Ziarul - "Intoarcerea" 20.06.2007

Cateva cuvinte, o suita de reprosuri si o discutie incheiata brutal. Eu mi-am jucat cartile la risc, si a iesit remiza. Plecam amandoi fara sa fi castigat niciunul lozul cel mare.

Si totusi, nu ma pot abtine sa nu surad gandindu-ma la simplitatea anumitor gesturi. Unii oameni iti amintesc ca poti simti mai mult. Altii iti ofera acele senzatii pur si simplu, fara alte legaturi care sa te impiedice in zbor. Mai putina drama, mai putina constiinta, mai putin zbucium. O doza imensa de sinceritate infantila. Un "hai sa discutam despre visele noastre ca si cum le vom implini", in loc de "visele sunt facute sa fie intangibile" care apasa greu pe umerii nostrii. Un "vom face" in loc de "ar fi frumos sa facem", o certitudine in loc de o promisiune.

M-am saturat de suflete in care se patrunde greu, ca prin ziduri pe care trebuie sa le darami cu mainile goale.

Niciun raspuns in linistea din jur. Isi strange paltonul pe langa el, si lasa tigara sa ii scape printre buze pe jos. O priveste tacut, apoi o stinge cu talpa si paseste incet pe alee. E dimineata devreme, e iarna, si frigul matinal a inghetat pe jos ploile reci de peste noapte. Ii iese abur pe nari si printre buze, isi simte ochii umezi si tamplele fierbinti. Nu are niciun gand, doar o stare care curge peste oras si peste el incleind traficul. Mai e drum lung pana acasa, si gandurile despre ea contrasteaza puternic cu imaginea strazii. Atat de puternic incat ii pare o lume ireala.

Ziarul - "Inertie" 15.06.2007

Nu a fost necesara ziua asta ca sa realizez ca nu sunt perfecta. Stiu de mult timp ca sunt grabita, ca nu am rabdare, ca sunt imprastiata si aeriana, si ca in felul acesta de a actiona strecor multe greseli. Imi pare rau.
Sunt oameni care conteaza prea mult. Am incercat sa spun asta de multe ori, insa cuvintele refuza sa se ordoneze inteligibil pe hartie.


M-am dezobisnuit sa gandesc si sa simt. O fac rar si stangaci.
Obisnuiam sa ma leg de tot felul de metafore. Dadeau o nota facila lirismului in care incercam sa evadez.
Daca as avea aripi, ar fi blegi. Plouate. Grele.
Nu am aripi adevarate, insa le simt umbra apasand greu pe umerii mei.
Mi s-au lipit buzele de la atata tacere.


Nu stiu despre cine vorbesc cantecele acelea, insa nu sunt despre mine. Eu nu am devenit nimeni alta, si cu siguranta nu am reusit sa te transform in nimic mai bun decat inainte.

Ziarul - "Paradis dezintegrat" 29.05.2007

Vreau sa imi pierd pasii pe strazi, sub furtuna. Sa fie frig. Vreau o tigara, sa o fumez cu pofta, in ploaie, cu gandurile pe drumuri pustii, sa le aud ecoul pasilor sub tample ca refrenele pe care le repeti atat de des. Haide sa fim putin formali, sa ne jucam de-a proza realista cu sufletele ciobite de peretele in care s-au izbit, ca niste pasari cu gaturile frante de iluzia unui cer.
Paradisul a ramas cu portile inchise. Sunt ude de ploaie si picura monoton. De dincolo se inalta ultimele dungi subtiri de fum din cenusa. Zidul priveste lung peste orizont, se infrunta paralel in gandiri. Poarta e transparenta, si dincolo e pustiu. Nu ma mai asteapta nimeni. Surad. E o inertie tulbure in surasul meu, pe jos, la picioarele mele, se aduna noroiul cu miros de suflet ars. Pe partea dinspre nord a gambelor mele creste un muschi verde, inalt, si lichenii mi se amesteca in par.
Imi ploua peste tot si ploaia cade de jos in sus, cade invers. Si zborul tau e pe dos, ca hainele de pe tine, zborul tau e cu toate cusaturile pe dinafara, ranjite la tecatori. Cuvintele mele se opresc intr-un fel de limita emotionala, se lovesc de ea si ricoseaza inainte sa alunece printre dinti si buze. Mi se descompun gandurile in fraze monotone care ocolesc in cercuri stranse ideea de la care au pornit.


M-ai anulat cu un gest atat de simplu de refuz. Spune-mi la ce folos ca bat la porti inchise ?


Ma pierd cu privirile in jos in peisajul citadin. Ma pierd prin ploaie imaginar, vreau sa imi pierd sufletul in urma, sa ma astepte cateva ore singur pe o banca si sa ma intampine tacut cand ma intorc. Sa iti deschid apoi sertarele sa cos din suflet un zmeu pe care sa il lansez in vant sa zboare. Cu aripile de hartie nu a mers, sunt perisabile sub ploaie si sub mainile tale, mai ales sub privirile pe care nu ai vrut sa mi le arunci. Sa arunci priviri, ca unui caine care face aport, sa ti le intorc si apoi sa astept sa mi le arunci din nou. La nesfarsit.


Piesa atasata
Rebel Monk - "Singur Sunt Eu"

Ziarul - "Diluvian" 30.04.2007

Melodia asta se potriveste cu ploaia. Ploaia care nu se mai opreste. Curge depresiv peste cladiri, peste geamuri, acopera si involbureaza lumea toata. Si eu, claustrofob inchis in apartament, privesc cu spaima in ochi cum se inunda strazile si cum se strang peretii. Intra la apa, si se incretesc in jurul meu. Ce miros frumos de mucegai, priveliste inecata in nori si in noapte.

"Uite, iti arat eu strazile maine, cand dimineata e rece si e pustiu. Sa mergem cu pasi rasunatori prin balti, sa starnim ecouri in sufletele trecatorilor matinali. Se vede in ochii tai ca nu ai privit niciodata."

Imi bate ploaia in geam. Candva, bateam si eu in geamuri straine. Asteptam sa mi se deschida o lume noua. In geamurile inchise se reflecta cerul. Uneori chiar credeam ca asta e dincolo. Un cer, tangibil si la fel de frumos. Si lumina asta care cade piezis pe sub nori seara. Pasii mei se masoara cu ritmul inimii.

Iti multumesc ca ai fost aici.

Melodie atasata : Zgarie Nori - "Periferia"

Auditie placuta.

Ziarul - "Incoerenta" 27.04.2007

Ce mai gandesc ? Absolut nimic. Si se simte bine.
Ce mai simt ? Destul de aproape de nimic. Si e placut, imi permite sa zambesc larg la toate prostiile.
Ma simt ca un copil imbecil care surade la toate glumele proaste, care rade cand se impiedica si rade si cand cade. Multumesc pentru surprizele de zilele astea. A fost placut.
Acum e tarziu si sirul gandurilor mele, si asa prozaic, se ingusteaza spre o stare de somnolenta care pare iminenta. Vroiam sa spun ca multumesc pentru ziua de azi, si pentru ziua de ieri, si pentru ziua de maine. Pentru ca mi-au permis sa ma balacesc intr-o stare calduta de semi-betie existentiala. Sunt fericita, cred, pentru toate chestiile placut neasteptate din aceste ore.
Eu, cu expresia mea anosta si cu privirea mea trista, am devenit un zambet larg incoerent.
Sper ca nu v-am deranjat visele nocturne. Eu ma duc sa le fabric pe ale mele.

Ziarul - "Articol de hoinareala" 15.04.2007

Ultimele discutii importante au avut loc acum mult timp. Cred ca ultimele zile au reiterat dureros toate starile de neclaritate carora le simteam lipsa.
M-am saturat sa imi caut locul. Vreau sa simt ca apartin.
In viata nu te dezamagesc decat cei de la care te asteptai la ceva. Asa incat nu pot spune ca sunt dezamagita acum.
Am sa pornesc la drum, singura, cu mainile mele in buzunar, cu propozitiile altcuiva in urechi. I se aud vorbele ca la un patefon vechi, pe un disc zgariat, repetandu-se in gol neintelese. Da-mi un motiv sa zambesc. Te rog, am nevoie sa zambesc.
Aproape am plecat la Bucuresti din nou. M-am oprit la timp. Nu aveam ce cauta acolo. Mai bine spus, nu aveam ce gasi. Eram la fel de aproape de a pleca spre Brasov. Am renuntat. Mi s-a parut obositor si fara rost. Am spus "nu" si cand am revenit in camera in playlist era o melodie pe care o stiu pe de rost de-acum. Am inchis-o. Vocea e la fel, cuvintele sunt la fel, transparenta e aceeasi. Doar ca eu nu mai pot sa ascult, sa aud, sa privesc. Acum e randul meu sa ma inchid in mine. Trag usa, trag zavorul, ma lipesc cu spatele de lemnul tocului si plang putin.
Nu astept nimic.

Ziarul - "Penaj" 03.04.2007

In ziua in care am intrat prima data in casa aceea, l-am gasit intr-o colivie, pe veranda. Penele ii stateau infoiate. Plouase toata noaptea si era frig. L-am privit indelung, cum statea pe bara lui, si am incercat sa il fac sa vorbeasca. I-am spus multe cuvinte, in speranta ca va raspunde cumva, insa ma privea trist de dupa gratii. Singuratatea lui era putin prea mare pentru cusca aceea... se misca greoi si il atingea din cand in cand, speriindu-l.
Penajul multicolor m-a indus putin in eroare. In dimineata aceea, cand i-am dat drumul din cusca, ingerul mi-a zambit frumos. Nu mai stia cum sa zboare.


Banuiesc ca aceasta este clipa in care va zambesc frumos.

Ziarul - "Despre Prostie" 01.04.2007

Tuturor celor care nu citesc niciodata ce scriu aici. Din tot sufletul.

Au trecut pe langa mine doua saptamani lipsite de semnificatii. Aseara mi-am luat singuratatea pe umar si am pornit impreuna la plimbare : eu si singuratatea mea. E un prieten bun ideilor, si asa am traversat jumatate de oras pe jos, impreuna, cu cate o tigara in mana fiecare, fumand insolent la trecatori.
Am acceptat ideea ca uneori e mai bine sa iti imbraci ratiunea si sufletul in tot felul de vicii, si sa te reduci la tacere. Viata nu e goala, insa uneori e plina de lucruri care nu te prea fac fericit. Nu inchizi ochii si treci mai departe. Treci mai departe fara sa te obosesti sa apropii pleoapele, pentru ca nu mai privesti deloc.
Rasucesc cheia in usa. In seara asta sunt singura.

"Esti captiv numai daca vrei sa iesi."
"Eu vroiam sa intru."

Trec mai departe, asa cum am venit. Nedefinit in nedefinit. Uneori as vrea sa aud raspunsuri. Imi dau seama ca orice raspuns e o limitare.
Poate ca exista intelepciune si in tacere. Ar trebui sa trecem tacuti unii pe langa altii ca sa nu distrugem frumusetea misterului. Probabil ca sunt cea mai mare proasta.

Ziarul - "Vesperalii" 14.03.2007

In camera, cu tigara aprinsa intre degete, cu privirea in afara peretilor, in afara mea. Iubesc imperceptibil, de departe par transparenta si ma amestec cu fumul. Miros trist a rece si a umezeala. Aici aproape ca sunt singura. Ucid tigara cu blandete, apasand-o usor de marginea ferestrei. O las deschisa, sa se risipeasca mirosul inecacios de tabac. Ma gatuie ceva. Ma asez pe pat sa se faca liniste. Imi pare rau sa o recunosc, insa uite ca astept. Astept un nedefinit.

Astazi mi s-a spus ca totul este continuu in natura, si ca tot ceea ce pare brusc e doar prea rapid ca sa putem percepe fluiditatea procesului.

Lumina incerta se profileaza cu umbre subtiri pe perete. O sting dintr-o nevoie ciudata de certitudine. La noapte am sa stau in tacere si am sa fumez in pat, cu geamul deschis si cu usa inchisa indiscretilor. Am sa scrumez incet pe suflet. Vreau sa ma privesc putin de deasupra. Vreau sa imi vad ochii. Inainte sa ingrop totul in cenusa, vreau sa vad ce culoare au ochii mei.

Mi se pare ca peretii se apropie, uneori. Ma trezesc tipand si imi dau seama ca a fost doar un vis. Imi sperii fantasmele si ele se ascund inapoi in perete. Nu raspunde nimeni in noapte, pentru ca strigatul acela era si el doar in vis. De pe gura mea nu s-a desprins niciun sunet. Toata spaima se aduna in gat si imi blocheaza respiratia, imi circula prin sistemul nervos si provoaca spasme in degete, ma doare pieptul.


Cred ca esti cu adevarat pierdut atunci cand admiti ca nu stii unde te afli. Din fericire, eu nici nu ma intreb.

Ziarul - "Articol despre Pribegie" 13.03.2007

Orice plecare are un scop. A mea a avut altul decat ma asteptam. Banuiesc ca din nou mi-am luat o lectie.

Mi-am regasit calmul, am incheiat un ciclu. Am inchis, am plecat mai departe, si multumesc pentru asta.

"Ziarul" si-a pierdut scopul initial. Calatoria mea mi-a schimbat putin perspectiva si momentan nu am procese de constiinta pe care sa vi le ofer. Nu mai merg pe strada punandu-mi intrebari, dorm mai mult si imi pasa ceva mai putin. Asta inseamna maturizarea aceea despre care vorbeam ? Sau poate e linistea si relaxarea despre care am mai vorbit ? Poate e doar o pierdere. Sau poate e doar un castig. Cu siguranta este o schimbare.

Nu am sa imi mai arunc niciodata pe geam sufletul. Este desaga mea de drum lung si nu imi permit asta.

Unii m-ati invatat ce sa iau cu mine la drum, si unii m-ati invatat ce sa las in urma. M-ati invatat ca zidurile nu se darama, si usile nu se deschid pentru ca vrei. Ca atunci cand intri undeva trebuie sa stii cum sa o faci ca sa poti ramane, ca trebuie sa stii cum sa bati ca sa ti se deschida.

Cu toata dragostea, pentru ca "ne cunoastem de mai mult timp decat crezi".

Ziarul - "Continuare" 22.02.2007

Astazi... a inceput aducand a dezamagire. In final, a nins, a nins tare, si am iesit sa ma bat cu zapada cu un necunoscut. Nu chiar atat de necunoscut, totusi, un strain pe care nu l-am mai vazut pana acum. Am ras. Am ras, si nu a mai contat nimic. M-a nins in par, mi-am adus aminte de o poezie a lui Mircea Cartarescu "Erau stelute in genele ei". Au fost. Am baut ciocolata calda. Intr-o liniste ciudata, am mers spre casa, am ascultat muzica acelui strain, care m-a condus incet prin zapada. A cazut iarna peste noi. A cazut grea si blanda, frumoasa ca niste bucatele de hartie sfasiate marunt in sufletele noastre. Nu mai conteaza nimic, nu simt.

Ii ascult vocea. Straniu. Inchid muzica. Aveti voci frumoase, numai daca vrea lumea sa le asculte. Scriu frumos, numai daca vrea lumea sa citeasca. In final, si voi si eu vorbim singuri, si nu cred ca ne asteptam vreunii la vreun raspuns. E frumos, suntem schizofrenici, ne povestim noua insine povesti despre alti "eu", ca sa para necunoscute. Nu suntem orbi fara simt tactil, suntem lipsiti de simturi si atat, si traim in lumile noastre marginite. Toate liniile sunt granite, frontiere intre mic si mare, intre tine si mine, intre buza de sus, si buza de jos, intre "eu" si "Eu", intre a scrie si a nu scrie. Sufletul meu, care batuie aiurea pe strazile orasului stie mai bine decat mine ca visele sunt pretexte pentru geloziile matinale, cand ma ridic din pat sa imi dau seama ca nu am apartinut decat pentru cateva ceasuri unui Univers fictiv. Isi baga mainile in buzunar si tace. Se leagana cu papucii pe marginea bordurii, aluneca pe zapada si rade usor.

Bateti la Poarta Raiului ca prostii. Usa e deschisa, trebuia sa o impingeti usor, apasand pe clanta. In plus, sunteti deja inauntru. Daca vreti, incendiati. Diferenta dintre Rai si Iad este ca Iadul arde, Raiul e cenusa.

Ziarul - "Antet" 22.02.2007

Am mers ieri pe strada purtandu-ma invers. Inauntrul era afara, i se vedea eticheta "Made in" si cuvantul urmator era usor sters de la spalare, insa cred ca scria ceva legat de Paradis. "Pierdut Rai, gasitorului recompensa, numar de contact 0749 205 700. Raspunde la numele de..." si aici iarasi, apa asta nenorocita care sterge tot. Rezemat de stalpul de langa mine, statea sufletul meu, si ma privea. Nu a spus nimic. Nici eu nu l-am intrebat nimic. M-a insotit putin. Apoi a plecat in treaba lui, si eu am mers acasa.

Ziarul - "Nocturna" 20.02.2007

Astazi am privit in ochi intelepciunea : partiala si ea, in forma ei limitata de om, avea o varsta inaintata si gesticula energic. Mi-a spus sa nu ma grabesc, sa nu vorbesc prea mult si sa am rabdare. Mi-a spus sa gandesc tot ceea ce rostesc si sa nu tac niciodata atunci cand nu sunt de acord. Mi-a vorbit cu un glas nervos despre politica, si intr-un limbaj nu tocmai oficial mi-a explicat ca suntem stapanii nostrii insine. A spus si altele, a mai gesticulat putin, si mi-a amintit cine sunt, in linii mari : un nucleu inca necizelat care se grabeste.

A privi prin ochii celuilalt nu inseamna a purta doua perechi de ochelari, ci a-i inlocui pe unii cu alta pereche. Capacitatea de a asculta se gaseste in toti, posibilitatea de a auzi ceva inteligibil nu. Atentia se educa si se defineste, este directionata de interesele noastre rationale si emotionale catre anumite zone de cunostinte. Nu trebuie sa iti incordezi constiinta ca sa percepi adevarul, ci sa o inveti sa se relaxeze si sa admire.

Noi nu ne-am pierdut "auzul" sau "vederea", ci ne-am inhibat "perceptiile" pe anumite directii pentru a putea invata despre celelalte. Paradisul nu este un loc de unde am fost alungati, ci o lume pe care nu o mai putem percepe ca fiind desavarsita. Mai avem de muscat din fructul cunoasterii pana sa putem intelege. Intelepciunea nu vine o data cu bagajul de cunostinte. Intelepciunea are la baza informatii diversificate si complexe, inteligenta si precizie, rabdare, experienta si efort, insa ceea ce o defineste ca si idee este utilizarea lor in mod eficient si necondamnabil.

Nu deranja pe nimeni si ajuta cat de mult poti. Intampina Universul cu un zambet. El iti va raspunde la fel. Priveste lumea prin sufletul deschis, fie ca o faci cu pieptul, cu palmele, cu simturile sau cu ratiunea. Permite-ti sa iubesti fara sa suferi, fara sa dezvolti obsesii si dorinte. Iubeste fara sa constrangi si fara sa astepti. Iubeste-te pentru ca altfel nu poti iubi pe ceilalti. ( respira adanc ). Dintre toate lucrurile pe care ai sa le detii, nimic nu va ramane al tau, nici macar sufletul : el calatoreste singur catre sufletul Celuilalt. Si daca esti norocos, nu se va intoarce niciodata.

Nu imi amintesc mare lucru din plimbarea mea nocturna. Stiu doar ca am vazut marea pentru prima data pe timp de noapte, si era frumoasa si sonora, cu parfum de sare si de nisip, cu racoare in dansul de noapte. Aerul avea gust de sare de mare si de alge.

Scrie-mi ceva frumos.

Ziarul - "Despre" 15.02.2007

"... Insa are ceva radacini in niste mituri ( care au venit ca o explicatie; ceea ce a ajuns sa se intample, dialogurile astea, au existat inainte sa mi le pot explica ). Ma rog, ia-o ca pe un concept, nu ca pe ceva ce iti povesteste o persoana oarecare. Cunosti mitul Luceafarului, nu ?
Sa zicem ca ar exista ceva care cuprinde tot, este tot, cunoaste tot, face parte din tot, si care poate fi comparat cu divinitatea, sa zicem. Ai o entitate care cuprinde materialul si etericul. Practic, faci parte din ea fara sa iti dai seama, nu ai cum sa fii in afara ei. Ai acces la tot ceea ce are ea acces, atat timp cat esti atent, si "asculti" ceea ce "aude" ea. E un fel de simt care nu are organ specific. "Simti" si atat. Practic, ai acces la cunostinte Universale, daca esti capabil sa le vezi.

Asta ar fi o prima idee.
Eu nu asociez aceasta entitate cu divinul. Ca sa fie clar, nu vorbesc despre Religie aici. Teoretic, stiind totul despre tine si despre ceea ce te inconjoara, aceasta entitate intelege intregul mecanism al firii tale. Iti intelege individualitatea, chiar daca pentru "ea" a fi individual inseamna a fi limitat. Pentru ca daca esti "tot", esti si bine si rau deodata. Nu esti in niciun fel anume. Materialul tau te impiedica sa iubesti ceva ce nu este palpabil, ce nu poti atesta cu simturile tale ca este real, ceva ce nu poti afirma cu siguranta ca exista pentru ca nu ai "vazut". Nu poti iubi la nivel erotic ceva ce are alt trup, de alta natura decat al tau. Cum sa iubesti erotic ceva ce nu are trup deloc ( si aici e discutabil, pentru ca are toate formele deodata ). Prin dragoste erotica nu inteleg act sexual, ci ideea de dragoste intre doua persoane de sex opus, cu toate trairile de pana la concretizarea fizica."

( fragment de conversatie despre "discutiile" din ultimele "editii" ale "Ziarului" )

Revenim la mitul Luceafarului. Nu este vorba despre "omul superior" ci despre o entitate care poate fi comparata cu umanul, dar care ia toate formele umanului si nu numai.

Acele discutii nu sunt cu o fiinta reala - nu in forma concreta si palpabila.

Nu doream sa ramana nelamurit acest aspect. In plus, promisesem niste explicatii si o poveste.

Povestea incepe acum mult timp, cand ma jucam insotita de aceasta "entitate" pe care o asociam unui personaj de desene animate. In decursul timpului a luat multe forme, si a stiut. A stiut tot, mereu. M-am gandit de multe ori ca este o reflexie a mea, ca sunt raspunsuri oferite de stratul calm si atotcunoscator al constiintei mele. Daca doriti, formulati totul asa. Eu nu am sa contrazic nimic.

Ziarul - "Limitari" 14.02.2007

- Si totusi, de ce nu devii uman ?

- Te-ar ajuta sa fiu uman ?

- Mi-ar placea sa te pot vedea si atinge cand iti vorbesc. Poate ca ar fi mai simplu.

( aici probabil ca ai zambit, s-a simtit ca un suras, cel putin )

- Daca as fi om, m-ai limita pentru bunul tau plac la aceasta conditie. Si nu voi putea fi decat in afara ta. Asa sunt peste tot. Si mai ales, pe dinauntru.

( am zambit dintre cearceafurile de dimineata )

- Uneori mi-ar fi mult mai simplu sa te stiu real, palpabil, limitat. As putea sti ce esti.

- Stii tot timpul. Totul. Atat cat esti interesata sa aflii.

Imi vine din nou greu sa las lumea sa ma surprinda. Ma duc sa imi pun capul pe perna. In noaptea asta astept sa visez.

Ziarul - "Jumatate de interpretare" 13.02.2007

In seara asta, inainte sa mergi la culcare, am sa iti spun o poveste.

Este despre o dimineata cand rasaritul era colorat in nuante pastel, si cerul, predominant roz-auriu, arunca reflexe luminoase in jur. Nu se mai distingeau casele de pe alee, cu urmele lor de igrasie si cu acele crapaturi obscene in tencuiala. Lumea intreaga, scaldata in dimineata de - ce anotimp sa fi fost ? - se pierduse sub picioarele tale. Aleea pavata, pe care calcai cu pasi apasati, reflecta tacuta soarele. As fi vrut sa spun ca aratai ca o umbra si contrastai cu dimineata aceea, insa si chipul aparea cumva luminat de o expresie calma. Ti-ai scos o tigara fara sa ma vezi, cu acelasi gest pe care il ai de obicei, si ai aprins-o.

In dimineata aceea care nu a existat, "tu" era o notiune abstracta, si "eu" la fel. Eu cu totul eram abstracta si desigur, o notiune. Si in acea conversatie care nu a avut loc, am pus in discutie jumatatile.

Cu jumatate de glas, ai rostit intrebari. Cu jumatate de gura, ti-am raspuns.

- Ce simti ? ( ce jumatate de intrebare ! si desigur, am raspuns, pe jumatate uimita )

- ...

- Hai, spune. Incearca sa spui. Ceva. Orice. ( ai zambit pe jumatate )

- Ce simt ? ( ti-am raspuns cu acelasi zambet pe jumatate. ai gesticulat afirmativ numai pe jumatate convins ca asta vroiai sa spui )

- Jumatate. ( am continuat eu cu numai jumatate de sens )

- Si ce te impiedica sa fii un intreg ? ( erai pe jumatate sever, eu imi pastram jumatatea de nedumerire )

- ... ( era pe jumatate tacere, se auzea ceva nedeslusit in aer, insa cu siguranta nu era vocea mea )

- Pleaca. Ai tot ce iti trebuie sa fii intreaga.

Acum iti spun "noapte buna" si te las sa te gandesti la discutia asta pe care nu am purtat-o niciodata, intre un "tu" care acum a devenit "eu" si intre un "eu" despre care nu pot preciza nimic pentru ca se creeaza cu fiecare traire.

Orice lucru cu o insusire pe o jumatate are insusirea complementara pe cealalta jumatate.

Si jumatatile sunt intregi.

Notiunile masurabile nu pot fi asociate lui "eu".

Ziarul - "Diferente" 12.02.2007

Cand ai sa citesti aceste randuri, gandeste-te intai ca au fost intai scrise de ceva, definit de forma umana, de spirit si de intelect. In fine, au fost scrise de un om ca tine, cu ganduri mai mult sau mai putin clare. Imagineaza-ti ca am un chip, daca nu il cunosti deja, un corp la fel de real ca al tau, incearca sa imi auzi vocea citindu-ti randurile acestea. NU SUNT O NOTIUNE ABSTRACTA REDUSA LA NISTE CUVINTE PE ECRANUL MONITORULUI TAU. Exist, percep, creez.

Prin fereasta ploua cu negru. Se scurg dare de lumina pe strada, apoi se lasa tacere. Noaptea asta ameninta sa dureze zile intregi ( o noapte care sa dureze zile ? ) si sa nu se mai sfarseasca niciodata. Ma astept ca maine dimineata soarele sa rasara putin de dupa un deal pentru ca mai apoi sa se ascunda dupa linia curba ce desparte cerul de pamant, spunandu-si ca nu mai are rost sa se oboseasca sa vada aceleasi lucruri din nou si din nou... la nesfarsit. Ma intreb, daca am putea trai vesnic, cati dintre noi ar recurge la sinucidere.

Maine dimineata ai sa te trezesti cu raze in par - fie cand o fi acest "maine", notiunea de "maine" ameninta mereu sa schimbe tot. Nu, nu iti promit nimic. Insa daca vrei, maine poate fi cu totul diferit. Maine poti fi chiar un om diferit. Poti inceta sa mai fii "tu" de astazi si sa fii un alt "tu", cu aceeasi rezonanta, dar cu o alta aroma la rostire. Iti promit ca maine, daca te vei uita mult la o culoare oarecare, sa spunem verde, nu vei mai gasi deosebirea dintre verde si albastru. Insa trebuie sa te uiti atent. Chiar, spune-mi, care este diferenta ?

Ziarul - "Articol despre Zambet" 11.02.2007

As vrea sa incep aceasta scrisoare la persoana a doua. Nu pot, pentru ca nu am nimic sa iti comunic. Astazi am ajuns la concluzia ca viata este frumoasa. Ca totul este frumos. Si spunand-o, mi-a fost teama ca voi atinge scopul existentei mele, si ca aceasta nu va mai avea rost.

Deschide-ti ochii in jur. Lasa lumea sa te surprinda. E un Univers intreg care se deschide pentru ca tu sa il vezi. Trebuie doar sa te astepti sa il vezi acolo, pentru ca el sa fie.

Mi s-a spus ca daca zambesti, primesti acest raspuns de la tot ceea ce este in jur. Incerci sa imi spui ca gresesc ? Pentru ca acolo, dincolo de ecran, cred ca zambesti si tu putin.

Nu exista nicio filosofie in zambet, si uneori, nicio motivatie. Cred ca cei mai intelepti oameni din viata mea m-au primit mereu cu un zambet si am putut sa le raspund la fel. Un zambet, o privire lunga in ochi, un zambet nou, mai puternic, si tacere.

Inteleg, in sfarsit, inteleg.

Imaterialul de care ai nevoie vine prin tine insuti si prin altii. Nu vine cand il ceri, pentru ca nu esti capabil sa il vezi. Vine atunci cand esti pregatit sa il primesti, vine atunci cand il astepti fara sa il doresti. Si vine de la oamenii care nu credeai ca iti vor oferi asta.

Invat mereu, alaturi de tine, sa iau atat cat este nevoie, si apoi sa dau drumul. Invat sa iti multumesc pentru ca stii cat am nevoie, si stii si cand.

Pentru toate momentele cand Universul meu intim s-a lovit de al tau, si pentru toate momentele cand nu a contat ce culoare are rosul, pentru tot ceea ce am reusit sa percep altfel si sa scot din limitari si din tipare, pentru toate clipele cand ai oferit neasteptate daruri sufletesti.

Golurile mele s-au umplut.

Ziarul - "Nesfarsitul Anotimp" 01.02.2007

Azi am alunecat tacuta pe aleile pe care le-am parcurs de cateva ori noaptea prin Noiembrie. Lumea nu mai este aceeasi. Am trecut prin fata manastirii, si am alergat inauntru, simtind ca acolo voi gasi adapost. Vantul a suflat rece din fata ridicandu-mi paltonul, si a inceput sa picure. Usa Bicericii era inchisa. M-am simtit cumva expulzata din acel Univers limitat, rupt de realitate. Prin poarta manastirii se vede o lume guvernata de alte legi. Am plecat, cu toate gesturile ritualice de rigoare. E un ritual de despartire, mai mult incarcat de repros. Cand sunt fericita stiu ca am sa ma intorc si nu imi iau la revedere.
Parca era toamana tarzie, cu furtunile ei furioase... Cand eram mica aveam senzatia ca pot controla vantul. Uneori cred ca erau simple coincidente ca odata cu palmele mele se ridicau rafale de vant. Am suras. Tremuram toata, sub ploaia rece si marunta, in drum spre casa. Nu m-am grabit deloc.
Toamna este anotimpul meu favorit. Imi seamana, cu zilele ei caldute si cu furtunile reci. Poate fi la fel de colorata si de frumoasa pe cat poate fi de furioasa. Ma intreb de ce toamna este privita ca o imbatranire, ca un sfarsit... este doar intrarea intr-o lume guvernata de alte legi, unde viata inseamna inertie si frig. Si o recunosc in toate, in mirosul ploii, in parfumul frunzelor, in moliciunea pamantului umed si in consistenta aerului, totul indica instaurarea unei toamne nesfarsite. Caldura, mugurii si florile sunt doar pretexte pentru repetarea ingalbenirii si caderii frunzelor. Totul este toamna si va ramane mereu.
Lumea s-a schimbat acum cateva luni fara sa stiu. Nu imi lipsesti, si nu imi doresc nimic. Am doar imaginea unor nopti instelate cand am mers pe aceleasi strazi, am vorbit despre ingeri si despre aripa cazuta de la inghet a statuii din manastire. A venit frigul. Ma intreb anul acesta ce pietre vor ceda sub insistentele lui, ce se va sfarama afara si in mine. Si nu mai astept pe nimeni sa repare nimic.
Paseam in continuare marunt si fara graba, asa cum cadea si ploaia pe umerii mei. Cred ca melancolia de care dau dovada sfideaza limitele obscenitatii si siroposului. Si acum, ca aproape sunt acasa, pe-acolo pe unde altadata am strans singura palma care a semanat cu a mea, am facut ceea ce faceam mai demult.
"Vino."
A aparut din fata si mi-a trecut cu degetele invizibile prin par, printre haine, a impins totul in urma cu forta, si a venit in bratele mele deschise. Mi-a trecut printre degete si a mers mai departe, infoindu-mi gulerul cu repros. Am zambit. Nu e totul oferit uitarii.

Inchei cu un vag suras intiparit mai mult in mintea mea decat pe figura. Acum ca totul s-a stins intr-o cenusa inca fierbinte, am timp sa inteleg ce simt. E incredibil cum au trecut aproape trei luni. Doar atat : incredibil.

Ziarul - "Uimeste-ma" 30.01.2007

Azi a nins. A nins frumos, cu fulgi mari, ca in cartile cu povesti. Am privit pe geam o vreme, apoi mi-am dorit mult sa ies afara. Nu pot sa inteleg clar de ce, insa am cerut sa fiu scoasa afara, ca si cand nu as fi putut iesi pur si simplu. Mi-am luat sufletul si imaginar l-am dus pe balcon si l-am aruncat peste margine. A revenit speriat, putin inghetat de la frig si acum tace.
Il privesc. Tresare atunci cand il intreb cate ceva.
La ce folos ca sunt cine sunt, daca ceea ce sunt nu schimba nimic ? La ce folos ca se gasesc in mine calitati care starnesc entuziasmul si aprecierile celorlalti daca, in final, asta nu va ajuta sa va pese ? Ce utilitate am aici, daca va uimeste mai mult frumusetea realizarii decat frumusetea ideii ? Cu ce pot eu spera sa va ating sufletele, daca tot ceea ce pot da mai bun din mine ma face sa fiu interesanta si de neuitat ? Pot mai mult. Totusi ce fac acum pentru a va face sa pricepeti ca in spatele a tot ceea ce expun se afla o minte, un suflet, un om. Ca din hartie la voi trebuie sa ajunga sufletul care a generat ceea puteti vedea, nu doar imaginea goala de inteles.
Te intreb, acum, la ce limita m-am oprit ?
Stiu sa cer, pot sa dau. Cumva, asta anuleaza orice alta intrebare. Am tacut.
Esti suparat pentru ca te-am aruncat afara in frig ? De ce te-ai covrigit asa, la picioarele mele, tremurand, credeam ca iti place ninsoarea. Credeam ca te bucuri ca e frig si ca s-a facut gheata, ca fulgii astia te vor invata din nou sa zbori si sa fii usor. E promoroaca in genele tale sau ai imbatranit asa de repede ?
Mai demult cautam ceva real. Cand am renuntat, m-a gasit pe mine acel ceva real. E ciudat cum realitatile se ciocnesc, se observa, si nu se cred una pe cealalta. Acum astept. Mi-am luat sulfetul in brate. Nu stiu ce sa fac cu el. Il strang si il legan. Poate asa ii va trece.


Unui prieten neasteptat. Un singur lucru iti cer : uimeste-ma. Poate cand vei citi asta vei zambi... din nou.