Copilul sta singur pe trotuar si fumeaza; aceasta imagine a sa ii pare cu atat mai frumoasa cu cat i se pare mai nepotrivita; a rupt granitele interdictiei parentale si asta ii da sentimentul de libertate. Fara interdictii ne-ar fi imposibil sa ne simtim vreodata liberi.
Jos mastile, copii. Puneti-le pe pamant si calcati-le in picioare. Astazi vom fi numai noi. Cu acelasi gest, las masca jos, la picioarele tale, mama. De astazi nu mai sunt "copilul tau" ci voi fi "eu". Asta nu inseamna nicidecum ca te voi iubi mai putin. Inseamna doar ca as vrea sa te pot iubi ca "persoana" si nu numai ca "mama". Tu vei alege daca spargi masca sau nu. As vrea ca "datorie" sa dispara din vocabularul nostru si sa fie inlocuit de altceva. Ceea ce scriam in Ziar trebuia sa reprezinte declaratia mea de "independenta", si de aceea, trebuia sa nu apartina universului copilariei mele; insa la ce e buna "independenta" daca nu este recunoscuta de cei in drept sa ti-o ofere. Si "independenta" vreau sa fie inteleasa ca o trecere de la statutul de copil, ale carui decizii si existenta ca persoana sunt determinate de elementul familial omniprezent, la statutul de adult care poate fi privit ca persoana desprins de contextul familial.
Cat despre Ziar, priviti-l ca pe niste scrisori venite dupa o tacere lunga, menite sa o sfarame. O tacere lunga a ceea ce am simtit ca sunt, a ceea ce mi-am dorit sa fiu si a imaginii schimbatoare pe care o am acum. De multe ori am afirmat ca ma invart in cercuri. Totusi, privind din perspectiva oamenilor carora le-am impus tacerea si pe care i-am lasat o vreme "in urma", cred ca in anumite privinte sunt de nerecunoscut. Imi amintesc de soldatul german care spunea "Stiu. Noi traim in sufletul celor ce ne-au ucis." si ma gandesc ca am lasat pe drum, asemeni unui marcaj, farame din mine, in grija mai multor oameni la care am tinut. Fiecare a ucis ceva in sine si in mine pentru a da nastere la ceva nou. Si fiecare va pastra in suflet - asa cum voi face si eu, daca voi avea puterea - acea farama pe care le-am permis sa o tina in palme pentru ca apoi sa o scape pe jos si sa o sparga.
"If you come to me at this hour, your minutes will become hours, your hours will become days, and your days will become a lifetime.
(...)
What matters is not what is written on the paper; what matters is what is written in the heart. So burn the letters and lay their ashes on the snow at the river's edge. When spring comes, and the snow melts, and the river rises, return to the banks of the river, and re-read my letters with your eyes closed. Let the images and words wash over your body like waves. Re-read the letters with your hand cupped over your ear. Listen to the songs of Eden. Page, after page, after page. Fly the bird path. Fly..."
( Gregory Colbert - "Ashes and Snow" )
A cunoaste nu inseamna a sti si nici pe departe a crede. Si in asta ma impiedic de fiecare data cand vreau sa imi schimb certitudinile pe altele; cel putin in privinta divinitatii. Imi imaginam un dialog in care as spune ceea ce ma deranjeaza la mine insami. Si dintre toate, m-a surprins cel mai mult ca imi parea rau pentru faptul ca nu cred.
Pot vorbi despre divinitate ca despre un adevar absolut, ca despre o certitudine; pot spune ce "cunosc", ce "stiu", insa niciodata ce "cred".
Astazi am inclus printre "cititorii" mei persoane in fata carora mi-a fost teama sa vorbesc sincer. Mi-a luat mult timp sa imi adun curajul pentru gestul acesta. Nu as putea spune de ce am ales sa trimit Ziarul. Poate pentru ca sunt persoanele cele mai indreptatite sa ma cunoasca. Si pentru ca am sperat sa le faca placere.
Poate pentru ca numai prin gestul acesta imi pot afirma "libertatea".
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu