Astazi am luat o galeata de vopsea si am azvarlit-o cu inconstienta peste toata imaginea pe care o aveam despre Universul meu. A ramas o pata verde, scursa, care a acoperit imaginea aproape in intregime cu o uniformitate clara, in contururi precise, fara nuante si fara ezitari. Mi-e frica. Mi-e atat de frica incat mi-e frica sa admit asta. Ca si cand daca as recunoaste acest adevar, daca l-as marturisi mie insami si lumii intregi, m-ar coplesi greutatea lui si nu i-as putea face fata.
Vorbeam cu un amic despre senzatia de refuz, dupa ce ti-ai dorit mult timp un lucru. Ca atunci cand dupa o perioada lunga de infometare ti se pune mancare in fata si organismul varsa continutul stomacului ca refuz, ca protest fata de ceva care a lipsit atat de mult timp incat ajungi sa crezi ca poti sa supravietuiesti fara sa ii simti lipsa. Poate ca asta este sursa nehotararii mele, a fricii, a dezgustului.
Mi s-a spus mai demult sa scriu ceea ce aud si imi place, pentru ca persoanele care au rostit acele cuvinte sa si le poata aminti si crede din nou in ele. M-am transformat intr-un fel de scrib, de redactor de vise si de Universuri tranzitorii care nu imi apartin acum, si am constatat ca ideea aceasta nu functioneaza. Recitesc doar cuvinte goale, pe care nu le mai simt cu adevarat, si nu incetez sa ma minunez ca am putut gandi asa ceva, ca am putut sa o spun, sa o scriu, sa o cred. Sa cred ca lucrurile marunte te pot face fericit, sau mai bine spus ca ceea ce te poate face fericit este cu adevarat definit de cuvantul "marunt" vreodata.
Poate ca o pata mare de culoare nu inseamna decat ca privesti lucrurile prea de aproape, si de undeva departe ea capata o semnificatie aparte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu