M-am oprit pe peluza din fata hotelului. Cladirea se inalta intre mine si orizont, profilandu-se ca o umbra prin ceata de dimineata. Drumul pana acolo a fost prost, statiunea aproape parasita, si ceata aceea aproape fantomatica facea peisajul sa para sinistru. Asa a inceput vacanta mea, in fata unui hotel neterminat, ramas in paragina de multi ani, cu geamurile sparte, cu soarele rasarind dincolo de munte. Nu stiu daca mi-am pus viata in pericol urcand aiurea prin munti, insa asta a fost senzatia mea, atunci cand am urcat drumuri uitate printre stanci, pe trepte care alunecasera la vale, pe scari ruginite peste cascade, clatinandu-se si arcuindu-se sub greutatea mea. Am incercat sa nu ma uit in jos, sa nu imi fie frica; insa m-am uitat si mi-a fost frica, una educativa, ca orice frica generata de impingerea limitelor personale, de largirea cercului.
Supermarket-ul vuia de oameni grabiti sa plateasca inainte de inchiderea magazinului. Peste toata agitatia bipaia pe mai multe tonuri casa de marcat care inregistra produs dupa produs pe lista de facturare. Minutele petrecute in asteptare in fata caselor de marcat mi-au oferit perspectiva realista a inutilitatii. Drumul nostru merge in aceeasi directie ( si asta ma ingrozeste ) si catre aceeasi destinatie; singurele gesturi care pot ramane sunt cele care lasa urme in sufletul cuiva. Si cum cu totii suntem perisabili, totul devine usor de uitat. Cand eram mica era un desen animat serial cu un marinar care trebuia sa adune niste bijuterii pentru a combate o mare neagra, vrajita. Marea aceea inghitea totul si ceea ce era inghitit de ea nu putea fi recuperat fara bijuteriile acelea. Imi aminteste putin de uitarea care ne inghite pe rand povestile.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu