luni, 23 iunie 2008

Ziarul - "Telescop" 20.06.2008

Mi-am descoperit un nou tabiet, acum, că tot plouă de câteva zile în oraşul nostru cu mulţi tei. Merg la câte o terasă în Copou, şi citesc, însoţită de o prietenă. Petrecem aşa ore întregi vorbind şi citind, ne rupem puţin de lume, una de alta, şi de noi însene. Apoi ne întoarcem pe jos o bucată de drum, şi aici ne prinde ploaia, cu mirosul ei inevitabil de ceai de tei, până reuşim să luăm un taxi spre casă, de undeva. E ceva în obiceiul ăsta care mă face să îmi doresc să îl transform în tradiţie personală, în tabiet, după cum spuneam ( deşi cuvântul ăsta mă face să mă simt îmbătrânită şi înţepenită în tipare ). E ca şi cum m-aş întâlni cu o oglindă umană, distorsionată puţin, alterându-mi pe alocuri imaginea, însă oferindu-mi o perspectivă de ansamblu asupra mea, asupra a ceea ce îmi doresc să fiu, asupra oamenilor la care ţin.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.

Niciun comentariu: