luni, 9 iunie 2008

Ziarul - "Impluvium" 05.06.2008

Totul se misca acum cu acea apasare prelungita cu care iese fumul pe nari. Numai ca fumul iese si dupa doua, trei respiratii acum, si incep sa ma intreb daca nu cumva ia nastere undeva in mine, dintr-un foc care arde mocnit inauntru. Portretul acesta solitar cu tigara in mana a fost o marca a revoltei. A fost un simbol de apartenenta, de credinta intr-o ideologie... a devenit un ritual apasator si lipsit de sens. Probabil ca voi renunta la el.


Dupa ce a intrat in casa, usa s-a micsorat in urma lui pana la dimensiunile unei gauri a cheii. Era o caldura naucitoare in camera lui, care facea ca obiectele sa se dilate intr-atat, incat nu ajungea la noptiera sa isi aseze ochelarii pe ea. Patul capatase proportii gigantice. In noptile sale de singuratate ii era teama sa nu se piarda printre cearceafuri si sa nu mai gaseasca iesirea de sub ele, sa moara sufocat dedesubt din neputinta de a le da la o parte. Vaste deserturi de asternuturi albe, capabile sa te piarda si sa te uite inauntru. A vrut sa iasa din camera, insa usa deschisa nu i-a oferit decat perspectiva intunecata a holului. Atat de intunecata, incat holul ar fi putut la fel de bine sa nu mai existe, inghitit si digerat de intunericul care i se intindea acum la picioare. A incercat sa aprinda lumina, insa palpairile becului s-au pierdut fara sa poata impinge marginile camerei lui mai in afara. Citise candva ca exista un fel de fobie care presupune teama de infinit. Si abia atunci a inteles cum poti sa te temi de infinit intr-o lume atat de marginita. [ Limitele nu mai inseamna pentru el finitudine. Intunericul se oprea la usa camerei lui, insa putea cuprinde tot restul Universului, si acesta este infinit. ] A inchis usa si s-a ghemuit pe jos, cu fruntea sprijinita de marginea patului. I-a pipait coltul ca sa se asigure ca macar patul se termina undeva, si a dibuit, plutind la cativa milimetri de asternut, aproape imperceptibil, mirosul ei de tei, uitat in graba plecarii din viata lui. [ O ultima amprenta putin stearsa lasata omagiu unei relatii careia ar fi vrut sa nu ii fi supravietuit. ] Ca orice barbat refuza sa planga, si numea acest refuz neputinta, pentru a nu fi nevoit sa arate indarjirea cu care i se impotrivea acestui act natural. Cand venea la el aducea mereu o carte, din care ii citea pasaje dupa ce se dezbraca de tot si se ascundea sub acelasi asternut infinit, care nu ajungea, atunci, sa ii acopere niciodata bustul. El se aseza langa ea si o asculta citind, cu indulgenta, mai mult de dragul vocii decat de dragul cartii pe care o considera o banala poveste repetata. Uneori, din peretii camerei aflati la departari uriase, pornea inapoi reverberatia acelor momente, si glasul ei repetat in ecouri il trezea cu aceeasi poveste. Insa tacerea, ca si intunericul, isi revendica si ea din cand in cand infinitul.


Probabil ca voi renunta la multe dintre credintele mele care stau sa se stinga si arunca valuri de fum afara. E timpul sa vina potopul.

Niciun comentariu: