Am învăţat în timp că nu poţi avea dreptate. Cel puţin, nu pentru altcineva decât pentru tine însuţi. Deciziile tale, Universul tău perceput subiectiv, nu se identifică niciodată cu al altcuiva. Cea mai corectă abordare este să dai sfaturi, şi numai când îţi sunt cerute; şi atunci să ai capacitatea să le pliezi subiectivităţii celuilalt, nu celei proprii. Mi-ar fi plăcut să fi ştiut asta mai demult, să fie scrisă în abecedar, să o înveţi la grădiniţă, poate, înainte de orice altceva. Să fie un manual de reguli, "Cum să devii înţelept în n paşi ( manual pentru proşti ) " pe care să te pună să îl înveţi la fel de bine ca tabla înmulţirii, să îţi vină în minte răspunsul corect pentru orice calcul emoţional.
Ne atingem vieţile tot timpul, şi o fracţiune de secundă poate schimbă destinul întregii omeniri. Însă să lăsăm lucrurile mari deoparte. O fracţiune de secundă îţi poate schimba cursul vieţii. Fie că a însemnat să ratezi un autobuz sau să nu reuşeşti să ieşi la timp de sub apă. Dacă ne-am aniversa timpul până la moarte şi nu timpul trăit, poate că am avea o noţiune mai clară despre cât de presaţi de timp suntem. Cât de dependenţi de timp; cât de integraţi lui; cât de mici în faţa timpului. Nu este vorba de lucrurile pe care le pierzi pe parcursul vieţii. Pierderile sunt întâmplări nefericite de care ar trebui în mod natural să înveţi să te fereşti. Contează câştigurile, darurile, orice ţi-a trecut prin suflet şi a păşit acolo cu dreptul. Şi până la urmă dacă am fi suficient de înţelepţi am pricepe că şi pierderile trag după ele câştigurile lor; însă asta e o lecţie mai greu de ingurgitat, de digerat şi de asimilat. Pentru că şi învăţatul ăsta are mai multe etape. Întâi afli, apoi înţelegi, apoi asimilezi; şi, desigur, dai afară ce consideri că nu îţi trebuie. Mintea umană este, până la urmă, un motor imperfect cu un randament subunitar.
Cred că nimic nu îţi demonstrează mai simplu şi mai puţin dureros cât eşti de neajutorat decât experienţa de a fi părinte. Şi prin asta mă refer la datoria de a avea grijă de o altă fiinţă, decizia voluntară de a face asta, şi responsabilitatea asumată. Când îţi dai seama că în incapacitatea de a fi omniscient şi omniprezent nu poţi proteja pe nimeni. Că singura protecţie pe care o poţi oferi sunt o judecată bună şi un bun-simţ moderat - şi nimeni nu ştie ce înseamnă , de fapt, asta.
Cu toţii suntem proşti uneori, însă nu trebuie să ne facem o virtute din asta.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu