Daca ar fi sa spun ceva despre ziua de astazi as spune ca nu e mare lucru de spus. Daca as spune asta, afirmatia ar avea o nota de sarcasm. Zilele de genul acesta ma sperie prin cat sunt de goale. Sunt zile pe care nu reusesc sa le "umplu", indiferent cat de multe activitati indes in ele. Mi-am permis un gest ciudat, usor nebunesc. Am luat o bucata de carton pe care mi-am insirat la repezeala cuvintele pe care nu stiam cui sa le spun, am pus deasupra un patratel de ciocolata amara, un creion si o radiera ( care imi fusesera imprumutate mai demult de colegul pe planseta caruia a aterizat aceasta gramada ) si le-am lasat in trecere pe masa unui amic. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca i-am lasat la indemana toate instrumentele cu care sa inceapa un potential dans de casa de nebuni. Radiera ca sa imi stearga scrisul, creion ca sa scrie altceva acolo, si ciocolata amara - 70% cacao - ca sa se integreze starii mele de spirit. As vrea sa spun ca "spre surprinderea mea" nu a existat nicio reactie. Insa nu m-a surprins deloc.
Toate acestea pentru ca am vorbit cu acelasi coleg, si mi-am dat seama ca nu ma aude - sau aude selectiv si pricepe ce doreste. Cred ca uneori oamenii tipa din speranta ca "surzenia" auditoriului este datorata unui defect de acustica al camerelor interne ale urechii. Eu nu am tipat. Eu am scris. E felul meu de a tipa la lume.
Toate acestea pentru ca monotonia trebuie condimentata cu gesturi uneori paguboase la nivel emotional. Politica mea sufleteasca.
Si daca "viata este asa cum ti-o faci", dragul meu coleg, nu vreau sa te mai aud niciodata plangandu-te de nehotararea si de nepasarea pe care le-ai ales sa faca parte din viata ta.
Mi-am amintit de un personaj feminin dintr-o carte a lui Gabriel Garcia Marquez care dupa ce este parasita de sotul ei din motive de onoare ii scrie acestuia in fiecare zi cate o scrisoare. Dupa zeci de ani, cand sunt amandoi batrani, el apare in poarta casei ei cu o valiza plina cu scrisorile ei nedesfacute, intreband-o daca este fericita ca el s-a intors. Ma intreb daca tu stii, fara sa citesti toate astea, pentru ce sunt scrise, daca de acolo, pe unde te poarta pasii tai marunti de degete pe asternuturi, stii ca astept sa imbatranim si sa te vad in pragul casei cu toate cuvintele nedesfacute stranse in valize sufletesti pe care sa mi le daruiesti inapoi.
Nu sunt atasata de nimeni si de nimic. Asta inseamna libertate ? Acesta este actul meu de curaj, inainte sa cada toate zidurile peste mine.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu