Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 2" 21.04.2008

Au trecut si Floriile anul acesta - la noi in familie doar un alt pretext pentru o reuniune si un pranz de proportii pantagruelice. De obicei aceste intalniri sunt atat de zgomotoase incat ma apuca groaza numai gandindu-ma la toate zilele de nastere sau onomastice pe care le avem de sarbatorit de-a lungul anului.
De obicei, se urmeaza aceeasi rutina. Aperitivele sunt pentru depanat amintirile vechi de peste 50 de ani ale bunicilor, pretext pentru barfa si discutii despre diverse cunostinte fantomatice si indepartate ale familiei. Pana la felul intai de obicei nu apare niciun conflict. Borsul ii ofera tatei un pretext pentru comentariile rautacioase la adresa mancarii ( uraste borsul si supele ) pentru ca apoi sa fie secondat de tatal lui ( bunicul meu a fost doctor, ceea ce il face sa presupuna ca este mai inteligent decat oricine altcineva de la masa ) care face comentarii fie rasiste, fie religioase, ajungand la teme politice. Cum bunicii sunt pozitionati la doua capete de masa opuse, si nu prea mai aude bine niciunul, incep asa-numitele "dezbateri" care constau in urlete furioase despre Comunism si Democratie. Asta in timp ce mesenii mai putin importanti, adica restul familiei, incearca sa se inteleaga intre ei formand grupuri mai mici, incepand si ei sa vorbeasca tare pentru a se putea intelege.
Cel mai amuzat este cand la masa vin si oameni care nu sunt direct inruditi cu noi, in combinatie cu bunica mea pe linia paterna, care vorbeste mult si aiurea reusind sa jigneasca sau sa jeneze orice invitat nu ii convine. In toata harmalaia provocata sora mea se agata de sotul ei pentru o scapare vremelnica si onorabila de la conversatii, in timp ce eu si mama ne uitam una la cealalta ca un naufragiat la o scandura. Eu, fiind indiferent de varsta cea mai mica de la masa ( de obicei ) nu mai sunt nici suficient de mica incat sa ma bage cineva in seama, si nici nu voi fi considerata vreodata suficient de matura incat sa pot sa am ceva de spus si sa merite sa fie auzit. De obicei nu particip la aceste conversatii, sau mi se pun intrebari clasice la care am raspuns de prea multe ori ca sa nu dau raspunsuri telegrafice ( "Cum e la Facultate ?" "Nu ai cunoscut si tu un baiat acolo ?" "Pai cum, la varsta asta umbli singura ?" urmate de toate sfaturile mai mult sau mai putin plate si perverse care imi creeaza o stare de imi vine sa fug in lume ).
La felul doi si la desert continua discutiile pana la epuizare sau raguseala, pentru ca apoi membrii familiei sa caute refugiul intr-un loc unde sa se poata intinde sau odihni urechile si burtile. Discutiile continua pe grupulete, in diferite zone ale casei si ale gradinii, cu barfe, intelegeri si amintiri. Dupa cateva ore se duce fiecare acasa, unde urmeaza o digestie prelungita pana a doua zi, pentru a putea scapa de senzatia de "plin pana la refuz" pe care stomacul o semnaleaza cu disperare.
La noi in familie mesele de genul acesta sunt destul de dese, cu mai multi sau mai putini participanti in functie de importanta sarbatorii. Harmalaia condimentata cu vin de casa facut de bunicul de pe mama se amplifica pe masura ce burtile sunt tot mai pline, pentru a ajunge la saturatie odata cu stomacurile celor de la masa. Daca ma veti intreba in public despre toate afirmatiile de aici am sa le neg vehement. Insa recunosc ca tin mult la familia mea. In ciuda poluarii fonice pe care o produc.