase, ajungand la teme politice. Cum bunicii sunt pozitionati la doua capete de masa opuse, si nu prea mai aude bine niciunul, incep asa-numitele "dezbateri" care constau in urlete furioase despre Comunism si Democratie. Asta in timp ce mesenii mai putin importanti, adica restul familiei, incearca sa se inteleaga intre ei formand grupuri mai mici, incepand si ei sa vorbeasca tare pentru a se putea intelege.
Cel mai amuzat este cand la masa vin si oameni care nu sunt direct inruditi cu noi, in combinatie cu bunica mea pe linia paterna, care vorbeste mult si aiurea reusind sa jigneasca sau sa jeneze orice invitat nu ii convine. In toata harmalaia provocata sora mea se agata de sotul ei pentru o scapare vremelnica si onorabila de la conversatii, in timp ce eu si mama ne uitam una la cealalta ca un naufragiat la o scandura. Eu, fiind indiferent de varsta cea mai mica de la masa ( de obicei ) nu mai sunt nici suficient de mica incat sa ma bage cineva in seama, si nici nu voi fi considerata vreodata suficient de matura incat sa pot sa am ceva de spus si sa merite sa fie auzit. De obicei nu particip la aceste conversatii, sau mi se pun intrebari clasice la care am raspuns de prea multe ori ca sa nu dau raspunsuri telegrafice ( "Cum e la Facultate ?" "Nu ai cunoscut si tu un baiat acolo ?" "Pai cum, la varsta asta umbli singura ?" urmate de toate sfaturile mai mult sau mai putin plate si perverse care imi creeaza o stare de imi vine sa fug in lume ).
La felul doi si la desert continua discutiile pana la epuizare sau raguseala, pentru ca apoi membrii familiei sa caute refugiul intr-un loc unde sa se poata intinde sau odihni urechile si burtile. Discutiile continua pe grupulete, in diferite zone ale casei si ale gradinii, cu barfe, intelegeri si amintiri. Dupa cateva ore se duce fiecare acasa, unde urmeaza o digestie prelungita pana a doua zi, pentru a putea scapa de senzatia de "plin pana la refuz" pe care stomacul o semnaleaza cu disperare.
La noi in familie mesele de genul acesta sunt destul de dese, cu mai multi sau mai putini participanti in functie de importanta sarbatorii. Harmalaia condimentata cu vin de casa facut de bunicul de pe mama se amplifica pe masura ce burtile sunt tot mai pline, pentru a ajunge la saturatie odata cu stomacurile celor de la masa. Daca ma veti intreba in public despre toate afirmatiile de aici am sa le neg vehement. Insa recunosc ca tin mult la familia mea. In ciuda poluarii fonice pe care o produc.

Ziarul - "Spart" 19.04.2008

Poate ca ar fi mai nimerit sa scriu astazi despre prostie, insa o oarecare senzatie de jena si de sila imi opreste miscarea mainii undeva in aer. Mi se blocheaza sirul ideilor si renunt la a vorbi despre asta. Ar fi un subiect foarte alarmant daca ar provoca o durere proportionala, insa din pacate nu face asta si nimeni nu tipa in adevarata cunostinta de cauza.

Ma gandeam astazi cum o certitudine poate sa iti schimbe viata, si cum asta te poate face sa iti fie atat de frica incat sa alegi sa ramai in nestiinta. Cum un singur adevar, desi usor intuit si descifrabil, te poate repozitiona fata de Universul in care traiesti, si cum, cu lasitate, alegi sa nu te expui acestei schimbari de perspectiva. Poate ca asta ne inchide pe noi fata de toate cunostintele pe care ar trebui sa le avem undeva plantate adanc in noi, asteptand sa le oferim conditiile sa creasca, acel germene al cunoasterii Universale care nu prea da radacini in noi, pentru ca frica il intoxica. Probabil de asta se considera ca a cunoaste inseamna a te indeparta de ceilalti, iti aduce izolare si iti ofera perspective tot mai indepartate, mai de ansamblu. Pana la perspectiva suprema, atotcuprinzatoare.
Daca "sa ai totul" e echivalent cu "sa nu vrei nimic", atunci "sa stii totul" e echivalent cu "sa nu incerci sa afli nimic" ?


Dupa cum spuneai, in dragoste nimic nu poate fi urat. Dupa cum spuneam, ai dreptate daca dragostea este impartasita. Eu am un sentiment teribil de sila fata de propria persoana uneori, pentru ca nu iubesc sincer niciun barbat de care sa nu ma pot folosi pentru a-mi rezolva infirmitatile emotionale. Banuiesc ca am vazut in toata lumea un fel de proteza care sa imi permita o pretinsa integritate sufleteasca. Poate ca exista integritate si fara intregire.

Ziarul - "Vopsea" 17.04.2008

Astazi am luat o galeata de vopsea si am azvarlit-o cu inconstienta peste toata imaginea pe care o aveam despre Universul meu. A ramas o pata verde, scursa, care a acoperit imaginea aproape in intregime cu o uniformitate clara, in contururi precise, fara nuante si fara ezitari. Mi-e frica. Mi-e atat de frica incat mi-e frica sa admit asta. Ca si cand daca as recunoaste acest adevar, daca l-as marturisi mie insami si lumii intregi, m-ar coplesi greutatea lui si nu i-as putea face fata.
Vorbeam cu un amic despre senzatia de refuz, dupa ce ti-ai dorit mult timp un lucru. Ca atunci cand dupa o perioada lunga de infometare ti se pune mancare in fata si organismul varsa continutul stomacului ca refuz, ca protest fata de ceva care a lipsit atat de mult timp incat ajungi sa crezi ca poti sa supravietuiesti fara sa ii simti lipsa. Poate ca asta este sursa nehotararii mele, a fricii, a dezgustului.
Mi s-a spus mai demult sa scriu ceea ce aud si imi place, pentru ca persoanele care au rostit acele cuvinte sa si le poata aminti si crede din nou in ele. M-am transformat intr-un fel de scrib, de redactor de vise si de Universuri tranzitorii care nu imi apartin acum, si am constatat ca ideea aceasta nu functioneaza. Recitesc doar cuvinte goale, pe care nu le mai simt cu adevarat, si nu incetez sa ma minunez ca am putut gandi asa ceva, ca am putut sa o spun, sa o scriu, sa o cred. Sa cred ca lucrurile marunte te pot face fericit, sau mai bine spus ca ceea ce te poate face fericit este cu adevarat definit de cuvantul "marunt" vreodata.







Poate ca o pata mare de culoare nu inseamna decat ca privesti lucrurile prea de aproape, si de undeva departe ea capata o semnificatie aparte.

Ziarul - "Bariere" 14.04.2008

Cred ca revelatiile nu sunt ceva ce poti pastra, ci o stare de moment, pe care trebuie sa o tii minte si sa incerci sa crezi in ea si dupa ce nu o mai simti. Ma intorceam de la Bucuresti la Iasi cu masina. Mi-e destul de frica de viteza pentru ca am tot auzit povesti cu accidente. Am simtit cum ma adanceam in scaun pe masura ce masina accelera pana la o suta de Kilometri la ora, apoi dincolo de viteza asta. Cred ca atunci s-a rupt in mine o bariera a fricii care m-a facut sa imi doresc sa tip, sa plang, sa rad, sa iubesc, toate deodata, si inca multe altele. Cred ca am trait revelatia ca daca e, poti sa mori in cele mai stupide si neasteptate moduri, si ca totul este o loterie. Spun ca a fost o revelatie, pentru ca niciodata nu crezi cu adevarat cliseele de genul acesta, nu reusesc sa atinga nimic din tine. Eu am simtit asta ca pe un adevar atunci, si cred ca undeva, cand toata starea aceasta a incetat, am ramas cu ambitia de a-l crede in continuare.

Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 1" 10.04.2008

Cand citesc "A trai pentru a-ti povesti viata" de Gabriel Garcia Marquez nu ma pot abtine sa nu resimt o umbra de invidie fata de fundalul familial peste care isi asterne el povestea, fundal care l-a inspirat foarte mult in romanele sale. Ma gandeam ca eu nu am o astfel de zestre de intamplari ciudate de la care sa pornesc cand construiesc o lume noua in scris.
Totusi am vorbit cu mama si am descoperit ca ascunse bine in memoria bunicilor mei se afla intamplari la fel de potrivite pentru povestit, dar ca, dintr-o timiditate specifica familiei noastre, sau din pudoare, nu prea se vorbeste despre ele. Strabunicii mei au niste povesti obscure si usor neclare pentru mine, pentru ca sunt pierdute adanc printre amintirile decrepite ale unei copilarii dominate de contradictii. Bunicul meu de pe mama, la care tin foarte mult pentru ca e ca un copil mai mare in tot ceea ce face in afara de serviciu, s-a nascut intr-o familie numeroasa. A fost unul dintre ultimii copii ai mamei sale, care a murit la o nastere, cand el avea cam noua ani. Erau opt frati buni, si dupa recasatorirea tatalui sau a mai avut opt frati vitregi, totalul nasterilor din familia sa ajungand la douazeci si patru, dintre care au trait doar cei saisprezece. Mama lui era fiica de notar - si mama afirma cu o oarecare nesiguranta ca se numea Elena - si s-a casatorit din dragoste cu tatal lui la varsta de 16 ani. A murit la putin peste treizeci de ani, petrecandu-si aproape toata perioada cat a fost maritata fiind insarcinata. Bunicul a iubit-o mult, si ii simte lipsa mereu. Nu cred ca isi aminteste cum arata mama lui, si de asta evita sa discute despre asta.
Acum cativa ani, cand a fost operat de inima, a povestit in salonul in care era internat lucruri pe care mama nu le auzise niciodata. I le-au povestit ceilalti cand astepta sa iasa bunicul din operatie. Si-a dat seama ca, pentru proprii copii, uneori esti mai strain decat pentru ceilalti. Undeva, in familia noastra, cred ca nu s-a stiut niciodata cu adevarat cand trebuie trecuta granita dintre parinte si copil pentru a ajunge la frontiera mai larga dintre un om matur si un om matur. A ramas o gaura de neacoperit, o ruptura care in anumite momente e mai mare decat rupturile dintre oamenii straini, pentru ca aceia nu se ascund la fel de constiincios unii de altii cum se straduiesc parintii sa o faca fata de copii in familia mea. Asa incat stiu ca pe a doua sotie a tatalui bunicului meu o strigau Ileana si ca eu port numele a doi strabunici - Toadere - Teodora.
Cred ca stiu acum de unde a mostenit mama caracterul ei si modul ei de a privi lumea. Dupa ce a depanat povesti despre familia noastra am inceput sa simt un fel de solidaritate stranie fata de ea, ca si cand as fi inteles brusc ca nu prea ai cum sa decizi prea multe lucruri in viata. Si ca, pana la urma, orice ti se asterne in cale, va fi bine, chiar daca nu un bine imediat.
Multumesc pentru ca ai spus ca "Oamenii valoreaza atat cat valoreaza iubirea lor pentru altii, si nu iubirea altora pentru ei.". Sper ca asta sa ma rascumpere candva, presupunand ca exista bine si rau si vreo pedeapsa sau vreo rasplata pentru faptele tale. Pe mine si cateva generatii de parinti si bunici dinainte.

Ziarul - "Naufragiu" 08.04.2008

Ma intreb daca atunci cand te analizezi cu luciditate si constati ca ai comportamentul unui nebun, gestul in sine anuleaza posibilitatea ca tu sa ai dreptate. Acest mic paradox ii impiedica probabil pe psihologi sa isi semneze singuri internarea la ospiciu, asa cum ma impiedica pe mine sa trag o concluzie in privinta integritatii mele psihice. Cred ca s-au ciocnit in mine niste contradictii, atat de puternic incat s-au anulat unele pe altele si au lasat un fel de gol linistit. Din multitudinea de idei care imi treceau cu brutalitate prin minte in fiecare moment, facand zgomote de neinteles, nu a ramas niciuna clara si puternica. Un suras amar mi se intindea pe buze gandindu-ma la toti cei care cauta un "scop mai inalt" existentei. Adevarul este ca nu cred ca ai cum sa gasesti asa ceva. Scopurile sunt cele mai meschine plasmuiri ale imaginatiei noastre.
Cred ca am devenit in mintea multora un fel de reprezentant al adolescentei prelungite, cu toate reactiile mele cu tendinte "anarhiste". Mi s-a spus ca tot ce scriu aici este un gest inutil, si probabil ca avea dreptate, nimeni nu are nevoie de "bajbaielile" altcuiva. Cred ca pe mama a dezamagit-o foarte mult lumea si se straduieste sa ne protejeze pregatindu-ne cu unele mai mari care pornesc din sufletul ei. Ei nu stiu sa ii intind mana, asa cum o fac pentru alti naufragiati. Nici nu as putea sa spun daca gesturile astea vin din dragoste, sau din altceva din sufletul meu ce nu stiu sa numesc acum.

Ziarul - "Catre Don Quijote" 03.04.2008

Raman descumpanita in fata colii albe ce se deschide in fata mea. Caut un mod de a scrie despre libertate. Nu as sti sa o definesc nici acum, cand am vazut-o oglindita in ochii unor oameni. Stiu insa ca nu depinde de nimic altceva decat de tine insuti. Nu stiu daca o mostenesti genetic sau daca o inveti. Nu as putea sa o definesc sau sa o explic. Cert este ca tanjim cu totii dupa ea, atunci cand nu o simtim. Probabil ca toata discutia asta a pornit de la imaginea leoaicei din carul de circ, acea silueta eleganta, ferma si greoaie, care s-a intrezarit cateva clipe printre gratii.


Nu cred ca pot gasi cuvinte sa explic emotii, nu cred ca stiu de ce le simt, si nu cred ca are vreo relevanta acest element. Nu am raspunsuri la orice intrebare, si nu pot sa dau sfaturi. Pot sa fiu alaturi, atunci cand inoti in mocirla, insa nu te pot scoate de acolo. Esti singurul capabil de asta, eu pot doar sa te prind de mana atunci cand tu mi-o intinzi, pot sa te tin la suprafata, insa gestul trebuie sa iti apartina, ridicarea trebuie sa fie a ta, tu trebuie sa vrei sa iesi de acolo. Pana atunci am sa te urmez cand te indrepti spre Morile de Vant si am sa te privesc cum iti porti luptele. Numai pentru asta iti sunt alaturi, esti singur in tine si cu tine, si nimeni si nimic nu poate face ceva sa schimbe asta.

Ziarul - "Colaj" 21.03.2008

Ma mai plimb uneori cu senzatia ca port de mana pe cineva drag, ca ma urmeaza in liniste peste tot, si ca uneori imi raspunde acelor ganduri neformulate clar. Nu prea pricepe nimeni plimbarea asta a mea in doi. Ne-am obisnuit cu totii sa ii inchidem departe de noi pe cei care indraznesc sa creada in lucruri care nu pot fi catalogate ca fiind "reale". Daca intregul concept de divinitate nu ar fi coborat adanc in sufletele noastre probabil ca am fi avut azilele de nebuni intesate de credinciosi. Pana la urma o credinta atat de "abstracta" este considerata "nebunie" numai daca nu reuseste sa se generalizeze. O "nebunie" colectiva isi castiga titlul de "religie". Nu stiu daca lumea mai poate trece printr-o revolutie spirituala unificatoare. Nici nu stiu daca ar avea nevoie de o unificare la acest nivel. Insa exista ceva pervertit de o maturitate a umanitatii, ceva care ne-a rapit aproape tuturor acea inocenta care sa ne permita sa cautam raspunsuri in alta parte decat in noi insine.


Stateam cu un album de fotografii vechi in brate, si priveam la toti cei pe care nu i-am cunoscut, si al caror nume uneori nici nu il stiu, care imi intorceau zambetul din fotografii alb-negru cu marginile decupate in modele demodate, din clipele acelea ale lor, trecute in fata aparatului foto. Instantanee cu fragmente de viata, personalitati intregi ciuntite pana la dimensiunea unor secvente fugare si neclare blocate de obiectiv pe un film vechi. Aceeasi senzatie am avut-o pentru cateva clipe ascultand vocea lui Jim Morrison si realizand ca a ramas imprimata, blocata in timp pentru totdeauna in momentul inregistrarii, impreuna cu tot ceea ce a insemnat el in acele cateva minute de melodie. Ne obisnuim atat de mult cu aceste "viziuni" in intimitatea unui trecut care nu a fost al nostru, incat nu ne mai uimeste atat de des posibilitatea aceasta de a transcende limitele spatiale si temporale. Avem o mica masina a timpului, numai ca merge doar in trecut si numai pentru ceea ce ramane mereu imprimat undeva, fie pe hartie, pe banda audio, fie in sufletele noastre.


Cuvintele nu pot schimba mereu lumea, si mare parte din puterea lor rezida in interesul fata de persoana care le-a emis.

Nu am retete pentru o viata perfecta, nu am nici macar una pentru o viata frumoasa. Totul tine de gust, pui in amestec elemente dupa propriile preferinte, si speri ca la sfarsit sa iasa ceva bun, sau macar digerabil. Probabil ca ceea ce ne sperie pe noi la trecerea timpului, si ceea ce ne determina sa fim atat de egocentrici este tocmai faptul ca nu cunoastem timpul inainte de nasterea noastra, nu i-am simtit trecerea continua. Nu am cunoscut Universul inainte de existenta noastra, deci pentru fiecare dintre noi, el este doar atat cat poate fi cuprins de "Eu"-ul sau, atat cat poate fi cunoscut in timpul pe care il petrecem in forma umana. Universul incepe si se termina, literalmente, odata cu noi si este ceea ce putem atinge cu gandul sau cu o intindere de brat. Suntem centrul lui pentru ca se extinde pe masura ce il gandim, suntem creatorii lui pentru ca il percepem prin prisma subiectivitatii noastre, suntem Universul pentru ca el trebuie sa incapa in "Eu". Desi nimeni in afara de noi insine nu poate simti asa, lumea se termina odata cu noi insine.


Melodie atasata : Paolo Nutini - Autumn

Ziarul - "Cumulonimbus" 18.03.2008

Pierdut printre nimicuri naucitor de colorate, statea cuminte si astepta sa se aplece cineva peste el sa il ridice. Statea acolo de foarte mult timp, insa nu incetase vreodata sa isi etaleze mandru speranta ca asta se va intampla, totusi, candva. Era ca la un fel de bazar, pe o tejghea, cu trecatori privindu-l lung, fara sa il observe, printre toate celelalte lucruri la jumatate de pret. Insa nu avea altceva de facut decat sa stea cuminte si sa astepte. Isi intinse aripile gri si picioarele cu ghete scalciate, se zburli in vant si ramase asa, in timp ce trecatorii se rareau in jurul sau. Cand a inceput sa ploua a ramas singur in strada, cu aerul pierdut al unei vrabii plouate, la fel de decolorat ca si cand ar fi fost o jucarie perisata, intoarsa cu cheia si lasata sa se invarta schioapa in gol. La picioare i se aduna o balta de proportii diluviene, de sub care ghetele scoteau rareori bulbuci de disperare, ranjind apoi resemnate cu toate degetele de la picioare.
Ploase deja timp de trei zile cand se misca din nou, trecatorii rari de pe strada obisnuindu-se cu imaginea sa de gargouille. Hainele incepusera sa dea semne de putrefactie pe el, sfasiindu-se mai rau pana cand ramasera niste zdrente infasurate in jurul soldurilor. Isi stranse aripile pe langa el de rusine si continua sa astepte zambitor, privind undeva spre orizontul betonat.


Probabil ca asta e varsta potrivita pentru realizarea acelui amestec complicat care ne permite sa iubim statornic si sa speram in acelasi timp ca va dura o vesnicie. Sa fim idealisti si puternic atasati in acelasi timp. Sa ramanem in acelasi loc, sub ploaie, pana ne totolotim de tot si devenim maturi, ne pierdem visele ca pe niste haine putrezite si ne invaluim rusinati in ceea ce trebuia sa ne ajute sa zburam. Privim mereu spre un orizont de care nu incercam sa ne apropiem, ca si cand ar trebui sa vina el inspre noi, o lume frumoasa obturata de noi insine, de dezamagirile noastre carora nu putem sa le dam drumul usor pentru ca sunt proprietati valoroase adunate in timp cu multa truda, de tristetile monotone care ne topesc in depresii pana devenim mase fara forma de pasta gri, o jucarie care bate pasul pe loc pana cand i se termina de invartit cheita. Da, asta trebuie sa fie varsta acestei minunate alchimii.