Marea se intindea la picioarele mele necunoscuta si totusi atat de familiara. Desculta pe plaja urmaream miscarile pe care le executa pe nisip, intalnite in atatea dormitoare in atatea locuri si timpuri. Soarele era inca ascuns dupa valuri si lumina patrundea gri pana pe plaja. Imi imaginasem momentele astea in atat de multe feluri incat m-a surprins ca nu acoperisem niciodata aceasta ipostaza de singuratate asumata. Marea era gri si se confunda cu cerul, aproape ca nu puteai sa le deosebesti; atat doar ca marea miroase a alge si cerul ramane mereu la fel de indepartat si de intangibil, ca toate lucrurile care nu au miros. As fi vrut sa pasesc in apa, mergand incet in adancurile ei pana m-ar fi acoperit cu totul. Miroseam marea si imi venea sa ma apropii, pana as fi putut inspira apa direct in plamani cu parfumul ei cu tot. Sa mirosi apa pana o inspiri, sa mirosi nisipul pana il inspiri, sa mirosi pielea pana o inspiri, pana cand totul trece prin tine si devine tu insuti. Si atunci nimic nu mai poate fi departe, intangibil, sau dureros al altuia.
Peisajul acela arid, ars, nisipos, ma facea sa ma gandesc la razboi. La linistea de dupa razboi, cand totul este sfasiat sau mort si tacerea isi cere drepturile. Plecarea asta a reprezentat abandonul meu fata de mine insami. M-am lasat in urma invinsa, si am pasit mai departe prin nisip catre nicaieri - eu ii spuneam in cautarea apei. Insa soarele e sus, aluneca pe firul lui in cerul intangibil si arde totul in calea lui. Si eu... eu sunt departe de tot, o umbra tremuratoare pe linia orizontului si in jur nimic altceva decat tacere.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu