Cand citesc "A trai pentru a-ti povesti viata" de Gabriel Garcia Marquez nu ma pot abtine sa nu resimt o umbra de invidie fata de fundalul familial peste care isi asterne el povestea, fundal care l-a inspirat foarte mult in romanele sale. Ma gandeam ca eu nu am o astfel de zestre de intamplari ciudate de la care sa pornesc cand construiesc o lume noua in scris.
Totusi am vorbit cu mama si am descoperit ca ascunse bine in memoria bunicilor mei se afla intamplari la fel de potrivite pentru povestit, dar ca, dintr-o timiditate specifica familiei noastre, sau din pudoare, nu prea se vorbeste despre ele. Strabunicii mei au niste povesti obscure si usor neclare pentru mine, pentru ca sunt pierdute adanc printre amintirile decrepite ale unei copilarii dominate de contradictii. Bunicul meu de pe mama, la care tin foarte mult pentru ca e ca un copil mai mare in tot ceea ce face in afara de serviciu, s-a nascut intr-o familie numeroasa. A fost unul dintre ultimii copii ai mamei sale, care a murit la o nastere, cand el avea cam noua ani. Erau opt frati buni, si dupa recasatorirea tatalui sau a mai avut opt frati vitregi, totalul nasterilor din familia sa ajungand la douazeci si patru, dintre care au trait doar cei saisprezece. Mama lui era fiica de notar - si mama afirma cu o oarecare nesiguranta ca se numea Elena - si s-a casatorit din dragoste cu tatal lui la varsta de 16 ani. A murit la putin peste treizeci de ani, petrecandu-si aproape toata perioada cat a fost maritata fiind insarcinata. Bunicul a iubit-o mult, si ii simte lipsa mereu. Nu cred ca isi aminteste cum arata mama lui, si de asta evita sa discute despre asta.
Acum cativa ani, cand a fost operat de inima, a povestit in salonul in care era internat lucruri pe care mama nu le auzise niciodata. I le-au povestit ceilalti cand astepta sa iasa bunicul din operatie. Si-a dat seama ca, pentru proprii copii, uneori esti mai strain decat pentru ceilalti. Undeva, in familia noastra, cred ca nu s-a stiut niciodata cu adevarat cand trebuie trecuta granita dintre parinte si copil pentru a ajunge la frontiera mai larga dintre un om matur si un om matur. A ramas o gaura de neacoperit, o ruptura care in anumite momente e mai mare decat rupturile dintre oamenii straini, pentru ca aceia nu se ascund la fel de constiincios unii de altii cum se straduiesc parintii sa o faca fata de copii in familia mea. Asa incat stiu ca pe a doua sotie a tatalui bunicului meu o strigau Ileana si ca eu port numele a doi strabunici - Toadere - Teodora.
Cred ca stiu acum de unde a mostenit mama caracterul ei si modul ei de a privi lumea. Dupa ce a depanat povesti despre familia noastra am inceput sa simt un fel de solidaritate stranie fata de ea, ca si cand as fi inteles brusc ca nu prea ai cum sa decizi prea multe lucruri in viata. Si ca, pana la urma, orice ti se asterne in cale, va fi bine, chiar daca nu un bine imediat.
Multumesc pentru ca ai spus ca "Oamenii valoreaza atat cat valoreaza iubirea lor pentru altii, si nu iubirea altora pentru ei.". Sper ca asta sa ma rascumpere candva, presupunand ca exista bine si rau si vreo pedeapsa sau vreo rasplata pentru faptele tale. Pe mine si cateva generatii de parinti si bunici dinainte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu