"Te-am cautat in toti si-n toate,
Si te-am gasit, apoi, in fiecare-n parte..."
Mi-a placut Milan Kundera. El nu scrie romane, ci eseuri argumentative in care isi sustine afirmatiile prin aplicarea lor vietii reale. Toate teoriile se verifica intr-o poveste cu personaje, fara ca acestea sa ocupe, in diversitatea caracterelor lor, esenta scrierii. Personajul nu are greutate, nici actiunea, decat corelate la ideile pe care trebuie sa le sustina. Milan Kundera afirma la un moment dat ca personajul nu poate depasi cercul devenirii autorului sau. Prin acest cerc al devenirii se intelege atat ceea ce este scriitorul, cat si tot ceea ce ar fi putut deveni; atat fragmente de personalitate ale acestuia, fapte si intamplari la care a luat parte, cat si optiuni pe care nu le-a urmat, acel "altfel" care i-ar fi schimbat cursul vietii. O teorie cat se poate de aplicabila, luand in considerare faptul ca "Memoriile" marilor scriitori seamana izbitor cu povestile personajelor pe care le-au creeat, aducand noutate doar in dispunerea lor temporala si in distribuirea lor diferitelor personaje. Poate ca pana la urma suntem rezultatul unui proces de creeatie realizat involuntar "dupa chipul si asemanarea" divinitatii, datorat lipsei de originalitate a unei ratiuni pe care ne e usor sa o numim "superioara". Orice proces imaginativ are la baza amestecarea si redistribuirea unor procese cognitive care l-au precedat. Un om care nu stie nimic nu ar putea imagina nimic. Oare copiii viseaza in uterul mamei ?
Nu stiu daca ma asculti la fel de des pe cat o faceai inainte, sau mai just exprimat, nu stiu daca auzi. Eu te ascult, peste aproape un an, inca te aud si inca astept; numai ca nu prea mai ai multe de spus. Se simte in voce dezamagirea pe care o anticipezi, acea cedare simetrica destinului tatalui care nu si-a implinit niciodata visul de a fi dirijor. El nu avea ureche muzicala. Tu nu ai voce pentru cantat. Probabil ca in general copiii nu invata prea multe din greselile parintilor. Poate ca pentru a face asta este necesar sa fii puternic si sa lupti ca sa invingi in tine tiparul pe care ti l-au oferit parintii tai. Cel mai trist este cand renunti pana si la lupta. Atunci iesi in afara ta, deraiezi de pe sinele pe care ar fi trebuit sa le urmezi, si pornesti anevoie sa tragi santuri in lungul camp al anonimilor, cu picioarele tarsaite si ochii obositi. Devii ceea ce se asteapta societatea sa devii - si societatea nu a cerut niciodata artisti.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu