Mi-am luat tubul de desen pe umeri si am plecat. Am fost enervata, apoi trista, pana am ajuns sa imi schimb brusc destinatia si sa ma duc in cafenea, sa beau ciocolata calda, in loc sa ma indrept spre casa. Plimbarea a schimbat multe. Incep sa cred ca transform mersul intr-un gest sacru, intr-un act de cautare si de regasire a sinelui in sine. Distantele au devenit ceva necesar, nu atat la nivel material cat spiritual. Plimbarile sunt un elogiu adus distantelor : le modifica fara sa le anuleze decat spatial. Cand nu ai o destinatie anume, distanta face hazul drumului. Din cauza aceasta plimbarile mele sunt lungi.
M-am oprit la o masa si am comandat o cana de ciocolata calda, am cautat prin rafturi o carte care sa mi se para interesanta, si am ales una subtire. Se numea "Novecento". Am recunoscut repede primele pagini, deoarece am avut ocazia sa vad o ecranizare a cartii. Povestea unui pianist genial, nascut pe un vapor care traverseaza Oceanul Atlantic de cateva ori pe an, care moare fara sa fi coborat vreodata de pe vas. M-a frapat explicatia referitoare la teama acestuia de a pasi pe pamant, data in monologul povestii : un pian are 88 de clape, este usor sa stii ce muzica poti canta la ele, pentru ca sunt in numar limitat; nesfarsitul posibilitatilor pe care i le-ar fi deschis coborarea de pe vas a fost cea care l-a speriat pe pianist : nu ar fi putut sa cante la clapele lumii pentru ca acela este pianul lui Dumnezeu si nu este facut pentru o fiinta limitata. Am citit monologul dramatic fara sa sar pasaje. Am zambit.
Probabil ca sunt clipe din acestea in care unele lucruri simple satisfac cele mai complexe nevoi spirituale. Ca acest miros de cafenea, cu derivatele sale din cacao si cafea amara, clipele petrecute la masa sorbind lichidul fierbinte si dulce care arde gatul cu aroma sa senzuala, clipele petrecute in fata planselor fara o tema anume insa convins ca iti poti mazgali o parte din suflet pe foaie cu creionul si radiera. In scurtele mele momente de intelepciune, cred ca perfectiunea nu este ceva la care tindem, ci ceva ce nu stim sa vedem in jurul nostru si in noi insine. Paradoxul - in limbaj biblic - este ca omul nu a fost alungat din Paradis cand a muscat din Pomul Cunoasterii Binelui si al Raului; nemancand marul pana la capat, a dobandit o cunoastere partiala care l-a facut incapabil sa regaseasca perfectiunea in ceea ce inainte fusese pentru el Paradisul. Asadar, exista Paradisul Inocentei si Paradisul Cunoasterii. Umanitatea se afla undeva la mijloc, adica intr-o forma de Purgatoriu sau de Infern.
Acest Decembrie se va prezenta in culori aprinse.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu