Ziarul - "Furnicar" 11.09.2008

Pana la urma viata, indiferent de durata ei, este scurta. Atat de scurta incat singura noastra datorie este sa o traim cat mai frumos.

Identitatea este singurul lucru pe care il detinem cu adevarat. Identitatea noastra, de la nume pana la cel mai mic detaliu intim. Nu moartea rapeste aceasta identitate ci timpul, uitarea, si cei care raman. Existenta noastra nu se masoara in timpul petrecut printre oamenii vii ci in timpul trait, poate uneori confuz si mai ales intens. Acele cateva momente in care iti scapa din mana controlul si cand atingi din nou pamantul te minunezi de cat de frumos ai zburat. Asta este toata viata noastra. Suma clipelor petrecute in zbor deasupra lumii, deasupra a tot ceea ce inseamna trivial, a tot ceea ce este pamantesc si fizic. Viata nu sta in fizic, viata se serveste de el. Traim in realitate cateva minute, cateva ore, poate cateva zile, numai ca le rasfiram de-a lungul catorva ani.

Suntem o generatie lipsita de imaginatie, noi, toti cei care avem nevoie de filme horror ca sa ne ingrozim, de filme de razboi ca sa ne revoltam, de filme porno ca sa ne simtim excitati, de toate cate sunt explicite si clare, de manuale "pentru prosti" despre viata, societate, gatit, crescut pisici, nascut copii si procreat. Facem totul "dupa carte", uneori fara sa ne dam seama. Ne complacem in tiparele oferite de altii, pentru ca dorim atat de mult sa aderam la un grup, sa ne simtim integrati, penstru ca integrarea inseamna acceptare, pentru ca noi confundam acceptarea cu respectul, pentru ca ne este prea frica sa fim altfel. Suntem tot ceea ce spun altii sa fim pentru ca nu avem imaginatia sa fim altceva, sa ne dorim altceva, sa visam si sa ne regizam propriile vieti. Suntem o masa de oameni si nimic mai mult, un furnicar pentru care gandeste altcineva, un grup care executa miscarile de dans ale unei ratiuni nu neaparat mai respectabile. Nu facem nimic altceva decat sa ne inghesuim in matrite si sa suferim pe de o parte pentru ca nu incapem cum trebuie in ele si pe de alta pentru ca stam chirciti intr-un spatiu mult prea stramt.

Si acum imi amintesc cum ne povestea Sorina despre stilul de a picta al lui Botticelli, ca inca nu era eliberat de constrangerile stilurilor precedente. Ca presimtea zborul, insa in mod dureros nu a reusit se se lanseze cu aripile desfacute. Mi se pare una dintre cele mai reale si mai dureroase experiente creatoare.