Am revazut un film vechi si probabil destul e lipsit de glorie, ca toate povestile cu buget redus si actori de mana a doua. Mi-a atras atentia povestea personajelor, si unele replici pe care parca le-am auzit si le-am rostit de multe ori pana acum. Povestea incepe cu doi tineri dintr-un oras uitat de lume, de viata, de timp. Se iubesc mult ei doi, desi destul de frivol. Ea este firava si duioasa, el se straduieste sa faca fapte de vitejie. Pe asta se bazeaza toata dragostea lor, pentru ca in momentul in care unul dintre ei inceteaza sa mai para un personaj de basm si cade in real, in cotidian, in sfera imperfectului, dragostea se gaseste pe marginea prapastiei. Apare insa Carnavalul in oras, cu un Magician care nu lasa niciodata sa se inteleaga daca este un escroc expert sau daca este intr-adevar un personaj asemanator lui Mephisto, insa aduce cu el tot suflul de realitate, de viata si de timp care le lipseste celor doi. Pe el il umileste demonstrandu-i ca nu este pregatit sa fie in lumea reala eroul nimanui. Pe ea o face sa se indragosteasca de el, o lasa sa isi imagineze cum va explora tot ceea ce ii este necunoscut alaturi de el dupa care o paraseste. Nu e nimic sexual in povestea asta. Totul este un joc de oglinzi si de fum, o parada a halucinatiilor si dorintelor umane. M-a facut sa zambesc insa un schimb de replici in care mi-am regasit cuvintele, naive si duioase venind din gura fetei.
" - Ajunge ! Tu nu intelegi ca totul a fost o iluzie ? Eu nu sunt ceea ce crezi tu ca sunt.
- Am incredere ca vei face sa fie bine. Nu stiu de ce, insa am incredere in tine."
Pana la urma cu totii suntem umani. Societatea ne pregateste de mici sa fim nefericiti, sa nu intelegem ca atat noi, cat si ceilalti, vom avea defecte, reactii inexplicabile, ca vom gresi. Nu mai stiu ce inseamna viata de cuplu, insa am demontat pe rand toate basmele si legendele referitoare la o relatie. Nu inseamna nici un joc infinit de-a eroul si de-a printesa, nu inseamna nici o potrivire unica, nu inseamna nici macar blandete. O relatie imi pare un efort continuu, marcat de compromis, marcat de tristete, marcat de plafonare. Si cu toate acestea, suntem mereu incurajati sa il facem. Pentru un copil ? Pentru a putea da vina pe altcineva ? Pentru a nu-ti tiui urechile singur in casa ? Pentru sex ? Pentru ce ?
O prietena mi-a spus ca a face un copil i se pare un act egoist. M-a intrebat apoi de ce mi-as dori un copil. Nu il cunosc deci nu il pot iubi inainte de a-l face. Orice alt motiv este egoist. Nu am stiut ce sa ii raspund. Mereu am crezut ca a avea un copil cu cineva poate fi gestul suprem de demonstrare a dragostei. Apoi mi-a venit in minte ca acesta este un alt cliseu folosit de societate. Sunt atat de multe alte lucruri de rezolvat intr-o relatie, lucruri mult mai marunte pe care le trecem cu vederea, cum ar fi altruismul, blandetea, rabdarea, intelegerea, toleranta, acceptarea, cunoasterea. Insa noi aducem pe lume copii carora nu le putem oferi nimic valoros. Pentru ca suntem prea preocupati de cele mai multe ori sa ne umplem propriile goluri. Ce i-am putea invata pe copiii nostri daca nu am invatat nici noi prea multe ?
Inca muncesc pentru a umple golurile. Inainte sa o fac nu pot raspunde decat cu presupuneri si estimari. Asa incat tac.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu