Ziarul - "Colaj" 21.03.2008

Ma mai plimb uneori cu senzatia ca port de mana pe cineva drag, ca ma urmeaza in liniste peste tot, si ca uneori imi raspunde acelor ganduri neformulate clar. Nu prea pricepe nimeni plimbarea asta a mea in doi. Ne-am obisnuit cu totii sa ii inchidem departe de noi pe cei care indraznesc sa creada in lucruri care nu pot fi catalogate ca fiind "reale". Daca intregul concept de divinitate nu ar fi coborat adanc in sufletele noastre probabil ca am fi avut azilele de nebuni intesate de credinciosi. Pana la urma o credinta atat de "abstracta" este considerata "nebunie" numai daca nu reuseste sa se generalizeze. O "nebunie" colectiva isi castiga titlul de "religie". Nu stiu daca lumea mai poate trece printr-o revolutie spirituala unificatoare. Nici nu stiu daca ar avea nevoie de o unificare la acest nivel. Insa exista ceva pervertit de o maturitate a umanitatii, ceva care ne-a rapit aproape tuturor acea inocenta care sa ne permita sa cautam raspunsuri in alta parte decat in noi insine.


Stateam cu un album de fotografii vechi in brate, si priveam la toti cei pe care nu i-am cunoscut, si al caror nume uneori nici nu il stiu, care imi intorceau zambetul din fotografii alb-negru cu marginile decupate in modele demodate, din clipele acelea ale lor, trecute in fata aparatului foto. Instantanee cu fragmente de viata, personalitati intregi ciuntite pana la dimensiunea unor secvente fugare si neclare blocate de obiectiv pe un film vechi. Aceeasi senzatie am avut-o pentru cateva clipe ascultand vocea lui Jim Morrison si realizand ca a ramas imprimata, blocata in timp pentru totdeauna in momentul inregistrarii, impreuna cu tot ceea ce a insemnat el in acele cateva minute de melodie. Ne obisnuim atat de mult cu aceste "viziuni" in intimitatea unui trecut care nu a fost al nostru, incat nu ne mai uimeste atat de des posibilitatea aceasta de a transcende limitele spatiale si temporale. Avem o mica masina a timpului, numai ca merge doar in trecut si numai pentru ceea ce ramane mereu imprimat undeva, fie pe hartie, pe banda audio, fie in sufletele noastre.


Cuvintele nu pot schimba mereu lumea, si mare parte din puterea lor rezida in interesul fata de persoana care le-a emis.

Nu am retete pentru o viata perfecta, nu am nici macar una pentru o viata frumoasa. Totul tine de gust, pui in amestec elemente dupa propriile preferinte, si speri ca la sfarsit sa iasa ceva bun, sau macar digerabil. Probabil ca ceea ce ne sperie pe noi la trecerea timpului, si ceea ce ne determina sa fim atat de egocentrici este tocmai faptul ca nu cunoastem timpul inainte de nasterea noastra, nu i-am simtit trecerea continua. Nu am cunoscut Universul inainte de existenta noastra, deci pentru fiecare dintre noi, el este doar atat cat poate fi cuprins de "Eu"-ul sau, atat cat poate fi cunoscut in timpul pe care il petrecem in forma umana. Universul incepe si se termina, literalmente, odata cu noi si este ceea ce putem atinge cu gandul sau cu o intindere de brat. Suntem centrul lui pentru ca se extinde pe masura ce il gandim, suntem creatorii lui pentru ca il percepem prin prisma subiectivitatii noastre, suntem Universul pentru ca el trebuie sa incapa in "Eu". Desi nimeni in afara de noi insine nu poate simti asa, lumea se termina odata cu noi insine.


Melodie atasata : Paolo Nutini - Autumn

Ziarul - "Cumulonimbus" 18.03.2008

Pierdut printre nimicuri naucitor de colorate, statea cuminte si astepta sa se aplece cineva peste el sa il ridice. Statea acolo de foarte mult timp, insa nu incetase vreodata sa isi etaleze mandru speranta ca asta se va intampla, totusi, candva. Era ca la un fel de bazar, pe o tejghea, cu trecatori privindu-l lung, fara sa il observe, printre toate celelalte lucruri la jumatate de pret. Insa nu avea altceva de facut decat sa stea cuminte si sa astepte. Isi intinse aripile gri si picioarele cu ghete scalciate, se zburli in vant si ramase asa, in timp ce trecatorii se rareau in jurul sau. Cand a inceput sa ploua a ramas singur in strada, cu aerul pierdut al unei vrabii plouate, la fel de decolorat ca si cand ar fi fost o jucarie perisata, intoarsa cu cheia si lasata sa se invarta schioapa in gol. La picioare i se aduna o balta de proportii diluviene, de sub care ghetele scoteau rareori bulbuci de disperare, ranjind apoi resemnate cu toate degetele de la picioare.
Ploase deja timp de trei zile cand se misca din nou, trecatorii rari de pe strada obisnuindu-se cu imaginea sa de gargouille. Hainele incepusera sa dea semne de putrefactie pe el, sfasiindu-se mai rau pana cand ramasera niste zdrente infasurate in jurul soldurilor. Isi stranse aripile pe langa el de rusine si continua sa astepte zambitor, privind undeva spre orizontul betonat.


Probabil ca asta e varsta potrivita pentru realizarea acelui amestec complicat care ne permite sa iubim statornic si sa speram in acelasi timp ca va dura o vesnicie. Sa fim idealisti si puternic atasati in acelasi timp. Sa ramanem in acelasi loc, sub ploaie, pana ne totolotim de tot si devenim maturi, ne pierdem visele ca pe niste haine putrezite si ne invaluim rusinati in ceea ce trebuia sa ne ajute sa zburam. Privim mereu spre un orizont de care nu incercam sa ne apropiem, ca si cand ar trebui sa vina el inspre noi, o lume frumoasa obturata de noi insine, de dezamagirile noastre carora nu putem sa le dam drumul usor pentru ca sunt proprietati valoroase adunate in timp cu multa truda, de tristetile monotone care ne topesc in depresii pana devenim mase fara forma de pasta gri, o jucarie care bate pasul pe loc pana cand i se termina de invartit cheita. Da, asta trebuie sa fie varsta acestei minunate alchimii.

Ziarul - "Drumul parte a imaginii destinatiei" 15.03.2008

Am constatat ca ceea ce scriu, in general, aici, are mai mult o valoare sentimentala, si aceea temporara. Am facut un fel de arhiva online, denumita simplu blog, insa unde articolele nu vor fi niciodata publicate in acelasi timp cu Ziarul. ( www.distortinglens.blogspot.com ). Am avut indoieli daca sa il fac, am indoieli acum daca sa il pastrez. Insa deocamdata e deschis cititorilor. Am constatat citind din urma ca uneori nici macar eu nu am rabdare cu mine insami din trecut, nu ma mai inteleg pentru ca trairile acelea au trecut si au lasat in urma lor principii mutilate sau imbunatatite ca si conceptie.



M-am intrebat deseori de ce scriu, de ce ma incapatanez. Si un raspuns clar nu am gasit. Banuiesc ca este o combinatie de narcisism - care ma face sa consider ca am dreptul de a cere atentie pentru toate ineptiile pe care le gandesc - incercare de a arata lumea prin ochii mei - de unde si ideea de "distorting lens" - si tentativa de a ma imprima in sufletele celor care citesc.
Astazi am umblat cu mama prin librarii si am dat peste o carte care se numea "Cartea cartilor uitate", parca. Pe coperta din spate era realizat un rezumat al povestilor unor manuscrise pierdute. Unele abuziv si altele voluntar. E o problema de identitate, scrisul asta, pentru mine. Ma defineste, cumva, ca si cand ar exista o panza pe care o mazgalesc tinand mereu palma cealalta in acelasi loc. Va ramane o pata alba, o silueta a mea acolo, fara sa imi fi facut cu adevarat portretul. Mi se pare un act echivalent cu o crima sa distrugi un manuscris valoros si unic - distrugi vocea autorului. Ma intreb ce trebuie sa simti atunci cand iti distrugi singur ramasitele acestea de ganduri. Singura varianta, in afara de "dezamagire" este cea de negare a valorilor pastrate acolo. Ceea ce inseamna sa negi drumul parcurs pana la forma din prezent a personalitatii tale.
Probabil de asta nu am sters pana acum blog-ul arhiva. Drumul este o parte a personalitatii tale. Drumul este o parte a imaginii destinatiei.


"Stop chasing shadows, just enjoy the ride"

Ziarul - "Batalii" 11.03.2008

Ma gandeam azi la toate razboaiele pe care le-am purtat pana acum. Nu a existat niciunul pierdut, ci doar cateva care asteapta represalii sau la care am renuntat. Fiecare lupta pe care am dus-o, fiecare aliat, fiecare oponent, nu au facut decat sa contureze harta a ceea ce inseamna "Eu". E un tinut ciudat, asta pe care l-am conturat pas cu pas, batalie cu batalie. Si fiecare front nou inseamna un potential de expansiune, o tentativa de cunoastere. Toate gesturile mele sunt asadar egoiste pentru ca au in centrul lor aceasta pofta de a creste. Fiecare granita pe care o am este un front, activ sau nu, o limita pe care doresc sa o imping sau sa o desfiintez. Cu cat ai un spatiu mai mare, cu atat perimetrul creste, si cu atat ai mai multe fronturi de infrant. Cred ca am decis candva ca sunt putin obosita, probabil de aici tentativa ciudata de a pastra pace cu ceea ce se afla in afara lui "Eu". Fiecare lupta este un act de egoism.
Cat despre Univers, atat cat l-am descoperit eu, deocamdata, nu este o imagine alb-negru. Nu numai ca nu are valori absolute si contrarii, insa are atatea variabile si culori incat nu ii poti pune elementele in pozitii diametral opuse. Si este o dovada de autolimitare sa nu le privesti pe cat mai multe dintre ele, incercand sa le observi pe toate.
Umanitatea are probleme de perceptie. Individul, cand focalizeaza pe un anumit element, le ignora pe toate celelalte, impingandu-le la marginile perceptiei. Toate emotiile dominante sunt focalizari exclusive asupra anumitor elemente. Mie imi place sa ma joc cu atentia altora.

Ziarul - "Opusuri" 08.03.2008

Unul dintre privilegiile drumurilor catre Bucuresti este acela de a prinde rasaritul din tren, printr-o fereastra intitulata pompos "panoramica", deasupra unor campuri sau paduri, departe de "civilizatia" noastra... desi urmele ei se gasesc imprastiate peste tot neglijent in mormane de gunoaie sau in resturi aruncate aleatoriu. Intr-un moment din acesta, Vineri dimineata, am privit putin asupra a ceea ce se intinde in jurul nostru. In masa asta amorfa de indivizi nemultumiti nu am vazut prea multi care sa fie dispusi sa ceara o schimbare intr-un mod care sa o aduca, sau mai mult, sa o infaptuiasca ei insisi. Ma gandeam ca ceea ce numim "evolutie" sunt doar mutatii fericite, care nu au fost in detrimentul speciei. Fie ca au insemnat mersul biped, cu adevarat folositor din cate se pare pentru noi, sau doar rarirea parului de pe corp, nu a contat atat timp cat nu a afectat capacitatea de supravietuire a speciei. O schimbare nu inseamna mereu o imbunatatire semnificativa. Totusi atunci cand te opresti din schimbare, cand nu evoluezi, cand stagnezi intr-un stadiu si devii inadaptabil la ceea ce se afla in jurul tau, patesti ceea ce au patit dinozaurii, insa la nivel spiritual : la un cataclism emotional ajungi in pericol de extinctie. Binecuvantarea adusa de nestatornicia umana este aceea ca sunt putini cei care ajung in aceasta situatie.

Suntem bucatele dintr-un puzzle imens pe care nu il putem privi in ansamblu decat desprinzandu-ne din locul nostru si ajungand undeva deasupra, intr-un punct cu vedere deschisa pentru a observa toate imbinarile frumoase ale Universului. Ma intreb daca asta inseamna pozitia divina asupra vietii noastre, sau daca ea inseamna sa fii atat de privilegiat pozitionat incat sa nu se observe liniile de separare, ci doar ansamblul, desenul armonios format de aceasta imbinare. Poate divinitatea e doar un copil care se joaca punand cap la cap bucatile Universului nostru, si asta a insemnat procesul de Creatie divina in sine. Descoperirea unui intreg. Poate ca singurul lucru pe care trebuie sa il realizam este ca realitatea imaginii pe care o percepem atat de resctrictionat presupune un intreg, ca nu suntem bucatele alaturate ci un desen mare, ca nu exista linii de separare reale, nu exista limitari, nu exista margini. Eu nu incep aici, unde te termini tu, nici invers, nu exista eu si tu, nu exista inauntru si afara, nu exista sus si jos, nu exista antiteze ci doar extremitati diferite ale aceluiasi "Eu".

Probabil ca se observa inclinatia mea spre monologurile legate de formele divinitatii. Asta pentru ca am incetat sa pun la indoiala existenta divinului. Incerc doar sa ii gasesc o forma care sa imi fie credibila ( a crede la nivel de asumare, nu de intelegere ). Divinitatea este. Si cred ca pe deasupra este Tot. Asa incat orice alta definie i-as gasi ar fi corecta si incompleta.

Alex, opusurile nu exista.

Ziarul - "Interferenta" 25.02.2008

Mi se pare ca scriu un fel de scrisori neadresate, spre a fi citite deschis de oameni prea putin interesati de ele, pentru ca destinatarii initiali au amutit candva.


Nu mai stiu acum daca maturizarea presupune cladirea unor principii sau daramarea unor credinte. Cert este ca Dumnezeu nu mai are in sufletul meu aceeasi forma ca atunci cand eram mica si imaginea lui severa de prin icoane imi parea doar ceva impersonal ca o carte de joc. Totul era un joc atunci, nimic cu adevarat dureros sau serios. Probabil ca acesta este avantajul jocului : nefiind real nu doare. Mereu am jucat cel mai bine jocurile sociale in care credeam ca nu am ce pierde, atunci cand miza mi se parea intangibila si stiam ca nu imi apartine ca sa o risc intr-un joc. Cand ai ce pierde jocul e mai greu si joci mai prost. Esti adult, acumulezi, te atasezi. Risti. Ti-e frica. Cred ca nu iti poate fi frica niciodata, daca nimic nu mai valoreaza suficient pentru tine incat sa crezi ca il poti pierde. Si totusi reusim sa traim in frica mereu. Nu pentru ca pierderile noastre ar fi atat de mari, ci pentru ca vrem sa le vedem ca fiind dureroase. Falsele idealuri ( caci sunt tangibile ) materiale, o multime de notiuni complexe si abstracte cum ar fi admiratia, renumele si pozitia sociala, tot ceea ce am cladit pentru a da nume frustrarilor noastre, nu genereaza decat gelozii de moment care devin nule in fata unui eveniment afectiv important. Luptam, e o forfota si un vacarm imens in afara noastra si in noi si alergam fara sa stim unde zi de zi. Pentru ca jocul inainteaza si noi nu trebuie sa pierdem nimic. Poate ca nu mai stiu nici eu exact ce este valoros pentru un om, pentru ca nu as putea numi acum altceva mai important decat Sinele insotit de liniste si de intelegere ( cumul de cunoastere si toleranta care rezulta in dobandirea intelepciunii de a putea iubi neconditionat ). "Dragostea" e doar in concept vandabil din filme si din carti cu femei si cu barbati care transforma tragicul in arta.

Ziarul - "Faurar" 22.02.2008

E Februarie, Februarie asa cum a fost si anul trecut Februarie, si mirosul asta repetitiv de primavara nehotarata ma scoate din casa si ma amesteca pe toate drumurile mele cu amintirea unor lucruri nu indeajuns de vechi incat sa le fi acoperit praful toate culorile. Am gust de cerneala muscata din stilou la mese obscure, prin localuri unde e in permanenta seara, am degetele manjite de foaia care ti se usuca tie sub palme pe masura ce o citesti, am culoarea asteptarii si a unui dor ciudat care m-a cuprins si m-a facut irationala. Asta ca sa iti raspund intrebarilor uzuale.
Acum respir mirosul de cerneala uscata si de cuvinte nespuse peste tot. Pe aleile pe care ne mai petreceam cateva ceasuri in frig ascultand lucruri pe care nu ni le adresam in dialoguri. "Necuvinte". Amintiri neadresate, vezi tu, pentru ca nu am curajul sa iti descriu fiecare detaliu a ceea ce esti, asa cum mi-l amintesc, poate distorsionat insa clar si coerent. Mi-e teama sa nu se potriveasca si sa te recunosti in sunetul rasului, in culoare si in voce.


M-am speriat azi, mi-am dat seama ca am uitat, aproape, trasaturile, vocea, discutiile. Si nu mai gaseam justificarea pentru ceea ce simt atunci cand te caut, ca si cand pierdusem toate motivele pentru care imi lipseai. Toate gandurile care gravitau in jurul imaginii acesteia s-au risipit si au lasat din nou acel gol care vroiam sa se deschida in tine. Un gol mare, de neacoperit decat de forma care ii fusese sustrasa fara stire. Totusi, ca palpaitul televizoarelor vechi, dupa cateva salturi imaginea a revenit la locul ei desfasurand tot filmul discutiilor noastre.


Poate mai bei cafea, si mai fumezi asa, ca viciu ocazional de imprumut, mi-e dor de ce stiai sa fii.

Ziarul - "Adictie" 21.01.2008

Gandindu-ma acum la dialogul nostru mai vechi, pe vremea cand inca ne vorbeam serios, mi-am dat seama ca aveai dreptate : daca intelegeam cu adevarat ceea ce imi spuneai atunci, ar fi fost suficient incat sa sa ma salvez de toate depresiile care au urmat.

Din nou incepe sa sune ca o scrisoare adresata : suma cuvintelor nespuse. Uite ca ceea ce e cu adevarat marcant sufleteste nu se pierde. Poate ar trebui sa vorbim mai putin si sa spunem mai multe. Sunt tentata sa iau o tigara in mana in timp ce scriu, doar asa, de dragul atmosferei, pentru ca imi place atat de mult sa ma simt boema si singura. Imi place sa imi aleg momentele de singuratate : a devenit o dependenta, m-am obisnuit cu ea si o chem de cate ori simt nevoia. Imi pot trai singuratatea in orice tacere, in orice pauza de la participarea mea la viata sociala, oriunde si oricand, o respir ca pe un praf linistitor - pentru ca singuratatea vine ca un praf uscat pe care il inspiri si se umezeste intai in gura, devine amarui, apoi coboara pana in stomac, il strange, apoi apasa putin, si cand simti ca nu mai poti sa respiri din cauza ei iti ofera liniste ; seamana cu starea dintre somn si realitate. Apoi un zgomot, orice perceptie acuta te trezeste.

Eu imi port cheia la gat : ca sa nu uit ca mi-am asumat limite. Cheia asta, pe care am ales-o si o pastrez, simbolizeaza elementele pe care nu le-am putut deschide ca sa patrund prin efractie, sa fac invazie, sa eliberez, sa ocup, sau cum le mai spuneam pe vremuri. Am pastrat-o ca sa imi aminteasca de perioadele cand imi doream sa fac toate astea.

Imi place cum crezi ca stii, ca ma cunosti, ca sunt un tipar - s-ar putea sa ai dreptate, insa suna jignitor.

Ziarul - "Intrerupt" 06.01.2008

"Stii ca nu e nimic in lumea asta care sa ne opreasca sa fim fericiti decat noi insine? Avem toate motivele sa fim fericiti. Toate. Nu stim sa apreciem. Nu facem decat sa fim nemultumiti prin simplul fapt ca vrem mai mult."


Uite, vezi, eu nu reusisem sa imi formulez asta atat de simplu astazi. Trebuia sa mi-o spui tu. Asta a fost mereu greseala mea. Cel mai frumos este sa iesi din ceva atunci cand atinge apogeul. Inainte sa intre in declin. Sa stii sa pasesti afara, sa eviti sa transformi partea frumoasa intr-o amintire aproape neverosimila. Azi dimineata am plecat tanjind dupa mai mult somn, insa a meritat fiecare secunda de trezie, pentru ca unele clipe sunt frumoase si atat. Nu e nevoie sa le repeti si sa le banalizezi. Nu e nevoie sa le prelungesti. E suficient sa te marcheze o data puternic ca sa ti le poti aminti la nesfarsit mult mai detaliate si mai acute decat daca s-ar fi repetat. Tocmai pentru ca au fost unice. Si dimineata am gasit in mine puterea de a nu cere mai mult. Mereu dimineata am credinta ca nu trebuie sa ma agat de nimic, niciodata. Am certitudinea si seninatatea de a putea da drumul lucrurilor care mi-au placut atunci cand se cer eliberate.


Si zambesc acum, datorita tie si pentru tine, pentru ca ai spus ceea ce ai spus asa, ca si cand ar fi fost o remarca de facut pe fuga. Ai spus ce, si cand trebuia ca sa ajunga in sufletul meu. Si admiratia este reciproca de ceva vreme.

Ziarul - "Cafeaua" 02.01.2008

Scriu de atat de mult timp aceste false articole si in acelasi timp la fel de false epistole, incat nu mai stiu ce astept sa se intample cu ele. Sunt false pentru ca nu sunt nici obiective, nici suficient de subiective incat sa fie personale, si astfel mint pe oricine ar incerca vreodata sa le clasifice.


Vorbeam cu mama. I-am spus ca acum nu mai astept nimic, imi este suficient sa iubesc si nu vreau sa stiu daca sunt iubita inapoi. Ca am renuntat sa ma zbat, ca am aflat si eu ca in astfel de relatii este datoria ta sa faci tot posibilul, sa daruiesti tot ce poti darui. Si ca daca o faci fara sa astepti nimic, nu se va epuiza niciodata resursa ta secreta. Mama a spus ca asta inseamna iubirea adevarata. Probabil ca fericirea inseamna sa iti dai seama ca iti dorersti ceea ce iti apartine deja.
Nu stiu ce valoare spirituala sau estetica vor avea cuvintele astea pentru tine, care le citesti cu atentie si uneori fara deschidere sufleteasca pentru a pricepe ceea ce trebuie. Dupa cum spun multi, usile te intampina inchise, daca ai chei iti deschid o lume noua, fantastica, asa cum nu ai mai vazut. Insa te intampina inchise... si factor esential, cheile, sa nu uitam de ele. Fara sa am cheile tot ce scriu aici ti se va parea cel putin pueril. Fa-mi o copie si las-o sub pres, sa te pot scoate pe usa afara din cand in cand, sa iti arat cum e Universul dincoace. Prin geam nu simti lumea de afara. Da, am renuntat sa fortez yala ca sa intru. Nu mai ai de ce sa te temi acum.


Ma plimb in acelasi parc, acum acoperit de zapada. Nu pot sa ma asez, e rece si acoperit de un strat gros de gheata orice loc pe unde ne-am purtat pasii. Inchid ochii; imaginea mea asezata pe baca, primavara, leganandu-mi picioarele incrucisate cu miscari lente, dincolo de mine se vad petale cazand din merisorul salbatic de langa banca; inchid ochii si ii deschid in parc iarna. Poate intr-o zi am sa fiu destul de mare incat sa nu fac lucruri prostesti pentru lumea ta. Pana atunci ramai captiv in mintea mea cu surasul tau stramb cu tot si cu petalele de merisor cazand pe langa tine.

Ziarul - "Confesiuni" 29.12.2007

Reia-ti ritualul. Nu tin la monotonie insa pot intelege unele tabieturi. Aseaza-te confortabil si soarbe-ti cafeaua, fa ceva ca sa iti ocupi mainile. Daca mai citesti, ma bucur sa ne intalnim asa. Vezi tu, sunt aici in fiecare cuvant, fiecare litera a aparut pentru ca am ales eu asta, fiecare cuvant pe care il spun se vrea a fi parte din mine. Cica ar avea Kant o teorie - si eu am auzit de la altii - conform careia divinitatea exista pentru simplul fapt ca o gandim. Asta inseamna ca va fi macar o persoana care sa se regaseasca in toata vorbaria asta.
Daca ma gandesc bine, dragul meu sambure de imaginatie, te-am invocat fara sa pot afirma ca am vreo idee anume. Simteam nevoia de ceva companie. Stii tu, discutii absurde in mijloc de noapte, atunci cand nimeni nu are nevoie de ele. O teoretizare a Eu-lui si o abstractizare a simturilor care sa iti permita sa te crezi ceva mai original.


- Nu e ciudat cum incepem fiecare dialog fara sa stim unde vrem sa ajungem ?
- Ai ajuns vreodata undeva discutand ?
- Am plecat putin din mine. Mereu plec din mine ca sa ma intorc in mine. Numai ca bucla asta in afara lui Eu ma ajuta sa ating si alte "Eu"-uri.
- Stii ca niciodata nu esti cu adevarat in tine sau in afara ta; "Eu" este doar o limita pe care ti-o impui. Nici "eu" nu sunt in afara ta, fara sa iti tin loc de constiinta.
- Poate ca asta explica senzatia de singuratate absoluta a omului.
- Cand "Eu" devine atotcuprinzator si omniscient nu mai duci lipsa nimanui pentru ca esti intreg; intreg si autosuficient, niciodata singur. Senzatia de singuratate absoluta a omului vine din incapacitatea lui de a se vedea ca parte integrata si in acelasi timp cuprinzatoare a intregului. Omul este singur pentru ca se apeleaza mereu pe sine cu persoana a treia raportat la divinitate.
- Si "Eu" ar trebui extins la intreg ?
- "Eu" nu exista decat atunci cand vrei sa iti pui singur o colivie in jur. "Eu" nu inseamna "Ego", diferenta dintre ele fiind ca "Eu" este nelimitat. Nu poti sa spui ca "Ego"-ul tau este cel care controleaza intregul, "Eu"-ul o face depasind limitele pe care "Ego"-ul ti le impune cand iti da titulatura de "Individ".
- Nu ai fost niciodata in afara mea strict.
- Fara sa exist in tine ca gand nu puteam sa exist in altul ca realitate.

Ziarul - "Absurdul" 28.12.2007

ZIUA XI - PostEpi...

[ ramane putin in dreptul usii, da sa paseasca mai departe si se opreste cu un oftat. se aseaza in genunchi, indeajuns de departe, cu mainile impreunate in poala. degetele asteapta nelinistite intr-o lupta tacuta. asculta. isi da seama dupa putin timp ca nu aude nimic. peste usa au mai crescut zgarieturi proaspete, peste ale ei si zavorul e smuls. usa se tine inchisa. ii e frica. tace pentru ca ii e frica sa vorbeasca. ]
[ el o simte. isi acopera urechile ca sa se auda in tacerea aceea. isi acopera ochii ca sa se vada. isi acopera buzele ca sa poata vorbi. ramane in picioare langa usa, cu fruntea rezemata de lemn. ]
[ ea se ridica. se misca inspre usa cu gesturi mici ca sa fie sigura ca nu o atinge. ]
- Mi-a fost atat de dor de tine.
[ ea rasufla. nu isi daduse seama ca isi tinuse respiratia atata timp. asteapta. ]
- Daca iti deschid usa, domnisoara, vii sa vezi ?
- Te vad mai frumos cu ea inchisa.
- Mai stii sa faci invazie ?
- Nu cand te pazesc atatea lacate. Stii care e partea cu adevarat dificila cu intratul undeva, domnule ?
[ tace. asteapta sa i se spuna. pune palmele pe tocurile usii. ]
- Ca sa poti sa intri undeva trebuie intai sa iesi din tine insuti. Si apoi sa te oferi captiv unor pereti necunoscuti. Tu stii sa privesti, domnule ?
- ...
- Sa privesti prin tine insuti ca si cum ai fi dincolo de tine si ai privi lumea printr-o usa de sticla.
- Cum e lumea privita prin tine, domnisoara ?
[ tace putin privind in jos. zambeste. ]
- Aici, totul este din oglinda, domnule. Fiecare caramida, fiecare fir de praf iti reflecta imaginea la nesfasit. Un haos constituit din tine insuti, Paradisul lui Narcis. Te repeti la nesfarsit in toti trecatorii, in fiecare atingere, in fiecare cuvant. O lume absurda in care niciodata nu ai sa gasesti surprize.
- Ce este absurdul, domnisoara ?
- Sa nu poti atinge nimic niciodata, nici macar pe tine insuti.
- De asta ti-e teama acum ? Ca nu ai sa te atingi in nimeni ?
- Nu. Mi-e teama ca ne vom oglindi unul in celalalt la nesfarsit.
[ face un pas inapoi, priveste sub marginea usii. el nu are umbra. o cauta pe a ei si nu o gaseste. ]
- Ai plecat, domnisoara ?
- Esti sigur ca suntem vreodata aici ?


Am gasit melodia asta si m-a intors in Februarie anul acesta, cu o dorinta de vals in minte si cu toate amintirile cumulate condensate in emotii. M-a invaluit zapada de atunci, cu frigul si mirosul de tigara din "Casuta", cu plimbarile mele solitare, cu toate zborurile ridicate stangaci cu fiecare conversatie, absurda sau nu, in fine, cu toata iarna trecuta si cu oamenii care imi populau sufletul pe vremea aceea. Si, mai puternica decat a fost vreodata, dorinta de a ma prinde intr-un vals fara sfarsit, pe muzica rasucita intre degete si clape apasate instinctiv, undeva intr-o camera intunecoasa cu fereste inalte, vechi, cu parchet pe jos si un pian uitat in colt, langa perdele intunecoase. Un soare si o lume reci afara, si totusi luminoase, care sa patrunda in Universul acesta prin acea unica fanta a ferestrei. Si sa ma privesc dansand si cantand la pian in acelasi timp.

Ziarul - "Visul" 26.12.2007

Astazi am stat impreuna la masa. Erai acolo, pe scaunul din fata mea, si ma priveai tacut. Astazi ne-am inteles de minune pentru ca nu am scos niciun cuvant. Ne-am privit doar, atat cat sa ne asiguram ca intalnirea de data trecuta nu a fost un simplu vis, si ca ne putem invada lumile atunci cand simtim nevoia. M-ai urmarit apoi peste tot azi, mergand in ritmul pasilor mei, ceva mai in urma, ca sa poti sa imi pui mainile la ochi din cand in cand si sa ma surprinzi cu o tacere prelungita in care tu luai toate formele dorite de mine. Asa incat am petrecut mare parte a zilei cu ochii inchisi sub palmele tale, ca sa nu te gadil cu genele acolo unde tu iti tii sufletul. Nu vroiam sa razi si sa te recunosc. Vreau sa imi fii strain, sa nu te cunosc deloc, ca sa pot regasi in tine toate chipurile iubite atunci cand nu te vad.


Buna seara. Iata-ne din nou la o discutie amicala, cu o ceasca de cafea in fata. Ce sa fac, uite, ma invart in aceeasi casa in care lucrurile se petrec tot mai absurd. Pisicile dorm ca sa treaca timpul, broastele testoase bat un ritm de secundar cu tot corpul in peretii acvariului, un locuitor incearca sa afle ce ii rezerva soarta in anul urmator si celalalt asteapta sa moara de plictis in fata televizorului, eu ramanand undeva in prim-planul acestui tablou, cu mainile sprijinindu-mi tamplele si cu ochii mari de nesomn si de neliniste.
In tot acest decor a cazut ieri seara ca o bila de plumb o afirmatie pierduta printre multe alte trivialitati amuzante. A produs o unda care s-a estompat pe masura ce s-a largit, fara sa atinga nimic, in drumul ei, care sa vibreze mai departe. Asa incat raman sa astept cuminte sa uit tot ce este dincolo de peretii incaperii, ca sa pot lasa lumea sa ma surprinda si cu altceva decat cu zgomotul sonor si ritmat al timpului, plescaind cu papuci uzi peste sufletele noastre.
Intre ramele aceleiasi poze cu aer decrepit se produc furtuni inobservabile cu ochiul liber si care smulg principii inradacinate puternic care coboara pana in sufletul meu. Micile deziluzii se suprapun peste vise ca intr-un palimpsest, pana cand nu se mai intelege nimic din haosul de linii si de directii. Ca un stalp cu indicatoare contradictorii. Asa incat ramai in mijlocul drumului prostit, asteptand sa iti vina o idee geniala, sa te orientezi dupa soare sau sa iti faci curaj sa dai cu banul sa stii incotro. Asta pana cand se depune praful pe toate emotiile si ies din garantie, expira.

Ziarul - "Legende" 24.12.2007

Am asistat astazi la demitizarea unui om. De fapt, nu am asistat, ci am ales sa o observ cu o curiozitate ciudata in timp ce imi sorbeam ( mai mult la nivel spiritual ) cafeaua.
Ma bucuram ca nu am reusit sa ma apropii mai mult de unii oameni, indeajuns incat sa le observ in caracter "crapaturile" care mi-ar permite sa ii daram; ca nu au incercat nici ei sa fie mai mult decat niste simpli catalizatori ai reactiilor mele interioare si ca in procesele mele sufletesti nu i-am atras ca intr-un vartej ca sa le inmoi si totolotesc imaginea. Am intuit undeva defectele, si vazandu-le prin ochii cuiva despre care am descoperit ca imi seamana, mi-am dat seama de ceea ce as fi avut eu insami ocazia sa observ daca m-as fi apropiat mai mult. Nu stiu de ce am gasit asta indeajuns de fascinant incat sa scriu. Totusi savurez acum confirmarea faptului ca este vorba despre un om, pana la urma. Un om care imi seamana in greseli mai mult decat m-as fi asteptat vreodata.
Nu este vorba de o satisfactie de a urmari reducerea unui mit personal la stare de element cotidian. Este vorba de curiozitatea cu care imi observ reactiile. Mintea noastra nu deosebeste realul de imaginar. Organele noastre de simt fac insa o diferenta drastica. Pentru a transforma o experienta din dorinta in amintire, trebuie ca organele de simt sa o fi perceput ca reala. Hipnoza ofera posibilitatea perceperii imaginarului ca real de catre creier. Ca sa ducem discutia despre teoriile lui Freud mai departe, "contextul favorabil" pentru a trai anumite stari emotionale este el insusi generat de o stare de hipnoza. Totul se reduce la perceptia realitatii si la capacitatea noastra de a transforma in experiente reale imaginarul nostru.
Cat din ceea ce percepem este real ? Si punandu-mi intrebarea asta parca vad topindu-se realitatea; asta pentru ca imi dau seama ca experientele noastre sunt mai mult sau mai putin constient alese, cel putin la nivel afectiv. Raman uimita cum atat de mult timp mi-am cladit in minte o imagine bazata pe altceva decat pe fapte reale, pentru ca acum sa ma trezesc in fata unui om si sa ii pun din nou intrebarea simpla "totusi, cine esti ?" cu aceeasi curiozitate pe care o aveam cand ne-am cunoscut.
Nu este vorba de deprecierea unui mit, ci de reconstructia lui.

Ziarul - "Globuri" 10.12.2007

Mi-am luat tubul de desen pe umeri si am plecat. Am fost enervata, apoi trista, pana am ajuns sa imi schimb brusc destinatia si sa ma duc in cafenea, sa beau ciocolata calda, in loc sa ma indrept spre casa. Plimbarea a schimbat multe. Incep sa cred ca transform mersul intr-un gest sacru, intr-un act de cautare si de regasire a sinelui in sine. Distantele au devenit ceva necesar, nu atat la nivel material cat spiritual. Plimbarile sunt un elogiu adus distantelor : le modifica fara sa le anuleze decat spatial. Cand nu ai o destinatie anume, distanta face hazul drumului. Din cauza aceasta plimbarile mele sunt lungi.
M-am oprit la o masa si am comandat o cana de ciocolata calda, am cautat prin rafturi o carte care sa mi se para interesanta, si am ales una subtire. Se numea "Novecento". Am recunoscut repede primele pagini, deoarece am avut ocazia sa vad o ecranizare a cartii. Povestea unui pianist genial, nascut pe un vapor care traverseaza Oceanul Atlantic de cateva ori pe an, care moare fara sa fi coborat vreodata de pe vas. M-a frapat explicatia referitoare la teama acestuia de a pasi pe pamant, data in monologul povestii : un pian are 88 de clape, este usor sa stii ce muzica poti canta la ele, pentru ca sunt in numar limitat; nesfarsitul posibilitatilor pe care i le-ar fi deschis coborarea de pe vas a fost cea care l-a speriat pe pianist : nu ar fi putut sa cante la clapele lumii pentru ca acela este pianul lui Dumnezeu si nu este facut pentru o fiinta limitata. Am citit monologul dramatic fara sa sar pasaje. Am zambit.
Probabil ca sunt clipe din acestea in care unele lucruri simple satisfac cele mai complexe nevoi spirituale. Ca acest miros de cafenea, cu derivatele sale din cacao si cafea amara, clipele petrecute la masa sorbind lichidul fierbinte si dulce care arde gatul cu aroma sa senzuala, clipele petrecute in fata planselor fara o tema anume insa convins ca iti poti mazgali o parte din suflet pe foaie cu creionul si radiera. In scurtele mele momente de intelepciune, cred ca perfectiunea nu este ceva la care tindem, ci ceva ce nu stim sa vedem in jurul nostru si in noi insine. Paradoxul - in limbaj biblic - este ca omul nu a fost alungat din Paradis cand a muscat din Pomul Cunoasterii Binelui si al Raului; nemancand marul pana la capat, a dobandit o cunoastere partiala care l-a facut incapabil sa regaseasca perfectiunea in ceea ce inainte fusese pentru el Paradisul. Asadar, exista Paradisul Inocentei si Paradisul Cunoasterii. Umanitatea se afla undeva la mijloc, adica intr-o forma de Purgatoriu sau de Infern.



Acest Decembrie se va prezenta in culori aprinse.

Ziarul - "Atingeri" 07.12.2007

Experientele din ziua de astazi s-au concretizat brusc intr-o imagine simpla. Un om isi trage un glonte in tampla. Cade lasand o pata pe perete si liniste. A se interpreta imaginea nu in sensul suicidului, ci in sensul linistii care urmeaza unui zgomot puternic. As fi vorbit de o explozie nucleara, insa gestul glontelui tras in cap mi se pare mai sec. O tragedie colectiva mica, o tragedie individuala mare. Presiune mare aplicata rapid care se concretizeaza in murdarie si in tacere. Omul incepe sa semene cu o pasare care se zbate intr-o colivie pana se striveste de peretii ei. Cand ar fi atat de simplu sa stea cuminte si sa traiasca macar o vreme cu iluzia libertatii. Atat timp cat nu vrei sa le depasesti, limitele nu exista. Ele actioneaza ca restrictii numai in masura in care le atingi.


Fa-mi un ceas care sa isi invarta limbile invers.

Ziarul - "Fabrica de sticla sparta" 03.12.2007

"Cine a fost de fata in ziua aceea, ar fi putut jura ca a vazut aripi translucide ridicandu-se mari de deasupra bratelor lui, intr-un zbor asteptat pe care amorteala l-a facut greoi."


E surprinzator cum unii oameni ajung sa incapa intr-un cuvant, in cateva litere sau paragrafe. Totusi, cu cat caracterul este mai impozant, cu atat numarul de cuvinte utilizate pentru a-l descrie sunt mai putine. Am recitit de curand cartea "Piticul Rosu" de Michel Tournier. Dintre toate personajele de acolo imi aduc aminte de un barbat in varsta si cu nimic deosebit ca aspect fizic de altii, dar cu o voce placuta. Isi imprumuta vocea unui personaj fictiv pe care il boteaza Tristan Vox ( textul poarta numele de "Tristan Vox" ) si face o emisiune la radio care seduce mare parte din populatia ( in special ) feminina a orasului. Pana la urma, creatorul este ignorat si creatia devine obiectul iubirii celor din jur ( sau iluzia frumusetii ia locul realului ). Secretara barbatului incearca sa se sinucida din dragoste si sotia incepe sa ii scrie scrisori ca unui amant secret.


Nu prea mai am timp pentru plimbari lungi, insa am timp din cand in cand sa ies la balconul de la etajul trei si sa mai fumez cate o tigara. Asa am cateva minute de tacere, cateva clipe in care incerc sa nu gandesc nimic. Timpul se misca din inertie in jurul meu, totul devine imobil, nemiscat, suspendat. Si eu sorb din cafea in tihna, langa balustrada, privind picaturile de ploaie ramase in aer. Am uneori o greata profunda fata de existenta umana, o senzatie aproape fizica ce ma urmareste si ma paralizeaza uneori, nu de dezgust cat de frica de inutilitate. Urmaresc miscarile de musuroi ale societatii si ii constat viteza naucitoare, graba catre ceva ce nu are nimeni timp sa defineasca, doar o graba continua, o alunecare inconstienta prin timp. Si nu pot sa ii invinovatesc. Daca toata umanitatea ar constientiza ca goana aceasta nu are niciun scop, ne-am opri din mers, o vreme, ca sa privim terifiati la optiunile ramase si am constata ca am construit un sistem bazat pe confortul de care nu prea apuca nimeni sa se bucure. Din perspectiva mai de ansamblu, in care noi, ca indivizi suntem anulati in fata maselor din care facem parte, constatam ca unicitatea noastra nu poate fi valoroasa decat pentru un numar restrans de oameni. Iubirea nu e un bun de larg consum, nu e produsa in masa, nu e vandabila si standardizata, nu vine in pachete mari sau mici, nu are instructiuni de folosire si e singurul liant intre indivizi. Toate celelalte elemente se refera la mase de oameni. Nu ma opresc mult timp asupra acestor idei si poate ca si acesta e un mecanism menit sa imi permita sa ma integrez in societate. Reincep sa merg, sa ma grabesc, sa gonesc, de data asta avand ideea posibilei inutilitati a tuturor maruntisurilor care ma fac sa fiu ceea ce sunt.
De asta imi permit cateva minute, din cand in cand, sa fumez o tigara pe balconul de la etajul trei si sa nu gandesc nimic.


Imi iau in mana ochelarii colorati, facuti din cioburi lipite, si privesc prin ei Universul. Acum ai trei ochi, unul special ca sa vada in mine, si doi care sa vada prin mine. Sa iti fiu lentila prin care sa vezi lumea.

Ziarul - "Troian" 27.11.2007

Ma fascineaza tot mai mult ideea unei forme de existenta pentru care sa nu existe spatiu si timp. O forma de existenta care sa devina materie si sa isi asume aceste coordonate pentru a experimenta. Sa se incarneze, pe rand, in indivizi, creand o discontinuitate spatiala si temporala care sa ii permita sa fie totul in acelasi timp, si fiecare pe rand.


Astazi a nins. M-am trezit intr-un oras alb. Pentru cateva clipe, poate, nu am recunoscut locul si am avut o puternica senzatie de alienare. As vrea sa povestesc acum despre plimbari lungi si despre idei care mi-au venit in timp ce imi simteam degetele inghetand, insa singurul lucru care a inghetat in mine a fost timpul. Pentru cateva secunde pe care nu am curajul sa le numesc perfecte, s-a facut tacere in afara si in mine si am experimentat putin din ceea ce ceilalti numesc "liniste". Am auzit spunandu-se ca lucrurile frumoase ies in calea celor care au rabdare sa astepte. Rabdarea nu a fost niciodata punctul meu forte... Cred ca am preferat mereu sa lupt pentru ceea ce vreau sa obtin, decat sa astept sa imi iasa in cale. Si totusi am intalnit frumusetea.
Daca ar fi sa imi descriu peisajul sufletesc acum, l-as asimila probabil diminetilor de iarna cand iti scartaie zapada inghetata sub picioare si miroase a inghet. Zile din acelea cand e aproape pustiu pe strada si se mai plimba cate un trecator indepartat prin sufletul tau. Cer senin, rautacios de golas si de albastru, cu un soare care se reflecta in zapada inchizandu-ti pupilele pana la lacrimi. Te opresti in zapada, asculti vantul si strangi ochii de la atata lumina. O secventa stralucitoare si rece.
Mai vorbesc poetii, uneori, de incandescenta, si o considera o ardere rapida si fierbinte. Insa stralucirea asta orbitoare de iarna arde mai mult in raceala ei decat orice flacara. E clara si vehementa ca un turture atunci cand cade, ascutita, peste umerii tai.


Ascultam radioul, setat undeva intre doua frecvente de posturi, si auzeam doua melodii distincte. Era destul de usor sa faci abstractie de una pentru a urmari ce se auzea din cealalta, si faceam slalom printre melodii. Am zambit scurt. M-ai invatat mai demult sa jonglez cu realitatile si sa privesc anumite lucruri. Mi-ai spus ca realitatea depinde de mine si de perspectiva pe care o asum, pentru ca suntem cu totii un fel de lentile care o distorsioneaza. Am ajuns amandoi niste jongleuri in mers pe ata subtire si ne aruncam realitatile de la unul la celalalt.

Ziarul - "Vid" 24.11.2007

"Parfumul asta nu miroase a barbat. Parfumul asta miroase a anotimpuri si a locuri. Parfumul asta miroase a vara care a trecut, si a acasa."

De data asta nu a contat unde am plecat. De cele mai multe ori cand am plecat undeva a contat mai mult drumul. Am vrut sa stau treaza, sa vad rasaritul, si l-am asteptat cuminte, cu ochii la geam. Mi-am dat seama ca asta am facut mereu : m-am straduit sa fiu lucida. Poate ca uneori a asociat starii acesteia o doza mare de masochism, insa am stat si am urmarit atenta totul, asa cum fac cand sunt curioasa.

Cateva ore, cativa Kilometri, pe care ii pot face sa nu mai existe intre mine si alte persoane.

Vor ramane in urma adieri de parfum pe perna, senzatia de strangere de mana si poate un suflet muscat adanc in somn. Insa parfumul ai sa stii mereu de unde vine, si o sa iti miroasa toata viata a vara trecuta. Poate ca ar trebui sa tin minte data si ora la care am incercat sa scriem epilogul acestei povesti. Insa nu stiu daca s-a terminat cu totul. Se spune ca amintirile sunt singurele lucruri care iti confera cu adevarat o identitate. Pentru ca din amintiri sunt alcatuite toate cunostintele tale, si pentru ca, fara traseul desemnat de ele, nu ai fi ajuns, probabil, in acelasi punct. Totusi, eu nu vreau sa fiu acum "departe".

As vrea sa fiu sigura cand spun ca vreau un ragaz, ca vreau sa fiu singura, ca nu mai am loc de nimeni, deocamdata, in sufletul meu. Insa stiu ca am sa ajung acasa, in universul meu paralel, in "acasa parintesc" unde ai sa fii ca sa ma iei in brate, unde lumea de aici va inceta sa existe si unde ai sa faci totul sa fie bine. Nu credeam ca a mai inteles cineva vreodata ca uneori, forma cea mai eficienta de a lupta pentru cineva este sa ii dai drumul.

Ma tot intrebi de ce nu sunt fericita, ce motiv am sa nu fiu fericita. Si eu am sa iti spun ca am nevoie de un motiv ca sa fiu fericita. Si tu ai sa imi spui ca gresesc. Vreau un pervaz si o tigara. Si muzica asta de scufundat in sine, pana la inec, sa te adancesti pana simti ca nu mai ai aer sa te intorci la suprafata. Un drum cu o singura directie, in jos, inspre fabulos, in tot ceea ce ti-a fascinat realitatea, o calatorie unica in tine insuti. O calatorie catre visul absolut. O calatorie catre viata. Fara luciditate. Sau, poate, cu o luciditate care iti permite controlul.

Spuneai ca de unii oameni trebuie sa te vindeci, pleaca din sufletul tau lasand un loc mare, si aproape gol, tapetat cu amintiri. Si in timp, miscorezi locul acela, ca sa nu te sfarami sub propria greutate de la atatea gauri. Nu pentru ca nu a fost frumos, ci pentru ca oamenilor le este frica de vacuum, de vid. Vreau sa fie cald si sa ploua.

"Danseaza. Aici nu te judeca nimeni. Poti sa fii tu insuti."

Ziarul - "Discutie" 15.11.2007

Ia-ti o cana de cafea in fata, si o tigara, daca fumezi, si hai sa stam putin de vorba. Si eu, de partea asta a monitorului, stau cu o cafea in fata si astept raspunsuri. In fine, o cafea la figurat, insa nu ai de unde sa stii asta.
E fascinanta lumea asta cand nu te uiti la ea. Stai cu spatele si devine imateriala, ceea ce se afla la granita imperceptibilului inceteaza sa mai existe pentru tine. Ti se deschid posibilitati infinite, din care alegi una, atunci cand intorci capul si privesti. Insa in spatele tau, intotdeauna se poate intinde o lume pe care sa o consideri frumoasa, mai frumoasa. Si imi vine in minte imaginea unui om care iti acopera ochii inainte sa il vezi, si asteapta. Asteapta ca tu sa il recunosti. Si, in schimb, zambesti si ramai asa, pentru ca, pentru cateva clipe, poate fi oricine. Sa privesti, sa materializezi o realitate adica, poate insemna sa dai drumul atator altele. Totusi, avantajul realitatii este ca e reala, iti ramane in minte impreganta cu un parfum de "am atins cu sufletul imaginea asta", imposibil de obtinut de la lucrurile care nu au fost tangibile pentru materialul nostru.
Poate ca de asta incercam cu atata disperare sa ne fabricam amintiri. Poate de asta ne dorim atat de mult sa fim tinuti minte. Pentru ca putem fi reali si atunci cand facem parte doar din imaginatia cuiva.


As vrea sa iti pot spune ca discutia aceea a fost mai mult decat o insiruire de cuvinte. Insa acum am eu nevoie de cuvintele care sa ma puna in stare de functionare, si poate ca am nevoie de ele mai des decat altii. Si nu au trecut pe langa mine lucrurile alea, insa au formulat clar niste idei pe care nu le aveam inchegate in propozitii si care au durut, pentru ca le stiu deja. Ca un proiectil gandit, care nu se sfarama ci sfarama in jurul lui. Un glonte sau un obuz distruge mai mult decat niste alice, uneori, sau distruge mai eficient. Si dispersia acestor idei imi permitea sa ma misc in continuare cu betesugul asta sufletesc. Si totusi, nu pot spune inca daca ai facut sau nu bine compactand intr-un mesaj simplu ceea ce nu reuseam sa incheg in propozitii.