Ziarul - "Cartea uitarilor - Partea I" 21.09.2008

Ziarul a fost întâi şi întâi o serie de scrisori adresate. Destinatarul lor iniţial le-a mai privit o vreme, apoi l-am scos de pe lista tot mai lungă a celor care primeau Ziarul. Mi-am dat seama cu o răsuflare grăbită că nu m-am mai gândit la el de aproape un an. Cel care, fără să vrea, m-a învăţat să suport despărţirile în scris. Mi-am dat seama că aproape uitasem cum arată, şi am căutat în minte imaginea lui detaliată. M-a surprins amintirea aceasta inedită, care a năvălit peste mine copleşindu-mă. Unul dintre primele lucruri care mi-a venit în minte a fost acela că mă numea "copilul - călăuză"; am uitat să îl întreb atunci, şi acum chiar nu îmi pot da seama... călăuza cui către ce anume ?


Priveam oraşul de sus, noaptea, cu toate luminile lui de constelaţie. Eram în oraş de câteva ore şi încă nu ajunsesem acasă. Stăteam ghemuită pe bancheta din spate a unei maşini şi priveam prin parbriz frigul. Nu mă prea puteam mişca, şi chiar şi aşa, singurul gest pe care aş fi vrut să îl fac ar fi fost să îmi strâng picioarele cât mai aproape de piept şi să mă fac ghem. Am alergat către casă, gândindu-mă în tren că voi regăsi tot ceea ce cunoşteam. Cumva, în mintea mea, însă, nu mai puteam defini ceea ce cunoşteam. Şi prin calitatea inedită a omului de a uita, mi-am dat seama că nici nu ştiu la ce mă aştept anume. Astfel, am amânat momentul în care am intrat în casă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. De data asta, însă, m-am schimbat eu în raport cu ele. Nu ştiu de ce, însă Bucureştiul mi-a lăsat un gust amar, nelocalizat. Ca o mâncare necunoscută pe care o guşti legat la ochi; însă gustul amar, sălciu, îţi rămâne pe cerul gurii şi pe limbă chiar dacă nu ştii să îi numeşti sursa.

Oamenii nu îţi vor răul neapărat. Ei doar îşi vor binele. Şi pentru asta nu prea poţi acuza pe nimeni de răutate.

Îmi priveam aseară prietenii mei cei mai buni. M-am gândit de câteva ori înainte să mă întorc, că lucrurile s-au schimbat. Mi-a trecut un sentiment de bucurie prin suflet, pentru ei, că s-au apropiat atât de mult, apoi o umbră lungă de disperare şi de egoism. O altă dovadă a micimii mele. Nu îmi prea permit să îi pierd pe amândoi aşa. Nu acum, când sunt deja un suflet falimentar. Însă ei au nevoie mai mare unul de celălalt acum, şi de asta îmi reprim pe cât posibil orice alt sentiment. E o situaţie ciudată, în care am ajuns să mă simt ca o intrusă în singurele locuri în care mă simţeam primită şi stăpână pe mine. Închid ochii. Ei cred că mi-e somn, eu cred că mi se face greaţă. Ameţeală. Goană după puţin aer. Doar panică. O fracţiune de secundă de gemete imaginare. Deschid ochii. Zâmbesc. Nu, nu am adormit. E doar realitatea care mă loveşte ca un val rece în piept, şi aproape că mă răstoarnă. Mă simt dezrădăcinată. Şi de data asta nu mai este nimic stabil de care să mă agăţ.