Astazi am fost foarte aproape de a nu ma feri din calea unei masini. Nici nu a fost un gand propriu-zis, vreo intentie sinucigasa, ci o sclipire de o fractiune de secunda care nu mi-a permis nici macar sa imi incetinesc pasul. A fost un fel de "Ce ar fi ?" fara raspuns. Admit de pe acum faptul ca nu imi doresc sa mor, ma ingrozeste acest lucru ca pe oricare fiinta vie.
Viata este ca o serie de cercuri concentrice desfasurate telescopic; sau, daca vreti, ca o spirala cu ochiuri tot mai largi. Numai ca am senzatia ca am luat-o in sensul restrangerii. Si un cerc este tot un fel de infundatura daca nu creste; numai ca iti da senzatia ca poti merge la nesfarsit pe marginile lui. Si aici nici superficialitatea, nici curiozitatea nu te mai ajuta la nimic; atunci cand viitorul iti pare transparent si destul de gri. Sa fim realisti. Student in Iasi; nascut in Iasi; Facultate de sase ani. Timpul nu iti permite o slujba stabila. Si oricum nu prea stii sa faci nimic util. Ai toate premisele sa ramai pentru totdeauna in orasul natal, pentru ca nici facultatea asta nu e tocmai cea mai de prestigiu dintre cele de specialitatea ei din tara, ca sa iti deschida porti spre strainatate. Si cercul se strange. Te analizezi lucid si constati ca din mai multe puncte de vedere nu esti ceea ce ti-ai dorit sa fii si nici nu prea ai habar de unde sa incepi ca sa faci tranzitia mai putin dureroasa, si mai eficienta. Si cercul se strange. Esti invizibil pentru altii, si observi totul de la distanta pentru ca iti este prea sila sa te implici in jocul social care ti se prezinta; nu pentru ca te-ai considera mai bun, ci pentru ca nu vezi rostul, sensul, directia, finalitatea, recompensa. Si cercul se mai strange putin. Te ingretoseaza, poate, din cand in cand, jocurile sociale intr-atat incat te indepartezi de cei care practica ipocrizia asta necesara si "politicoasa". Devii retras si cu atat mai greu observabil, ca un mim care imita un perete. Pentru cei care imi reproseaza ca nu ma schimb, replica mea este ca poate nu stiu cum. A incercat cineva sa ma ajute ? Cand a primit refuzul s-a gandit ca ma iubesc pe mine insami macar pe jumatate cat se iubeste el pe sine si ca nu am sa renunt la mine prea usor ? A incercat de mai multe ori ? A incercat prin metode diferite ? A avut rabdarea sa inteleaga ca nu merge cu suturi ci cu incurajari ? Nu stiu daca a perseverat cineva in directia asta fara sa primeasca rezultatul dorit de la mine. Insa nu a perseverat nimeni. Poate din fericire.
duminică, 13 iulie 2008
luni, 7 iulie 2008
Ziarul - "Cum sa devii intelept in n pasi ( manual pentru prosti )" 02.07.2008
Am învăţat în timp că nu poţi avea dreptate. Cel puţin, nu pentru altcineva decât pentru tine însuţi. Deciziile tale, Universul tău perceput subiectiv, nu se identifică niciodată cu al altcuiva. Cea mai corectă abordare este să dai sfaturi, şi numai când îţi sunt cerute; şi atunci să ai capacitatea să le pliezi subiectivităţii celuilalt, nu celei proprii. Mi-ar fi plăcut să fi ştiut asta mai demult, să fie scrisă în abecedar, să o înveţi la grădiniţă, poate, înainte de orice altceva. Să fie un manual de reguli, "Cum să devii înţelept în n paşi ( manual pentru proşti ) " pe care să te pună să îl înveţi la fel de bine ca tabla înmulţirii, să îţi vină în minte răspunsul corect pentru orice calcul emoţional.
Ne atingem vieţile tot timpul, şi o fracţiune de secundă poate schimbă destinul întregii omeniri. Însă să lăsăm lucrurile mari deoparte. O fracţiune de secundă îţi poate schimba cursul vieţii. Fie că a însemnat să ratezi un autobuz sau să nu reuşeşti să ieşi la timp de sub apă. Dacă ne-am aniversa timpul până la moarte şi nu timpul trăit, poate că am avea o noţiune mai clară despre cât de presaţi de timp suntem. Cât de dependenţi de timp; cât de integraţi lui; cât de mici în faţa timpului. Nu este vorba de lucrurile pe care le pierzi pe parcursul vieţii. Pierderile sunt întâmplări nefericite de care ar trebui în mod natural să înveţi să te fereşti. Contează câştigurile, darurile, orice ţi-a trecut prin suflet şi a păşit acolo cu dreptul. Şi până la urmă dacă am fi suficient de înţelepţi am pricepe că şi pierderile trag după ele câştigurile lor; însă asta e o lecţie mai greu de ingurgitat, de digerat şi de asimilat. Pentru că şi învăţatul ăsta are mai multe etape. Întâi afli, apoi înţelegi, apoi asimilezi; şi, desigur, dai afară ce consideri că nu îţi trebuie. Mintea umană este, până la urmă, un motor imperfect cu un randament subunitar.
Cred că nimic nu îţi demonstrează mai simplu şi mai puţin dureros cât eşti de neajutorat decât experienţa de a fi părinte. Şi prin asta mă refer la datoria de a avea grijă de o altă fiinţă, decizia voluntară de a face asta, şi responsabilitatea asumată. Când îţi dai seama că în incapacitatea de a fi omniscient şi omniprezent nu poţi proteja pe nimeni. Că singura protecţie pe care o poţi oferi sunt o judecată bună şi un bun-simţ moderat - şi nimeni nu ştie ce înseamnă , de fapt, asta.
Cu toţii suntem proşti uneori, însă nu trebuie să ne facem o virtute din asta.
Ne atingem vieţile tot timpul, şi o fracţiune de secundă poate schimbă destinul întregii omeniri. Însă să lăsăm lucrurile mari deoparte. O fracţiune de secundă îţi poate schimba cursul vieţii. Fie că a însemnat să ratezi un autobuz sau să nu reuşeşti să ieşi la timp de sub apă. Dacă ne-am aniversa timpul până la moarte şi nu timpul trăit, poate că am avea o noţiune mai clară despre cât de presaţi de timp suntem. Cât de dependenţi de timp; cât de integraţi lui; cât de mici în faţa timpului. Nu este vorba de lucrurile pe care le pierzi pe parcursul vieţii. Pierderile sunt întâmplări nefericite de care ar trebui în mod natural să înveţi să te fereşti. Contează câştigurile, darurile, orice ţi-a trecut prin suflet şi a păşit acolo cu dreptul. Şi până la urmă dacă am fi suficient de înţelepţi am pricepe că şi pierderile trag după ele câştigurile lor; însă asta e o lecţie mai greu de ingurgitat, de digerat şi de asimilat. Pentru că şi învăţatul ăsta are mai multe etape. Întâi afli, apoi înţelegi, apoi asimilezi; şi, desigur, dai afară ce consideri că nu îţi trebuie. Mintea umană este, până la urmă, un motor imperfect cu un randament subunitar.
Cred că nimic nu îţi demonstrează mai simplu şi mai puţin dureros cât eşti de neajutorat decât experienţa de a fi părinte. Şi prin asta mă refer la datoria de a avea grijă de o altă fiinţă, decizia voluntară de a face asta, şi responsabilitatea asumată. Când îţi dai seama că în incapacitatea de a fi omniscient şi omniprezent nu poţi proteja pe nimeni. Că singura protecţie pe care o poţi oferi sunt o judecată bună şi un bun-simţ moderat - şi nimeni nu ştie ce înseamnă , de fapt, asta.
Cu toţii suntem proşti uneori, însă nu trebuie să ne facem o virtute din asta.
miercuri, 2 iulie 2008
Ziarul - "Strainul Misterios" 01.07.2008
Am dat intamplator peste un fragment de desen animat care mi-a placut foarte mult. Am incercat sa gasesc si desenul animat intreg, insa am descoperit inaintea lui, povestea care a dat nastere acelei parti de animatie vazute initial.
Nu stiam pana atunci ca Mark Twain a scris si opere cu un substrat filosofic consistent. Povestea se numeste "The Mysterious Stranger" si este scrisa catre finalul vietii autorului, fiind publicata mult timp dupa moartea acestuia. Pentru cei ce nu o cunosc, actiunea graviteaza in jurul unui personaj uman, un copil, si a unui inger venit sa il initieze in plan spiritual. Initierea consta in expunerea unui punct de vedere diferit asupra lumii, pentru ca finalul sa dezvaluie o idee surprinzatoare. Criticii ii contesta valoarea, afirmand ca este opera unui om innebunit de durere dupa pierderea fiicei si a sotiei sale, si ca nu face parte cu adevarat din seria creatiilor valoroase ale lui Mark Twain, acesta devenind un inversunat contestatar al dogmelor si aruncand, prin acest fapt, o umbra asupra celorlalte scrieri definite de nuante fine de ironie. Mie insa mi-a placut mai mult decat orice altceva am citit de acelasi autor.
"Nu putem face rau; nici nu avem dispozitia de a o face, pentru ca nu stim ce este raul."
"Maniere, spuse el. Nu este decat adevarul, si adevarul inseamna bune maniere; manierele sunt fictiune."
"Ce este Codul Moral ?
S-a uitat in jos, surprins, pe deasupra ochelarilor, si a spus : Este facultatea care ne permite sa distingem binele de rau."
"Este o caracteristica specifica rasei voastre - intotdeauna minte, intotdeauna isi asuma virtuti care nu ii apartin, intotdeauna le neaga animalelor superioare, care sunt singurele care le poseda. Niciun animal nu face vreodata un act de cruzime - acesta este dreptul celor care poseda un Cod Moral. Cand un animal provoaca durere o face cu inocenta; nu este o rautate; pentru el nu exista rautate. Si nu provoaca durere din placerea de a o provoca - numai omul face asta. Inspirat de abjectul Cod Moral al sau ! Un cod ce are ca functie de a distinge binele si raul, cu libertatea de a alege pe care dintre ele sa le faca. Ce mare avantaj poti avea din asta ? El alege mereu, si in noua cazuri din zece alege raul. Nu ar trebui sa existe rau; si fara Codul Moral nu ar putea sa existe unul."
"Apartii unei rase unice. Fiecare om este o masina de suferinta si o masina de fericire combinate. (...) In majoritatea cazurilor, viata omului este aproape egal impartita intre fericire si nefericire. Cand nu este acesta cazul, nefericirea predomina - intotdeauna; niciodata cealalta."
"Esti atat de lipsit de simtul observatiei incat sa nu fi descoperit ca sanatatea mintala si fericirea sunt o combinatie imposibila ? Niciun om sanatos mintal nu poate fi fericit, pentru ca pentru el viata este reala, si el vede ce lucru inspaimantator este ea. Numai nebunii pot fi fericiti, si nici dintre aceia prea multi. Putinii care isi imagineaza ca sunt regi sau zei sunt fericiti, ceilalti nu sunt mai fericiti decat cei sanatosi mintal. Bineinteles, niciun om nu este cu mintile la locul lor niciodata, insa m-am referit la cazurile extreme."
( Mark Twain - "The Mysterious Stranger" )
Uneori, nici macar noi, respectandu-ne "abjectul Cod Moral" nu stim ce este bine si ce este rau, sau refuzam sa stim.
Nu stiam pana atunci ca Mark Twain a scris si opere cu un substrat filosofic consistent. Povestea se numeste "The Mysterious Stranger" si este scrisa catre finalul vietii autorului, fiind publicata mult timp dupa moartea acestuia. Pentru cei ce nu o cunosc, actiunea graviteaza in jurul unui personaj uman, un copil, si a unui inger venit sa il initieze in plan spiritual. Initierea consta in expunerea unui punct de vedere diferit asupra lumii, pentru ca finalul sa dezvaluie o idee surprinzatoare. Criticii ii contesta valoarea, afirmand ca este opera unui om innebunit de durere dupa pierderea fiicei si a sotiei sale, si ca nu face parte cu adevarat din seria creatiilor valoroase ale lui Mark Twain, acesta devenind un inversunat contestatar al dogmelor si aruncand, prin acest fapt, o umbra asupra celorlalte scrieri definite de nuante fine de ironie. Mie insa mi-a placut mai mult decat orice altceva am citit de acelasi autor.
"Nu putem face rau; nici nu avem dispozitia de a o face, pentru ca nu stim ce este raul."
"Maniere, spuse el. Nu este decat adevarul, si adevarul inseamna bune maniere; manierele sunt fictiune."
"Ce este Codul Moral ?
S-a uitat in jos, surprins, pe deasupra ochelarilor, si a spus : Este facultatea care ne permite sa distingem binele de rau."
"Este o caracteristica specifica rasei voastre - intotdeauna minte, intotdeauna isi asuma virtuti care nu ii apartin, intotdeauna le neaga animalelor superioare, care sunt singurele care le poseda. Niciun animal nu face vreodata un act de cruzime - acesta este dreptul celor care poseda un Cod Moral. Cand un animal provoaca durere o face cu inocenta; nu este o rautate; pentru el nu exista rautate. Si nu provoaca durere din placerea de a o provoca - numai omul face asta. Inspirat de abjectul Cod Moral al sau ! Un cod ce are ca functie de a distinge binele si raul, cu libertatea de a alege pe care dintre ele sa le faca. Ce mare avantaj poti avea din asta ? El alege mereu, si in noua cazuri din zece alege raul. Nu ar trebui sa existe rau; si fara Codul Moral nu ar putea sa existe unul."
"Apartii unei rase unice. Fiecare om este o masina de suferinta si o masina de fericire combinate. (...) In majoritatea cazurilor, viata omului este aproape egal impartita intre fericire si nefericire. Cand nu este acesta cazul, nefericirea predomina - intotdeauna; niciodata cealalta."
"Esti atat de lipsit de simtul observatiei incat sa nu fi descoperit ca sanatatea mintala si fericirea sunt o combinatie imposibila ? Niciun om sanatos mintal nu poate fi fericit, pentru ca pentru el viata este reala, si el vede ce lucru inspaimantator este ea. Numai nebunii pot fi fericiti, si nici dintre aceia prea multi. Putinii care isi imagineaza ca sunt regi sau zei sunt fericiti, ceilalti nu sunt mai fericiti decat cei sanatosi mintal. Bineinteles, niciun om nu este cu mintile la locul lor niciodata, insa m-am referit la cazurile extreme."
( Mark Twain - "The Mysterious Stranger" )
Uneori, nici macar noi, respectandu-ne "abjectul Cod Moral" nu stim ce este bine si ce este rau, sau refuzam sa stim.
marți, 1 iulie 2008
Ziarul - "Pahar cu picior" 27.06.2008
"Cages are just a state of mind. So are windows and doors. The only problem comes when opening them. You don't just let yourself out, you let the whole world in."
Fotografia si melodia asta cred ca definesc foarte bine ziua de astazi. Cand realizezi ca teama nu este de libertate, ci de iuresul pe care il aduce ea. Nu comoditatea iti sta in cale, ci tot ceea ce te asteapta afara din cusca.
As vrea acum un pahar cu picior si un balcon cu o canapea, o sticla de vin bun si rezistenta la alcool, un cer senin cu stele si poate si compania cuiva. Sa fie tacere afara si zgomot in noi, batai din picioare, tropaieli de pasi alergand, tipete, rasete, si putina betie la toate nivelurile existentei umane. Sa stau cu genunchii stransi, cu o patura trasa peste mine, ore in sir, intr-un dialog prelungit cu mine insami. Cand ma plimbam ma ascultam vorbindu-mi. Cand a devenit insuportabil, mi-am luat un mp3-player. Acum ca s-a stricat mi-am amintit cum suna ploaia, cum suna pasii mei pe pavaj, cum suna vocea mea interioara catre care am fost surda. Toata lumea a inceput sa se recreeze dupa starile noastre nocturne, sa se dezintegreze pentru a alcatui un nou intreg, un decor in care sa ne integram perfect cu tot cu sufletele noastre. Ne mai ramane sa facem totul realitate. Pana la urma avem puterea sa schimbam lumea. Fie si prin simplu fapt ca avem puterea de a ne schimba pe noi insine.
Fotografia si melodia asta cred ca definesc foarte bine ziua de astazi. Cand realizezi ca teama nu este de libertate, ci de iuresul pe care il aduce ea. Nu comoditatea iti sta in cale, ci tot ceea ce te asteapta afara din cusca.
As vrea acum un pahar cu picior si un balcon cu o canapea, o sticla de vin bun si rezistenta la alcool, un cer senin cu stele si poate si compania cuiva. Sa fie tacere afara si zgomot in noi, batai din picioare, tropaieli de pasi alergand, tipete, rasete, si putina betie la toate nivelurile existentei umane. Sa stau cu genunchii stransi, cu o patura trasa peste mine, ore in sir, intr-un dialog prelungit cu mine insami. Cand ma plimbam ma ascultam vorbindu-mi. Cand a devenit insuportabil, mi-am luat un mp3-player. Acum ca s-a stricat mi-am amintit cum suna ploaia, cum suna pasii mei pe pavaj, cum suna vocea mea interioara catre care am fost surda. Toata lumea a inceput sa se recreeze dupa starile noastre nocturne, sa se dezintegreze pentru a alcatui un nou intreg, un decor in care sa ne integram perfect cu tot cu sufletele noastre. Ne mai ramane sa facem totul realitate. Pana la urma avem puterea sa schimbam lumea. Fie si prin simplu fapt ca avem puterea de a ne schimba pe noi insine.
vineri, 27 iunie 2008
Ziarul - "Visuri" 24.06.2008
"Te-am cautat in toti si-n toate,
Si te-am gasit, apoi, in fiecare-n parte..."
Mi-a placut Milan Kundera. El nu scrie romane, ci eseuri argumentative in care isi sustine afirmatiile prin aplicarea lor vietii reale. Toate teoriile se verifica intr-o poveste cu personaje, fara ca acestea sa ocupe, in diversitatea caracterelor lor, esenta scrierii. Personajul nu are greutate, nici actiunea, decat corelate la ideile pe care trebuie sa le sustina. Milan Kundera afirma la un moment dat ca personajul nu poate depasi cercul devenirii autorului sau. Prin acest cerc al devenirii se intelege atat ceea ce este scriitorul, cat si tot ceea ce ar fi putut deveni; atat fragmente de personalitate ale acestuia, fapte si intamplari la care a luat parte, cat si optiuni pe care nu le-a urmat, acel "altfel" care i-ar fi schimbat cursul vietii. O teorie cat se poate de aplicabila, luand in considerare faptul ca "Memoriile" marilor scriitori seamana izbitor cu povestile personajelor pe care le-au creeat, aducand noutate doar in dispunerea lor temporala si in distribuirea lor diferitelor personaje. Poate ca pana la urma suntem rezultatul unui proces de creeatie realizat involuntar "dupa chipul si asemanarea" divinitatii, datorat lipsei de originalitate a unei ratiuni pe care ne e usor sa o numim "superioara". Orice proces imaginativ are la baza amestecarea si redistribuirea unor procese cognitive care l-au precedat. Un om care nu stie nimic nu ar putea imagina nimic. Oare copiii viseaza in uterul mamei ?
Nu stiu daca ma asculti la fel de des pe cat o faceai inainte, sau mai just exprimat, nu stiu daca auzi. Eu te ascult, peste aproape un an, inca te aud si inca astept; numai ca nu prea mai ai multe de spus. Se simte in voce dezamagirea pe care o anticipezi, acea cedare simetrica destinului tatalui care nu si-a implinit niciodata visul de a fi dirijor. El nu avea ureche muzicala. Tu nu ai voce pentru cantat. Probabil ca in general copiii nu invata prea multe din greselile parintilor. Poate ca pentru a face asta este necesar sa fii puternic si sa lupti ca sa invingi in tine tiparul pe care ti l-au oferit parintii tai. Cel mai trist este cand renunti pana si la lupta. Atunci iesi in afara ta, deraiezi de pe sinele pe care ar fi trebuit sa le urmezi, si pornesti anevoie sa tragi santuri in lungul camp al anonimilor, cu picioarele tarsaite si ochii obositi. Devii ceea ce se asteapta societatea sa devii - si societatea nu a cerut niciodata artisti.
Si te-am gasit, apoi, in fiecare-n parte..."
Mi-a placut Milan Kundera. El nu scrie romane, ci eseuri argumentative in care isi sustine afirmatiile prin aplicarea lor vietii reale. Toate teoriile se verifica intr-o poveste cu personaje, fara ca acestea sa ocupe, in diversitatea caracterelor lor, esenta scrierii. Personajul nu are greutate, nici actiunea, decat corelate la ideile pe care trebuie sa le sustina. Milan Kundera afirma la un moment dat ca personajul nu poate depasi cercul devenirii autorului sau. Prin acest cerc al devenirii se intelege atat ceea ce este scriitorul, cat si tot ceea ce ar fi putut deveni; atat fragmente de personalitate ale acestuia, fapte si intamplari la care a luat parte, cat si optiuni pe care nu le-a urmat, acel "altfel" care i-ar fi schimbat cursul vietii. O teorie cat se poate de aplicabila, luand in considerare faptul ca "Memoriile" marilor scriitori seamana izbitor cu povestile personajelor pe care le-au creeat, aducand noutate doar in dispunerea lor temporala si in distribuirea lor diferitelor personaje. Poate ca pana la urma suntem rezultatul unui proces de creeatie realizat involuntar "dupa chipul si asemanarea" divinitatii, datorat lipsei de originalitate a unei ratiuni pe care ne e usor sa o numim "superioara". Orice proces imaginativ are la baza amestecarea si redistribuirea unor procese cognitive care l-au precedat. Un om care nu stie nimic nu ar putea imagina nimic. Oare copiii viseaza in uterul mamei ?
Nu stiu daca ma asculti la fel de des pe cat o faceai inainte, sau mai just exprimat, nu stiu daca auzi. Eu te ascult, peste aproape un an, inca te aud si inca astept; numai ca nu prea mai ai multe de spus. Se simte in voce dezamagirea pe care o anticipezi, acea cedare simetrica destinului tatalui care nu si-a implinit niciodata visul de a fi dirijor. El nu avea ureche muzicala. Tu nu ai voce pentru cantat. Probabil ca in general copiii nu invata prea multe din greselile parintilor. Poate ca pentru a face asta este necesar sa fii puternic si sa lupti ca sa invingi in tine tiparul pe care ti l-au oferit parintii tai. Cel mai trist este cand renunti pana si la lupta. Atunci iesi in afara ta, deraiezi de pe sinele pe care ar fi trebuit sa le urmezi, si pornesti anevoie sa tragi santuri in lungul camp al anonimilor, cu picioarele tarsaite si ochii obositi. Devii ceea ce se asteapta societatea sa devii - si societatea nu a cerut niciodata artisti.
luni, 23 iunie 2008
Ziarul - "Telescop" 20.06.2008
Mi-am descoperit un nou tabiet, acum, că tot plouă de câteva zile în oraşul nostru cu mulţi tei. Merg la câte o terasă în Copou, şi citesc, însoţită de o prietenă. Petrecem aşa ore întregi vorbind şi citind, ne rupem puţin de lume, una de alta, şi de noi însene. Apoi ne întoarcem pe jos o bucată de drum, şi aici ne prinde ploaia, cu mirosul ei inevitabil de ceai de tei, până reuşim să luăm un taxi spre casă, de undeva. E ceva în obiceiul ăsta care mă face să îmi doresc să îl transform în tradiţie personală, în tabiet, după cum spuneam ( deşi cuvântul ăsta mă face să mă simt îmbătrânită şi înţepenită în tipare ). E ca şi cum m-aş întâlni cu o oglindă umană, distorsionată puţin, alterându-mi pe alocuri imaginea, însă oferindu-mi o perspectivă de ansamblu asupra mea, asupra a ceea ce îmi doresc să fiu, asupra oamenilor la care ţin.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.
duminică, 15 iunie 2008
Ziarul - "Apartenenta" 09.06.2008
M-am aşezat pe marginea ferestrei cu privirea afară. Ţigara îmi fumega în mână; mai trăgeam din când în când din ea cu sete, având satisfacţia că mi-am terminat treaba pentru Verificarea asta. Nu mă puteam abţine să nu zâmbesc. Pentru prima dată am avut certitudinea că nu mă văd făcând altă meserie de acum încolo, că mi-am ales facultatea pe care trebuia să mi-o aleg, că îmi place ceea ce fac şi că sunt mulţumită de proiectele mele. Mi-a trebuit aproape un an ca să pricep asta, un an de frustrări şi de "nu sunt făcută pentru asta". Astăzi am lăsat nemulţumirile şi temerile la o parte şi am desenat fără inhibiţii. M-am simţit fericită. [ Se pare că încurajată puţin pot face lucruri frumoase. ]
Şi momentul acela la fereastră a completat imaginea în care vroiam să mă încadrez. Poate şi asta a contribuit la sentimentul acesta de apartenenţă, de "aici trebuie să mă aflu" pe care îl trăiesc acum în legătură cu facultatea asta. Cu părul strâns, mâinile murdare de creion grafit şi de tuş, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească mult prea mare, cu mânecile suflecate, cu blugii atârnând peste adidaşi şi cu ţigara în mână în aerul de seară. Pentru mine, asta este suma tuturor caracteristicilor fizice ale unui artist grafician ( de orice fel ), aspectul general boem, iar asta este imaginea pe care mi-am asumat-o mereu. Nu mai aştept pe nimeni. [ Pentru că ştiu că va veni în calea mea şi cine trebuie ca să întregească tabloul. Până soseşte trenul din care să coboare el în viaţa mea, am aici tot ce îmi trebuie. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. ].
Trebuie să nu uit starea asta, să nu uit să respir cum o fac acum, într-adevăr, si poate pentru prima dată.
Melodia atasata - Midge Ure - Breathe
Cantecul asta ma face sa ma gandesc la zbor. Si zborul este suma tuturor fericirilor umane.
Şi momentul acela la fereastră a completat imaginea în care vroiam să mă încadrez. Poate şi asta a contribuit la sentimentul acesta de apartenenţă, de "aici trebuie să mă aflu" pe care îl trăiesc acum în legătură cu facultatea asta. Cu părul strâns, mâinile murdare de creion grafit şi de tuş, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească mult prea mare, cu mânecile suflecate, cu blugii atârnând peste adidaşi şi cu ţigara în mână în aerul de seară. Pentru mine, asta este suma tuturor caracteristicilor fizice ale unui artist grafician ( de orice fel ), aspectul general boem, iar asta este imaginea pe care mi-am asumat-o mereu. Nu mai aştept pe nimeni. [ Pentru că ştiu că va veni în calea mea şi cine trebuie ca să întregească tabloul. Până soseşte trenul din care să coboare el în viaţa mea, am aici tot ce îmi trebuie. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. ].
Trebuie să nu uit starea asta, să nu uit să respir cum o fac acum, într-adevăr, si poate pentru prima dată.
Melodia atasata - Midge Ure - Breathe
Cantecul asta ma face sa ma gandesc la zbor. Si zborul este suma tuturor fericirilor umane.
luni, 9 iunie 2008
Ziarul - "Impluvium" 05.06.2008
Totul se misca acum cu acea apasare prelungita cu care iese fumul pe nari. Numai ca fumul iese si dupa doua, trei respiratii acum, si incep sa ma intreb daca nu cumva ia nastere undeva in mine, dintr-un foc care arde mocnit inauntru. Portretul acesta solitar cu tigara in mana a fost o marca a revoltei. A fost un simbol de apartenenta, de credinta intr-o ideologie... a devenit un ritual apasator si lipsit de sens. Probabil ca voi renunta la el.
Dupa ce a intrat in casa, usa s-a micsorat in urma lui pana la dimensiunile unei gauri a cheii. Era o caldura naucitoare in camera lui, care facea ca obiectele sa se dilate intr-atat, incat nu ajungea la noptiera sa isi aseze ochelarii pe ea. Patul capatase proportii gigantice. In noptile sale de singuratate ii era teama sa nu se piarda printre cearceafuri si sa nu mai gaseasca iesirea de sub ele, sa moara sufocat dedesubt din neputinta de a le da la o parte. Vaste deserturi de asternuturi albe, capabile sa te piarda si sa te uite inauntru. A vrut sa iasa din camera, insa usa deschisa nu i-a oferit decat perspectiva intunecata a holului. Atat de intunecata, incat holul ar fi putut la fel de bine sa nu mai existe, inghitit si digerat de intunericul care i se intindea acum la picioare. A incercat sa aprinda lumina, insa palpairile becului s-au pierdut fara sa poata impinge marginile camerei lui mai in afara. Citise candva ca exista un fel de fobie care presupune teama de infinit. Si abia atunci a inteles cum poti sa te temi de infinit intr-o lume atat de marginita. [ Limitele nu mai inseamna pentru el finitudine. Intunericul se oprea la usa camerei lui, insa putea cuprinde tot restul Universului, si acesta este infinit. ] A inchis usa si s-a ghemuit pe jos, cu fruntea sprijinita de marginea patului. I-a pipait coltul ca sa se asigure ca macar patul se termina undeva, si a dibuit, plutind la cativa milimetri de asternut, aproape imperceptibil, mirosul ei de tei, uitat in graba plecarii din viata lui. [ O ultima amprenta putin stearsa lasata omagiu unei relatii careia ar fi vrut sa nu ii fi supravietuit. ] Ca orice barbat refuza sa planga, si numea acest refuz neputinta, pentru a nu fi nevoit sa arate indarjirea cu care i se impotrivea acestui act natural. Cand venea la el aducea mereu o carte, din care ii citea pasaje dupa ce se dezbraca de tot si se ascundea sub acelasi asternut infinit, care nu ajungea, atunci, sa ii acopere niciodata bustul. El se aseza langa ea si o asculta citind, cu indulgenta, mai mult de dragul vocii decat de dragul cartii pe care o considera o banala poveste repetata. Uneori, din peretii camerei aflati la departari uriase, pornea inapoi reverberatia acelor momente, si glasul ei repetat in ecouri il trezea cu aceeasi poveste. Insa tacerea, ca si intunericul, isi revendica si ea din cand in cand infinitul.
Probabil ca voi renunta la multe dintre credintele mele care stau sa se stinga si arunca valuri de fum afara. E timpul sa vina potopul.
Dupa ce a intrat in casa, usa s-a micsorat in urma lui pana la dimensiunile unei gauri a cheii. Era o caldura naucitoare in camera lui, care facea ca obiectele sa se dilate intr-atat, incat nu ajungea la noptiera sa isi aseze ochelarii pe ea. Patul capatase proportii gigantice. In noptile sale de singuratate ii era teama sa nu se piarda printre cearceafuri si sa nu mai gaseasca iesirea de sub ele, sa moara sufocat dedesubt din neputinta de a le da la o parte. Vaste deserturi de asternuturi albe, capabile sa te piarda si sa te uite inauntru. A vrut sa iasa din camera, insa usa deschisa nu i-a oferit decat perspectiva intunecata a holului. Atat de intunecata, incat holul ar fi putut la fel de bine sa nu mai existe, inghitit si digerat de intunericul care i se intindea acum la picioare. A incercat sa aprinda lumina, insa palpairile becului s-au pierdut fara sa poata impinge marginile camerei lui mai in afara. Citise candva ca exista un fel de fobie care presupune teama de infinit. Si abia atunci a inteles cum poti sa te temi de infinit intr-o lume atat de marginita. [ Limitele nu mai inseamna pentru el finitudine. Intunericul se oprea la usa camerei lui, insa putea cuprinde tot restul Universului, si acesta este infinit. ] A inchis usa si s-a ghemuit pe jos, cu fruntea sprijinita de marginea patului. I-a pipait coltul ca sa se asigure ca macar patul se termina undeva, si a dibuit, plutind la cativa milimetri de asternut, aproape imperceptibil, mirosul ei de tei, uitat in graba plecarii din viata lui. [ O ultima amprenta putin stearsa lasata omagiu unei relatii careia ar fi vrut sa nu ii fi supravietuit. ] Ca orice barbat refuza sa planga, si numea acest refuz neputinta, pentru a nu fi nevoit sa arate indarjirea cu care i se impotrivea acestui act natural. Cand venea la el aducea mereu o carte, din care ii citea pasaje dupa ce se dezbraca de tot si se ascundea sub acelasi asternut infinit, care nu ajungea, atunci, sa ii acopere niciodata bustul. El se aseza langa ea si o asculta citind, cu indulgenta, mai mult de dragul vocii decat de dragul cartii pe care o considera o banala poveste repetata. Uneori, din peretii camerei aflati la departari uriase, pornea inapoi reverberatia acelor momente, si glasul ei repetat in ecouri il trezea cu aceeasi poveste. Insa tacerea, ca si intunericul, isi revendica si ea din cand in cand infinitul.
Probabil ca voi renunta la multe dintre credintele mele care stau sa se stinga si arunca valuri de fum afara. E timpul sa vina potopul.
marți, 3 iunie 2008
Ziarul - "Neindemanatici" 25.05.2008
S-a spart ceva am auzit zgomotul puternic. Nu stiu inca daca imi apartin cioburile sau nu, insa m-am trezit pe scaun, in fata monitorului, plangand ca un copil fara pudoare si fara grija ca voi fi vazuta. Cred ca as vrea sa nu fiu singura in seara asta, cred ca as vrea sa fie cineva aici sa ma apere de singuratatea asta care musca din oameni, ii schilodeste si ii lasa cu cicatrici uriase, desfigurati, sa isi tarsaie picioarele prin lumea asta. Uneori realizez cat de singuri suntem, in esenta, ca fiinte umane. Nu imi este teama de asta, ci de ideea ca in solitudinea noastra nu avem nicio sansa sa atingem pe nimeni altcineva cu adevarat, in acea parte a Fiintei care simte si care inglobeaza in sine emotii.
Cand au gasit-o acolo, dupa cateva ore de la accident, zapada o invelise deja cu o patura subtire; poate ca ceea ce i-a uimit mai mult era linistea senina care plutea in aer impreuna cu un miros delicat de parfum, ceva floral si totusi brut, masculin; ani la rand dupa aceea locul a mirosit a acelasi parfum, unii atribuiau acest fapt unor fenomene iesite din sfera realului.
Incremenita acolo, pe jos, cu parul blond insirat in jurul ei ca o aureola, strangea in brate un flacon marunt. Cand i-au gasit cioburile infipte in maini au considerat ca nu erau decat aschii subtiri desprinse din parbriz. Parfumul a ramas, in schimb, acolo, pentru totdeauna.
Zece ani mai tarziu, el continua sa vina in acelasi loc ca sa respire mirosul unui anotimp, al unei iubiri, al tuturor privirilor pe care le primise, carora nu le gasise un raspuns pe masura.
Poate ca lucrurile care se sparg nu isi pierd esenta, ci o raspandesc fara limite si constrangeri in jur. Poate ca ceea ce protejam mai mult sfarseste prin a ni se sfarama in palme indiferent de stradania noastra. Poate ca unele lucruri se sfarama atat de tare incat pot fi confundate cu ceva marunt si nesemnificativ, fara sa fie vreodata asta.
Tot simulacrul asta m-a facut sa ma retrag din fata emotiilor virtuale. Si spune-mi, pana la urma, la ce ne trebuie minte in ceva care nu implica mintea prea mult ?
Am in mana o cheie si un lacat. Nu mi-e teama sa le folosesc. Mi-e doar prea departe sufletul de jocul asta.
Cand au gasit-o acolo, dupa cateva ore de la accident, zapada o invelise deja cu o patura subtire; poate ca ceea ce i-a uimit mai mult era linistea senina care plutea in aer impreuna cu un miros delicat de parfum, ceva floral si totusi brut, masculin; ani la rand dupa aceea locul a mirosit a acelasi parfum, unii atribuiau acest fapt unor fenomene iesite din sfera realului.
Incremenita acolo, pe jos, cu parul blond insirat in jurul ei ca o aureola, strangea in brate un flacon marunt. Cand i-au gasit cioburile infipte in maini au considerat ca nu erau decat aschii subtiri desprinse din parbriz. Parfumul a ramas, in schimb, acolo, pentru totdeauna.
Zece ani mai tarziu, el continua sa vina in acelasi loc ca sa respire mirosul unui anotimp, al unei iubiri, al tuturor privirilor pe care le primise, carora nu le gasise un raspuns pe masura.
Poate ca lucrurile care se sparg nu isi pierd esenta, ci o raspandesc fara limite si constrangeri in jur. Poate ca ceea ce protejam mai mult sfarseste prin a ni se sfarama in palme indiferent de stradania noastra. Poate ca unele lucruri se sfarama atat de tare incat pot fi confundate cu ceva marunt si nesemnificativ, fara sa fie vreodata asta.
Tot simulacrul asta m-a facut sa ma retrag din fata emotiilor virtuale. Si spune-mi, pana la urma, la ce ne trebuie minte in ceva care nu implica mintea prea mult ?
Am in mana o cheie si un lacat. Nu mi-e teama sa le folosesc. Mi-e doar prea departe sufletul de jocul asta.
sâmbătă, 24 mai 2008
Ziarul - "Astavara" 19.05.2008
M-am oprit la fereastra de pe hol, de langa sala noastra de curs. Priveste catre curtea interioara a Facultatii, unde sta sa infloreasca iasomia, pe sub crengile unui copac prea plin de frunze ca sa mai permita sa vezi dincolo de ele. Ma gandeam ca sunt putine lucruri carora sa le zambesti in urma fara sa regreti ca nu iti mai apartin. Putine momente carora sa le dai drumul cu un "multumesc" pentru tot ceea ce au insemnat ele. Sa nu le intinzi. Sa nu le tragi inapoi. Sa nu plangi dupa ele. Asta facem noi, oamenii, intr-un mod ciudat si usor stupid. Trebuie sa pierdem ca sa putem gasi cu adevarat. Pana la urma drumul nostru e cu sens unic, cu toate ca uneori face bucle ca sa ne regasim pe unde am trecut deja.
Poate ca gresesc impartasind amintirile acestea, insa au fost atat de frumos scrise, incat nu am vrut sa se piarda. Atat de frumos compuse, incat trebuia sa le asculte si altcineva in afara de noi doi. Vara aceea ne va apartine mereu. Iti multumesc, din tot sufletul.
Te rog, scrie, chiar daca lumea uita ce ai scris. Am sa fiu eu aici sa imi aduc aminte.
Melodie atasata - Rebel Monk - "Astavara"
Te rog, scrie, chiar daca lumea uita ce ai scris. Am sa fiu eu aici sa imi aduc aminte.
Melodie atasata - Rebel Monk - "Astavara"
30.01.2008
AstavaraCe pot spune 2 chitari, un pian, niste tobe, bass-ul si vantul? Pot povesti toate amintirile pe care trebuia sa le avem. Un fel de "Unde e viitorul de altadata?"... N-o sa asculte nimeni amintirile astea, sunt decat ale mele si ale ei. Nici noi nu le avem la discretie, sunt anumite momente speciale cand dispunem de ele. Trebuie sa fim singuri in camera, intinsi in pat, destul de fericiti incat sa nu putem sa plangem, si sa ascultam...
Pe patul desfacut, dezordonat, ea in tricoul meu mare de ea, eu fumand lent, sufland modele frumoase de fum in jurul ei, cu lumina slaba si cu chef de vorba. Sa vorbim asa cum doar noi doi putem vorbi...
Ce frumoasa esti cand te vad prin fereastra asta mica! Si ce dor mi se face de tine! Nu-mi mai zambi asa, mi se face pofta sa te sarut! Nu pleca, mai stai putin cu mine, chiar daca nu ne spunem si nu facem nimic! Vreau doar sa te privesc...
Strange-ma in brate pana raman fara aer. O sa te strang si eu in brate pana raman fara brate. Si atunci o sa poti in sfarsit sa ma bati cu perna, pentru ca nu o sa mai am cum sa ma apar. Si o sa castigi, si o sa ma privesti de sus, triumfatoare...
Incep sa te gadil, si tu incepi sa razi, te strambi si scoti limba la mine, ma injuri cu voce subtire si pufnim amandoi in ras, intinsi pe pat. Si ma apesi pe burta ca sa rad si mai rau, si stam asa pana dimineata, treji.
Si ne mai uitam la un film, ceva, si mai bem un pahar de vin, si mai facem dragoste, si mai fumam mult, sa nu ne mai vedem prin camera de fum. Sa ne certam pe ultima prajitura si sa impartim o cafea, sa fumam iar si sa lenevim tot timpul in pat...
Sa nu ma lasi sa scriu sau sa compun, nici eu sa nu te las sa scrii sau sa desenezi, si sa ne suparam si sa ne impacam ca doi copii, cu imbratisare si pupic pe obraz. Sa ne spunem bancuri, tu sa razi de orasul asta mic, iar eu de accentul tau, si sa ne batem iar cu perne, sa mai trecem o lupta in cont.
Asta era viitorul de altadata. Si mai erau zile prin el, nu doar asta...
Rareori raman fara cuvinte.
[ Blidaru Iulian - Rebel Monk ]
luni, 19 mai 2008
Ziarul - "Zale rupte" 17.05.2008
Candva demult am scris niste scrisori pe care recitindu-le am descoperit ca stiam unele lucruri si ca le-am uitat in favoarea altora. Poate ca nu ma invart in cerc, ci in spirala, trec peste aceleasi puncte insa cu alte coordonate, inlocuiesc o idee cu alta in speranta ca voi gasi solutia care sa ma arunce din aceasta bucla. Eu cred ca trebuia sa invat ceva si nu am fost in stare.
Aveam atunci minte pentru a intelege ca Perfectiunea rezida in Imperfectiune, si ca oamenii trebuie sa fie toleranti, mai ales fata de cei alaturi de care doresc sa petreaca mult timp. Intelegeam atunci ca poti iubi un om cu tot cu defectele lui, ca le poti iubi pe acestea la fel de mult ca pe orice alt atribut al persoanei iubite, si ca le poti duce pana si lor lipsa. Nu cautam un tipar, nu incercam sa introduc oamenii in cutiute; poate in cutii mai mari, mai incapatoare, insa nu in cutii atat de mici. Iubirea iubitului era un dar si nu un drept, o surpriza placuta care ma uimea.
Poate ca iubirea asta e frumoasa atat cat nu inglobeaza frica, pentru ca ultima dintre ele macina toate valorile primei, pana le distruge si redesface Universul in doua. Si noua ne este atat de frica sa nu ne pierdem unul de celalalt, incat am uitat sa ne mai iubim in panica noastra. De asta imi place atat de mult acum, pentru ca nu avem asteptari si frici egoiste, pentru ca fiind atat de departe nu exista nimic intre noi care sa ne permita sa ne punem lanturi. Avem dreptul la zbor continuu.
In legatura cu Ziarul - "Ombilic sub lupa" nu intentionam sa jignesc pe nimeni si imi pare rau daca am facut asta. Daca nu spuneam cuvintele respective eram acuzata de ipocrizie. Fie si numai in fata mie insami. Asa am spus cat se poate de direct ceea ce gandesc. Pentru asta nu imi pare rau.
Aveam atunci minte pentru a intelege ca Perfectiunea rezida in Imperfectiune, si ca oamenii trebuie sa fie toleranti, mai ales fata de cei alaturi de care doresc sa petreaca mult timp. Intelegeam atunci ca poti iubi un om cu tot cu defectele lui, ca le poti iubi pe acestea la fel de mult ca pe orice alt atribut al persoanei iubite, si ca le poti duce pana si lor lipsa. Nu cautam un tipar, nu incercam sa introduc oamenii in cutiute; poate in cutii mai mari, mai incapatoare, insa nu in cutii atat de mici. Iubirea iubitului era un dar si nu un drept, o surpriza placuta care ma uimea.
Poate ca iubirea asta e frumoasa atat cat nu inglobeaza frica, pentru ca ultima dintre ele macina toate valorile primei, pana le distruge si redesface Universul in doua. Si noua ne este atat de frica sa nu ne pierdem unul de celalalt, incat am uitat sa ne mai iubim in panica noastra. De asta imi place atat de mult acum, pentru ca nu avem asteptari si frici egoiste, pentru ca fiind atat de departe nu exista nimic intre noi care sa ne permita sa ne punem lanturi. Avem dreptul la zbor continuu.
In legatura cu Ziarul - "Ombilic sub lupa" nu intentionam sa jignesc pe nimeni si imi pare rau daca am facut asta. Daca nu spuneam cuvintele respective eram acuzata de ipocrizie. Fie si numai in fata mie insami. Asa am spus cat se poate de direct ceea ce gandesc. Pentru asta nu imi pare rau.
vineri, 16 mai 2008
Ziarul - "Ombilic sub lupa" 15.05.2008
Ma surprinde generatia din care fac parte. Ca sa formulez mai bine, generatia mea nu inceteaza sa ma uimeasca. Cu prinde mai multe categorii de "a fi pe val" printre care se numara "jmecherii", "aia tari de tot" si... nu imi aduc aminte apelativul totusi avea de a face cu cat de anosti sunt. Din fericire, fac parte din ultima categorie. Spun asta pentru ca eram pe punctul de a ma podidi plansul pentru ca eu "nu stiu sa ma distrez". Poate dintr-o lipsa de incredere in sine pe care o recunosc si o asum, am primit acest repros din plin de la multi amici, fie ei apropiati, fie nu. Pentru ca imi asum libertatea de a nu ma simti in largul meu in compania anumitor oameni, pentru ca nu fac gesturi marlanesti in public doar ca sa distrez o gasca de amici ( cu o inteligenta mai indoielnica decat a mea ) si pentru ca imi permit sa nu pun, sau sa nu respect pariuri avand pedepse ridicole. Cu alte cuvinte, pentru ca nu ma expun dezaprobarii, judecatii si dispretului amuzat al celorlalti ( cu relativ mai multa minte decat mine ). Se numeste simtul ridicolului si poate ar trebui sa fie exersat inainte de a fi intarcati si trimisi in lume ( preferabil la sapte ani ). Celor care ma acuza de mizantropie si de lasitate, le pot spune simplu ca nu e vorba nici de una, nici de cealalta. E dreptul exercitat de a refuza o conduita. Daca asta inseamna sa stii sa "iti traiesti viata" te asigur ca este dincolo de asta o lume la care nu ai sa casti ochii prea curand, si ca ratezi lucruri mult mai importante decat propriul buric in care iti place sa te scobesti atat de des in timpul liber.
Acest material este fictional orice asemanare cu personaje sau fapte reale este intamplatoare.
Tot ceea ce porneste din analiza interioara are fundament mai durabil decat orice incercare de imitare.
Acest material este fictional orice asemanare cu personaje sau fapte reale este intamplatoare.
Tot ceea ce porneste din analiza interioara are fundament mai durabil decat orice incercare de imitare.
joi, 15 mai 2008
Ziarul - "Esente de tei" 13.05.2008
Cred ca iti trebuie mult curaj sa recunosti ca nu esti mai mult decat un simplu om; ca, pana la urma, in statutul tau de om nu esti cu nimic mai special decat altii.
Am intalnit o replica intr-un film "Don't worry about death. Death will find a way. Life is what you should worry about." si ma gandeam ca pana la urma viata gaseste o modalitate de a ne surprinde placut, pentru ca se intampla rar si nesigur, pentru ca e fragila si are limitari, pentru simplul fapt ca viata se intampla aleatoriu. Tot ceea ce este inainte si dupa aceasta exista sigur, se intampla tuturor, surpriza cea mare constand in faptul ca nu stim ce anume este.
Acum cateva zile, la balconul de la etajul doi al Facultatii din Iasi s-a prabusit o pasare, cu gatul frant probabil de iluzia unui cer reflectat senin acolo. M-am dus singura, sa fumez, ca de obicei. Era ceva in tacerea aceea care m-a facut sa ma simt umila. Umila fata de orbirea aceea fugara care nu mi se mai intampla atunci cand sunt pusa in fata a ceva ce mi-am dorit mult si care mi se arata sub forma unei iluzii optice; nu e vorba de urmarea iluziilor fatale, ci de curajul de a crede in ele, macar o vreme. Probabil ca de asta m-am straduit atat de mult sa imi demonstrez ca pot sa mai cred in iluzia unei iubiri care sa dureze la nesfarsit si a unui deznodamant frumos al intregii mele peregrinari sociale in cautarea unui fictiv sentiment de fericire.
Suntem sclavii pripriilor emotii si victimele propriei ratiuni.
Si melodia asta, care insumeaza, cred, in primele versuri, povesti intregi, care a fost prolog candva unei povesti intregi de dragoste in scrisori, care imi aminteste de toti cei pe care i-am iubit in scris, si de teiul care infloreste acusi cu mirosul lui de ceai in soarele incins de amiaza, si sub ploaie, florile de tei pe care le-am pus in plic anul trecut, impreuna cu tot ce purtam in suflet, aceleasi flori care parfumau demult noaptea prin geamul deschis de la dormitor prin care se vedeau stelele cand era senin. Un vis perpetuu, leganat de toate naivitatile care imi permiteau sa zambesc mereu si sa astept cu nerabdare sa revad, sa imi fie dor si sa nu ma satur niciodata de acea prezenta. Probabil ca si dragostea tine de copilarie. Poate dragostea este o copilarie. Si probabil de aceea o regretam in toti anii maturitatii de care avem parte.
"Nights in white satin,
Never reaching the end,
Letters I've written,
Never meaning to send..."
Melodie atasata : Moody Blues - "Nights in white satin"
Am intalnit o replica intr-un film "Don't worry about death. Death will find a way. Life is what you should worry about." si ma gandeam ca pana la urma viata gaseste o modalitate de a ne surprinde placut, pentru ca se intampla rar si nesigur, pentru ca e fragila si are limitari, pentru simplul fapt ca viata se intampla aleatoriu. Tot ceea ce este inainte si dupa aceasta exista sigur, se intampla tuturor, surpriza cea mare constand in faptul ca nu stim ce anume este.
Acum cateva zile, la balconul de la etajul doi al Facultatii din Iasi s-a prabusit o pasare, cu gatul frant probabil de iluzia unui cer reflectat senin acolo. M-am dus singura, sa fumez, ca de obicei. Era ceva in tacerea aceea care m-a facut sa ma simt umila. Umila fata de orbirea aceea fugara care nu mi se mai intampla atunci cand sunt pusa in fata a ceva ce mi-am dorit mult si care mi se arata sub forma unei iluzii optice; nu e vorba de urmarea iluziilor fatale, ci de curajul de a crede in ele, macar o vreme. Probabil ca de asta m-am straduit atat de mult sa imi demonstrez ca pot sa mai cred in iluzia unei iubiri care sa dureze la nesfarsit si a unui deznodamant frumos al intregii mele peregrinari sociale in cautarea unui fictiv sentiment de fericire.
Suntem sclavii pripriilor emotii si victimele propriei ratiuni.
Si melodia asta, care insumeaza, cred, in primele versuri, povesti intregi, care a fost prolog candva unei povesti intregi de dragoste in scrisori, care imi aminteste de toti cei pe care i-am iubit in scris, si de teiul care infloreste acusi cu mirosul lui de ceai in soarele incins de amiaza, si sub ploaie, florile de tei pe care le-am pus in plic anul trecut, impreuna cu tot ce purtam in suflet, aceleasi flori care parfumau demult noaptea prin geamul deschis de la dormitor prin care se vedeau stelele cand era senin. Un vis perpetuu, leganat de toate naivitatile care imi permiteau sa zambesc mereu si sa astept cu nerabdare sa revad, sa imi fie dor si sa nu ma satur niciodata de acea prezenta. Probabil ca si dragostea tine de copilarie. Poate dragostea este o copilarie. Si probabil de aceea o regretam in toti anii maturitatii de care avem parte.
"Nights in white satin,
Never reaching the end,
Letters I've written,
Never meaning to send..."
Melodie atasata : Moody Blues - "Nights in white satin"
marți, 13 mai 2008
Ziarul - "Ciocolata amara" 05.05.2008
Daca ar fi sa spun ceva despre ziua de astazi as spune ca nu e mare lucru de spus. Daca as spune asta, afirmatia ar avea o nota de sarcasm. Zilele de genul acesta ma sperie prin cat sunt de goale. Sunt zile pe care nu reusesc sa le "umplu", indiferent cat de multe activitati indes in ele. Mi-am permis un gest ciudat, usor nebunesc. Am luat o bucata de carton pe care mi-am insirat la repezeala cuvintele pe care nu stiam cui sa le spun, am pus deasupra un patratel de ciocolata amara, un creion si o radiera ( care imi fusesera imprumutate mai demult de colegul pe planseta caruia a aterizat aceasta gramada ) si le-am lasat in trecere pe masa unui amic. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca i-am lasat la indemana toate instrumentele cu care sa inceapa un potential dans de casa de nebuni. Radiera ca sa imi stearga scrisul, creion ca sa scrie altceva acolo, si ciocolata amara - 70% cacao - ca sa se integreze starii mele de spirit. As vrea sa spun ca "spre surprinderea mea" nu a existat nicio reactie. Insa nu m-a surprins deloc.
Toate acestea pentru ca am vorbit cu acelasi coleg, si mi-am dat seama ca nu ma aude - sau aude selectiv si pricepe ce doreste. Cred ca uneori oamenii tipa din speranta ca "surzenia" auditoriului este datorata unui defect de acustica al camerelor interne ale urechii. Eu nu am tipat. Eu am scris. E felul meu de a tipa la lume.
Toate acestea pentru ca monotonia trebuie condimentata cu gesturi uneori paguboase la nivel emotional. Politica mea sufleteasca.
Si daca "viata este asa cum ti-o faci", dragul meu coleg, nu vreau sa te mai aud niciodata plangandu-te de nehotararea si de nepasarea pe care le-ai ales sa faca parte din viata ta.
Mi-am amintit de un personaj feminin dintr-o carte a lui Gabriel Garcia Marquez care dupa ce este parasita de sotul ei din motive de onoare ii scrie acestuia in fiecare zi cate o scrisoare. Dupa zeci de ani, cand sunt amandoi batrani, el apare in poarta casei ei cu o valiza plina cu scrisorile ei nedesfacute, intreband-o daca este fericita ca el s-a intors. Ma intreb daca tu stii, fara sa citesti toate astea, pentru ce sunt scrise, daca de acolo, pe unde te poarta pasii tai marunti de degete pe asternuturi, stii ca astept sa imbatranim si sa te vad in pragul casei cu toate cuvintele nedesfacute stranse in valize sufletesti pe care sa mi le daruiesti inapoi.
Nu sunt atasata de nimeni si de nimic. Asta inseamna libertate ? Acesta este actul meu de curaj, inainte sa cada toate zidurile peste mine.
Toate acestea pentru ca am vorbit cu acelasi coleg, si mi-am dat seama ca nu ma aude - sau aude selectiv si pricepe ce doreste. Cred ca uneori oamenii tipa din speranta ca "surzenia" auditoriului este datorata unui defect de acustica al camerelor interne ale urechii. Eu nu am tipat. Eu am scris. E felul meu de a tipa la lume.
Toate acestea pentru ca monotonia trebuie condimentata cu gesturi uneori paguboase la nivel emotional. Politica mea sufleteasca.
Si daca "viata este asa cum ti-o faci", dragul meu coleg, nu vreau sa te mai aud niciodata plangandu-te de nehotararea si de nepasarea pe care le-ai ales sa faca parte din viata ta.
Mi-am amintit de un personaj feminin dintr-o carte a lui Gabriel Garcia Marquez care dupa ce este parasita de sotul ei din motive de onoare ii scrie acestuia in fiecare zi cate o scrisoare. Dupa zeci de ani, cand sunt amandoi batrani, el apare in poarta casei ei cu o valiza plina cu scrisorile ei nedesfacute, intreband-o daca este fericita ca el s-a intors. Ma intreb daca tu stii, fara sa citesti toate astea, pentru ce sunt scrise, daca de acolo, pe unde te poarta pasii tai marunti de degete pe asternuturi, stii ca astept sa imbatranim si sa te vad in pragul casei cu toate cuvintele nedesfacute stranse in valize sufletesti pe care sa mi le daruiesti inapoi.
Nu sunt atasata de nimeni si de nimic. Asta inseamna libertate ? Acesta este actul meu de curaj, inainte sa cada toate zidurile peste mine.
luni, 5 mai 2008
Ziarul - "Dependente" 01.05.2008
E un sentiment ciudat cand ma apropii de o casa veche, ca si cand toate trairile imprimate de-a lungul anilor in peretii ei ar incepe sa danseze in fata ochilor mei, cu secrete si povesti complicate. Ma gandeam ca probabil asta imi place atat de mult la Gabriel Garcia Marquez, toate intamplarile ilicite pe care le povesteste au o nota de real, de "asa este viata", de impacare si de acceptare a unor ritmuri pe care noi ne-am obisnuit sa le lungim sau sa le micsoram pasul prin tot felul de reguli sociale. E o acceptare prin scris a tuturor intamplarilor la care a luat parte sau despre care a auzit, acea toleranta care deschide toate portile lumii tale interioare.
Am avut un vis in care, pentru a accede la Paradis trebuia sa gasesti in tine insuti o cheie si un lacat, care sa deschida portile catre fericire. Se numea "Cheia cu sase lacate", desi era mai mult un lacat cu sase chei. Pentru a ajunge la el trebuia sa strabati drumul lung si anevoios al confesiunii. Vorbind despre faptele tale le acceptai intai in fata ta, apoi in fata celorlalti, invatai sa iti intelegi, sa iti tolerezi si sa iti ierti faptele, deschizandu-ti-se drumul catre o stare de impacare si de fericire cu ceea ce esti. Insa aveai un timp limitat sa deschizi aceasta poarta catre Paradis, pentru ca dincolo de acest timp exista o forta care te facea sa te pierzi de tine insuti. Te inchidea intr-o lume a ta, guvernata de alte legi, in care nimeni nu mai putea sa patrunda. Era ca un fel de stare de nebunie in care felul tau de a vedea lumea era atat de diferit de al celorlalti incat incompatibilitatea asta te facea sa nu poti lua legatura cu nimic real. Si cand timpul era depasit, trebuia sa te lupti din toate puterile cu forta aceea pentru a mai putea sa gasesti cheia si lacatul din tine insuti. Probabil ca acest vis, alaturi de altele, printre care se numara si cosmarurile mele, se inscrie in seria "uite ce lucruri inedite a mai scos la suprafata subconstientul meu", pentru ca toate se bazeaza pe un gand, o credinta, o idee avuta in stare de trezie, pe care uneori nu am perceput-o atat de clar ca atunci cand am revazut-o in vis. In ciuda oribilitatilor pe care le visez uneori, am dezvoltat un atasament profund fata de starea aceasta de visare - reprezinta un acces usor catre lumi guvernate de alte legi, catre imaginatia mea, catre ceea ce treaza fiind nu as putea creea prin vointa simpla de a imagina. Pentru ca imaginatia se bazeaza pe cunostinte, insa mai mult pe o inteligenta care sa iti permita sa le asociezi intr-un mod cat mai ciudat.
Am dat peste o melodie, "Chiar daca" de la Florin Chilian, care mi-a amintit de o perioada din viata mea cu totul speciala. Prima data cand am ascultat-o eram indragostita si fericita alaturi de cel pe care il iubeam. Si totusi, m-am vazut peste ani trecand pe langa el pe strada alaturi de altcineva si imi amintesc ca plangeam la gandul asta de fiecare data cand ascultam melodia asta. Au trecut ani - cam patru de atunci, si nu ne-am mai vorbit de mult timp. Mi-am amintit de imaginea asta ascultand melodia si am inceput sa plang din nou, cu niste dureri refulate de vreo trei ani. Cred ca relatia aia a fost atat de speciala incat a generat o groaza de a-mi aminti de ea. Este primul om pe care l-am cucerit prin scris, datorita lui am inceput sa scriu, intai scrisori, apoi tot felul de alte povesti, a fost primul om fata de care am simtit groaza de a-l pierde in mod stupid, primul om care m-a cerut de nevasta, la o varsta la care trebuia sa ne fi incapatanat ceva mai mult ca sa se poata intampla asta intre noi, prima mea logodna, prima data cand am crezut ca mi-am gasit jumatatea. Dupa atata vreme am pentru prima data curajul sa recunosc ca l-am iubit si ca imi este dor, poate nu atat de el cat de ceea ce se afla acolo intre noi, de toate lucrurile acelea frumoase care pareau sa poata infrunta timpul, intreaga lume, si orice ne statea in cale ca sa ne impiedice sa fim fericiti impreuna. Nu stiu daca mai pot iubi ca atunci, nu stiu daca mai tin minte cum se face, cum lasi totul deoparte si lupti pana la capat pentru ceea ce vrei, nu stiu cum e sa fii sigur ca omul de langa tine este ceea ce vrei.
Singurele dependente pe care le consider periculoase sunt cele asumate si tolerate.
Melodie atasata : Florin Chilian - "Chiar daca"
Am avut un vis in care, pentru a accede la Paradis trebuia sa gasesti in tine insuti o cheie si un lacat, care sa deschida portile catre fericire. Se numea "Cheia cu sase lacate", desi era mai mult un lacat cu sase chei. Pentru a ajunge la el trebuia sa strabati drumul lung si anevoios al confesiunii. Vorbind despre faptele tale le acceptai intai in fata ta, apoi in fata celorlalti, invatai sa iti intelegi, sa iti tolerezi si sa iti ierti faptele, deschizandu-ti-se drumul catre o stare de impacare si de fericire cu ceea ce esti. Insa aveai un timp limitat sa deschizi aceasta poarta catre Paradis, pentru ca dincolo de acest timp exista o forta care te facea sa te pierzi de tine insuti. Te inchidea intr-o lume a ta, guvernata de alte legi, in care nimeni nu mai putea sa patrunda. Era ca un fel de stare de nebunie in care felul tau de a vedea lumea era atat de diferit de al celorlalti incat incompatibilitatea asta te facea sa nu poti lua legatura cu nimic real. Si cand timpul era depasit, trebuia sa te lupti din toate puterile cu forta aceea pentru a mai putea sa gasesti cheia si lacatul din tine insuti. Probabil ca acest vis, alaturi de altele, printre care se numara si cosmarurile mele, se inscrie in seria "uite ce lucruri inedite a mai scos la suprafata subconstientul meu", pentru ca toate se bazeaza pe un gand, o credinta, o idee avuta in stare de trezie, pe care uneori nu am perceput-o atat de clar ca atunci cand am revazut-o in vis. In ciuda oribilitatilor pe care le visez uneori, am dezvoltat un atasament profund fata de starea aceasta de visare - reprezinta un acces usor catre lumi guvernate de alte legi, catre imaginatia mea, catre ceea ce treaza fiind nu as putea creea prin vointa simpla de a imagina. Pentru ca imaginatia se bazeaza pe cunostinte, insa mai mult pe o inteligenta care sa iti permita sa le asociezi intr-un mod cat mai ciudat.
Am dat peste o melodie, "Chiar daca" de la Florin Chilian, care mi-a amintit de o perioada din viata mea cu totul speciala. Prima data cand am ascultat-o eram indragostita si fericita alaturi de cel pe care il iubeam. Si totusi, m-am vazut peste ani trecand pe langa el pe strada alaturi de altcineva si imi amintesc ca plangeam la gandul asta de fiecare data cand ascultam melodia asta. Au trecut ani - cam patru de atunci, si nu ne-am mai vorbit de mult timp. Mi-am amintit de imaginea asta ascultand melodia si am inceput sa plang din nou, cu niste dureri refulate de vreo trei ani. Cred ca relatia aia a fost atat de speciala incat a generat o groaza de a-mi aminti de ea. Este primul om pe care l-am cucerit prin scris, datorita lui am inceput sa scriu, intai scrisori, apoi tot felul de alte povesti, a fost primul om fata de care am simtit groaza de a-l pierde in mod stupid, primul om care m-a cerut de nevasta, la o varsta la care trebuia sa ne fi incapatanat ceva mai mult ca sa se poata intampla asta intre noi, prima mea logodna, prima data cand am crezut ca mi-am gasit jumatatea. Dupa atata vreme am pentru prima data curajul sa recunosc ca l-am iubit si ca imi este dor, poate nu atat de el cat de ceea ce se afla acolo intre noi, de toate lucrurile acelea frumoase care pareau sa poata infrunta timpul, intreaga lume, si orice ne statea in cale ca sa ne impiedice sa fim fericiti impreuna. Nu stiu daca mai pot iubi ca atunci, nu stiu daca mai tin minte cum se face, cum lasi totul deoparte si lupti pana la capat pentru ceea ce vrei, nu stiu cum e sa fii sigur ca omul de langa tine este ceea ce vrei.
Singurele dependente pe care le consider periculoase sunt cele asumate si tolerate.
Melodie atasata : Florin Chilian - "Chiar daca"
joi, 1 mai 2008
Ziarul - "Bromura de argint" 27.04.2008
Am in minte niste fotografii pe care nu le-am facut niciodata. Adica niste imagini impregnate de sentimentul ca trebuiau cumva surprinse asa cum au fost vazute si simtite atunci, acele fotografii care au fost realizate fara sa se apese pe declansator. Una dintre ele, care mi-a revenit in minte fara vreo explicatie, este cea a Cimitirului Evreiesc din Vatra Dornei. Probabil ca mi-a ramas atat de bine intiparit in memorie pentru ca este singurul pe care l-am vazut amplasat intr-o padure. Imi amintesc cum erau dispuse acele relicve printre copaci, aproape la fel de dese ca si trunchiurile, acoperite de acelasi muschi colorat, izolate parca intr-o lume in care nu putea patrunde nimeni, marginite din toate partile de un gard caruia nu i-am gasit poarta, cu un fel de ceata subtire prinsa la nivelul solului, intepenita acolo intr-o nemiscare in perfecta concordanta cu locul acela. O incremenire racoroasa si muta, pe care nu putea sa o tulbure nici vantul, o clipa blocata in acel spatiu unde timpul nu exista si nu conteaza.
Am o fascinatie ciudata fata de casele paraginite. Nu ma impresioneaza la fel de mult constructiile moderne, cat acele case marunte cu peretii strambi, fara geamuri si aproape fara acoperis, in care isi fac loc buruienile si uneori copacei rataciti. Casele acelea au o poveste. Au avut o viata, si ca orice batran, ar avea multe de povestit daca ar avea cine sa le asculte. Numai ca trebuie sa ai rabdare si imaginatie pentru asta.
Am fost la Manastirea Dobrovat - ultima ctitorie a lui Stefan cel Mare - despre care se spune ca trebuia sa devina locul sau de inmormantare. Desgiur, Stefan cel Mare este ingropat la prima sa ctitorie. Nimeni nu stie exact de ce Manastirea Dobrovat este amplasata acolo, nici macar putinii calugari care locuiesc in acel spatiu. Nu am vazut niciodata o manastire in tara care sa arate atat de darapanata si de lipsita de sprijinul autoritatilor care ar trebui sa se ocupe de ea. Un santier lasat in paragina de cativa ani, cu schele ridicate pentru niste lucrari pentru care nu au fost alocate fonduri reale, un loc unde constructiile dedicate restaurarii monumentului au ajuns intr-o stare de deteriorare care le face aproape de neutilizat. Clopotnita, aflata deasupra intrarii in manastire, este inconjurata de niste schele din lemn, cu aspect fragil dupa atatea anotimpuri care le-au deteriorat. Acoperisul a ramas neterminat din lipsa de fonduri. Zidurile care inconjoara incinta manastirii sunt reconstruite numai pe alocuri, la fel ca si cladirile din interiorul sau. Biserica se spune ca ar avea o pictura spectaculoasa, ascunsa sub un strat gros de fum de sub care se mai distinge vag un albastru de Voronet si cateva chipuri de sfinti. Din pictura exterioara nu au ramas decat cativa centimetri patrati, protejati de marginea unui contrafort, deoarece toata tencuiala a cazut sau a fost distrusa. Curtea este o suprafata imensa denivelata, fara alei si fara iarba, cu doi copaci infloriti pierduti pe undeva pe langa zid alaturi de cativa puieti de brad plantati de curand. In tot acest haos se plimba sapte calugari a caror speranta ca se va face ceva pentru acest monument nu a disparut cu totul. Se plimba prin curte, cu aerul pierdut al unor umbre zambitoare, explicand putinilor vizitatori ca asteapta o minune.
Pentru ca tot este perioada propice pentru astfel de idei, ma gandeam ca oamenii nu au nevoie de un Profet, ci de un magician priceput. In religie un scamator de balci este mult mai credibil decat cineva carte rosteste numai adevaruri. Probabil de asta credibilitatea lui Iisus nu a fost la fel de mare in ochii tuturor.
Vorbeai despre "libertatea mintii" si vroiam sa iti spun ca iti apartine numai atat timp cat te bucuri de ea. Nu as putea sa o definesc, totusi. Si am sa iti mai scriu, poate si alte prostii ca si pana acum.
Am o fascinatie ciudata fata de casele paraginite. Nu ma impresioneaza la fel de mult constructiile moderne, cat acele case marunte cu peretii strambi, fara geamuri si aproape fara acoperis, in care isi fac loc buruienile si uneori copacei rataciti. Casele acelea au o poveste. Au avut o viata, si ca orice batran, ar avea multe de povestit daca ar avea cine sa le asculte. Numai ca trebuie sa ai rabdare si imaginatie pentru asta.
Am fost la Manastirea Dobrovat - ultima ctitorie a lui Stefan cel Mare - despre care se spune ca trebuia sa devina locul sau de inmormantare. Desgiur, Stefan cel Mare este ingropat la prima sa ctitorie. Nimeni nu stie exact de ce Manastirea Dobrovat este amplasata acolo, nici macar putinii calugari care locuiesc in acel spatiu. Nu am vazut niciodata o manastire in tara care sa arate atat de darapanata si de lipsita de sprijinul autoritatilor care ar trebui sa se ocupe de ea. Un santier lasat in paragina de cativa ani, cu schele ridicate pentru niste lucrari pentru care nu au fost alocate fonduri reale, un loc unde constructiile dedicate restaurarii monumentului au ajuns intr-o stare de deteriorare care le face aproape de neutilizat. Clopotnita, aflata deasupra intrarii in manastire, este inconjurata de niste schele din lemn, cu aspect fragil dupa atatea anotimpuri care le-au deteriorat. Acoperisul a ramas neterminat din lipsa de fonduri. Zidurile care inconjoara incinta manastirii sunt reconstruite numai pe alocuri, la fel ca si cladirile din interiorul sau. Biserica se spune ca ar avea o pictura spectaculoasa, ascunsa sub un strat gros de fum de sub care se mai distinge vag un albastru de Voronet si cateva chipuri de sfinti. Din pictura exterioara nu au ramas decat cativa centimetri patrati, protejati de marginea unui contrafort, deoarece toata tencuiala a cazut sau a fost distrusa. Curtea este o suprafata imensa denivelata, fara alei si fara iarba, cu doi copaci infloriti pierduti pe undeva pe langa zid alaturi de cativa puieti de brad plantati de curand. In tot acest haos se plimba sapte calugari a caror speranta ca se va face ceva pentru acest monument nu a disparut cu totul. Se plimba prin curte, cu aerul pierdut al unor umbre zambitoare, explicand putinilor vizitatori ca asteapta o minune.
Pentru ca tot este perioada propice pentru astfel de idei, ma gandeam ca oamenii nu au nevoie de un Profet, ci de un magician priceput. In religie un scamator de balci este mult mai credibil decat cineva carte rosteste numai adevaruri. Probabil de asta credibilitatea lui Iisus nu a fost la fel de mare in ochii tuturor.
Vorbeai despre "libertatea mintii" si vroiam sa iti spun ca iti apartine numai atat timp cat te bucuri de ea. Nu as putea sa o definesc, totusi. Si am sa iti mai scriu, poate si alte prostii ca si pana acum.
duminică, 27 aprilie 2008
Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 2" 21.04.2008
Au trecut si Floriile anul acesta - la noi in familie doar un alt pretext pentru o reuniune si un pranz de proportii pantagruelice. De obicei aceste intalniri sunt atat de zgomotoase incat ma apuca groaza numai gandindu-ma la toate zilele de nastere sau onomastice pe care le avem de sarbatorit de-a lungul anului.
De obicei, se urmeaza aceeasi rutina. Aperitivele sunt pentru depanat amintirile vechi de peste 50 de ani ale bunicilor, pretext pentru barfa si discutii despre diverse cunostinte fantomatice si indepartate ale familiei. Pana la felul intai de obicei nu apare niciun conflict. Borsul ii ofera tatei un pretext pentru comentariile rautacioase la adresa mancarii ( uraste borsul si supele ) pentru ca apoi sa fie secondat de tatal lui ( bunicul meu a fost doctor, ceea ce il face sa presupuna ca este mai inteligent decat oricine altcineva de la masa ) care face comentarii fie rasiste, fie religioase, ajungand la teme politice. Cum bunicii sunt pozitionati la doua capete de masa opuse, si nu prea mai aude bine niciunul, incep asa-numitele "dezbateri" care constau in urlete furioase despre Comunism si Democratie. Asta in timp ce mesenii mai putin importanti, adica restul familiei, incearca sa se inteleaga intre ei formand grupuri mai mici, incepand si ei sa vorbeasca tare pentru a se putea intelege.
Cel mai amuzat este cand la masa vin si oameni care nu sunt direct inruditi cu noi, in combinatie cu bunica mea pe linia paterna, care vorbeste mult si aiurea reusind sa jigneasca sau sa jeneze orice invitat nu ii convine. In toata harmalaia provocata sora mea se agata de sotul ei pentru o scapare vremelnica si onorabila de la conversatii, in timp ce eu si mama ne uitam una la cealalta ca un naufragiat la o scandura. Eu, fiind indiferent de varsta cea mai mica de la masa ( de obicei ) nu mai sunt nici suficient de mica incat sa ma bage cineva in seama, si nici nu voi fi considerata vreodata suficient de matura incat sa pot sa am ceva de spus si sa merite sa fie auzit. De obicei nu particip la aceste conversatii, sau mi se pun intrebari clasice la care am raspuns de prea multe ori ca sa nu dau raspunsuri telegrafice ( "Cum e la Facultate ?" "Nu ai cunoscut si tu un baiat acolo ?" "Pai cum, la varsta asta umbli singura ?" urmate de toate sfaturile mai mult sau mai putin plate si perverse care imi creeaza o stare de imi vine sa fug in lume ).
La felul doi si la desert continua discutiile pana la epuizare sau raguseala, pentru ca apoi membrii familiei sa caute refugiul intr-un loc unde sa se poata intinde sau odihni urechile si burtile. Discutiile continua pe grupulete, in diferite zone ale casei si ale gradinii, cu barfe, intelegeri si amintiri. Dupa cateva ore se duce fiecare acasa, unde urmeaza o digestie prelungita pana a doua zi, pentru a putea scapa de senzatia de "plin pana la refuz" pe care stomacul o semnaleaza cu disperare.
La noi in familie mesele de genul acesta sunt destul de dese, cu mai multi sau mai putini participanti in functie de importanta sarbatorii. Harmalaia condimentata cu vin de casa facut de bunicul de pe mama se amplifica pe masura ce burtile sunt tot mai pline, pentru a ajunge la saturatie odata cu stomacurile celor de la masa. Daca ma veti intreba in public despre toate afirmatiile de aici am sa le neg vehement. Insa recunosc ca tin mult la familia mea. In ciuda poluarii fonice pe care o produc.
De obicei, se urmeaza aceeasi rutina. Aperitivele sunt pentru depanat amintirile vechi de peste 50 de ani ale bunicilor, pretext pentru barfa si discutii despre diverse cunostinte fantomatice si indepartate ale familiei. Pana la felul intai de obicei nu apare niciun conflict. Borsul ii ofera tatei un pretext pentru comentariile rautacioase la adresa mancarii ( uraste borsul si supele ) pentru ca apoi sa fie secondat de tatal lui ( bunicul meu a fost doctor, ceea ce il face sa presupuna ca este mai inteligent decat oricine altcineva de la masa ) care face comentarii fie rasiste, fie religioase, ajungand la teme politice. Cum bunicii sunt pozitionati la doua capete de masa opuse, si nu prea mai aude bine niciunul, incep asa-numitele "dezbateri" care constau in urlete furioase despre Comunism si Democratie. Asta in timp ce mesenii mai putin importanti, adica restul familiei, incearca sa se inteleaga intre ei formand grupuri mai mici, incepand si ei sa vorbeasca tare pentru a se putea intelege.
Cel mai amuzat este cand la masa vin si oameni care nu sunt direct inruditi cu noi, in combinatie cu bunica mea pe linia paterna, care vorbeste mult si aiurea reusind sa jigneasca sau sa jeneze orice invitat nu ii convine. In toata harmalaia provocata sora mea se agata de sotul ei pentru o scapare vremelnica si onorabila de la conversatii, in timp ce eu si mama ne uitam una la cealalta ca un naufragiat la o scandura. Eu, fiind indiferent de varsta cea mai mica de la masa ( de obicei ) nu mai sunt nici suficient de mica incat sa ma bage cineva in seama, si nici nu voi fi considerata vreodata suficient de matura incat sa pot sa am ceva de spus si sa merite sa fie auzit. De obicei nu particip la aceste conversatii, sau mi se pun intrebari clasice la care am raspuns de prea multe ori ca sa nu dau raspunsuri telegrafice ( "Cum e la Facultate ?" "Nu ai cunoscut si tu un baiat acolo ?" "Pai cum, la varsta asta umbli singura ?" urmate de toate sfaturile mai mult sau mai putin plate si perverse care imi creeaza o stare de imi vine sa fug in lume ).
La felul doi si la desert continua discutiile pana la epuizare sau raguseala, pentru ca apoi membrii familiei sa caute refugiul intr-un loc unde sa se poata intinde sau odihni urechile si burtile. Discutiile continua pe grupulete, in diferite zone ale casei si ale gradinii, cu barfe, intelegeri si amintiri. Dupa cateva ore se duce fiecare acasa, unde urmeaza o digestie prelungita pana a doua zi, pentru a putea scapa de senzatia de "plin pana la refuz" pe care stomacul o semnaleaza cu disperare.
La noi in familie mesele de genul acesta sunt destul de dese, cu mai multi sau mai putini participanti in functie de importanta sarbatorii. Harmalaia condimentata cu vin de casa facut de bunicul de pe mama se amplifica pe masura ce burtile sunt tot mai pline, pentru a ajunge la saturatie odata cu stomacurile celor de la masa. Daca ma veti intreba in public despre toate afirmatiile de aici am sa le neg vehement. Insa recunosc ca tin mult la familia mea. In ciuda poluarii fonice pe care o produc.
luni, 21 aprilie 2008
Ziarul - "Spart" 19.04.2008
Poate ca ar fi mai nimerit sa scriu astazi despre prostie, insa o oarecare senzatie de jena si de sila imi opreste miscarea mainii undeva in aer. Mi se blocheaza sirul ideilor si renunt la a vorbi despre asta. Ar fi un subiect foarte alarmant daca ar provoca o durere proportionala, insa din pacate nu face asta si nimeni nu tipa in adevarata cunostinta de cauza.
Ma gandeam astazi cum o certitudine poate sa iti schimbe viata, si cum asta te poate face sa iti fie atat de frica incat sa alegi sa ramai in nestiinta. Cum un singur adevar, desi usor intuit si descifrabil, te poate repozitiona fata de Universul in care traiesti, si cum, cu lasitate, alegi sa nu te expui acestei schimbari de perspectiva. Poate ca asta ne inchide pe noi fata de toate cunostintele pe care ar trebui sa le avem undeva plantate adanc in noi, asteptand sa le oferim conditiile sa creasca, acel germene al cunoasterii Universale care nu prea da radacini in noi, pentru ca frica il intoxica. Probabil de asta se considera ca a cunoaste inseamna a te indeparta de ceilalti, iti aduce izolare si iti ofera perspective tot mai indepartate, mai de ansamblu. Pana la perspectiva suprema, atotcuprinzatoare.
Daca "sa ai totul" e echivalent cu "sa nu vrei nimic", atunci "sa stii totul" e echivalent cu "sa nu incerci sa afli nimic" ?
Dupa cum spuneai, in dragoste nimic nu poate fi urat. Dupa cum spuneam, ai dreptate daca dragostea este impartasita. Eu am un sentiment teribil de sila fata de propria persoana uneori, pentru ca nu iubesc sincer niciun barbat de care sa nu ma pot folosi pentru a-mi rezolva infirmitatile emotionale. Banuiesc ca am vazut in toata lumea un fel de proteza care sa imi permita o pretinsa integritate sufleteasca. Poate ca exista integritate si fara intregire.
Ma gandeam astazi cum o certitudine poate sa iti schimbe viata, si cum asta te poate face sa iti fie atat de frica incat sa alegi sa ramai in nestiinta. Cum un singur adevar, desi usor intuit si descifrabil, te poate repozitiona fata de Universul in care traiesti, si cum, cu lasitate, alegi sa nu te expui acestei schimbari de perspectiva. Poate ca asta ne inchide pe noi fata de toate cunostintele pe care ar trebui sa le avem undeva plantate adanc in noi, asteptand sa le oferim conditiile sa creasca, acel germene al cunoasterii Universale care nu prea da radacini in noi, pentru ca frica il intoxica. Probabil de asta se considera ca a cunoaste inseamna a te indeparta de ceilalti, iti aduce izolare si iti ofera perspective tot mai indepartate, mai de ansamblu. Pana la perspectiva suprema, atotcuprinzatoare.
Daca "sa ai totul" e echivalent cu "sa nu vrei nimic", atunci "sa stii totul" e echivalent cu "sa nu incerci sa afli nimic" ?
Dupa cum spuneai, in dragoste nimic nu poate fi urat. Dupa cum spuneam, ai dreptate daca dragostea este impartasita. Eu am un sentiment teribil de sila fata de propria persoana uneori, pentru ca nu iubesc sincer niciun barbat de care sa nu ma pot folosi pentru a-mi rezolva infirmitatile emotionale. Banuiesc ca am vazut in toata lumea un fel de proteza care sa imi permita o pretinsa integritate sufleteasca. Poate ca exista integritate si fara intregire.
Ziarul - "Vopsea" 17.04.2008
Astazi am luat o galeata de vopsea si am azvarlit-o cu inconstienta peste toata imaginea pe care o aveam despre Universul meu. A ramas o pata verde, scursa, care a acoperit imaginea aproape in intregime cu o uniformitate clara, in contururi precise, fara nuante si fara ezitari. Mi-e frica. Mi-e atat de frica incat mi-e frica sa admit asta. Ca si cand daca as recunoaste acest adevar, daca l-as marturisi mie insami si lumii intregi, m-ar coplesi greutatea lui si nu i-as putea face fata.
Vorbeam cu un amic despre senzatia de refuz, dupa ce ti-ai dorit mult timp un lucru. Ca atunci cand dupa o perioada lunga de infometare ti se pune mancare in fata si organismul varsa continutul stomacului ca refuz, ca protest fata de ceva care a lipsit atat de mult timp incat ajungi sa crezi ca poti sa supravietuiesti fara sa ii simti lipsa. Poate ca asta este sursa nehotararii mele, a fricii, a dezgustului.
Mi s-a spus mai demult sa scriu ceea ce aud si imi place, pentru ca persoanele care au rostit acele cuvinte sa si le poata aminti si crede din nou in ele. M-am transformat intr-un fel de scrib, de redactor de vise si de Universuri tranzitorii care nu imi apartin acum, si am constatat ca ideea aceasta nu functioneaza. Recitesc doar cuvinte goale, pe care nu le mai simt cu adevarat, si nu incetez sa ma minunez ca am putut gandi asa ceva, ca am putut sa o spun, sa o scriu, sa o cred. Sa cred ca lucrurile marunte te pot face fericit, sau mai bine spus ca ceea ce te poate face fericit este cu adevarat definit de cuvantul "marunt" vreodata.
Poate ca o pata mare de culoare nu inseamna decat ca privesti lucrurile prea de aproape, si de undeva departe ea capata o semnificatie aparte.
Vorbeam cu un amic despre senzatia de refuz, dupa ce ti-ai dorit mult timp un lucru. Ca atunci cand dupa o perioada lunga de infometare ti se pune mancare in fata si organismul varsa continutul stomacului ca refuz, ca protest fata de ceva care a lipsit atat de mult timp incat ajungi sa crezi ca poti sa supravietuiesti fara sa ii simti lipsa. Poate ca asta este sursa nehotararii mele, a fricii, a dezgustului.
Mi s-a spus mai demult sa scriu ceea ce aud si imi place, pentru ca persoanele care au rostit acele cuvinte sa si le poata aminti si crede din nou in ele. M-am transformat intr-un fel de scrib, de redactor de vise si de Universuri tranzitorii care nu imi apartin acum, si am constatat ca ideea aceasta nu functioneaza. Recitesc doar cuvinte goale, pe care nu le mai simt cu adevarat, si nu incetez sa ma minunez ca am putut gandi asa ceva, ca am putut sa o spun, sa o scriu, sa o cred. Sa cred ca lucrurile marunte te pot face fericit, sau mai bine spus ca ceea ce te poate face fericit este cu adevarat definit de cuvantul "marunt" vreodata.
Poate ca o pata mare de culoare nu inseamna decat ca privesti lucrurile prea de aproape, si de undeva departe ea capata o semnificatie aparte.
vineri, 18 aprilie 2008
Ziarul - "Bariere" 14.04.2008
Cred ca revelatiile nu sunt ceva ce poti pastra, ci o stare de moment, pe care trebuie sa o tii minte si sa incerci sa crezi in ea si dupa ce nu o mai simti. Ma intorceam de la Bucuresti la Iasi cu masina. Mi-e destul de frica de viteza pentru ca am tot auzit povesti cu accidente. Am simtit cum ma adanceam in scaun pe masura ce masina accelera pana la o suta de Kilometri la ora, apoi dincolo de viteza asta. Cred ca atunci s-a rupt in mine o bariera a fricii care m-a facut sa imi doresc sa tip, sa plang, sa rad, sa iubesc, toate deodata, si inca multe altele. Cred ca am trait revelatia ca daca e, poti sa mori in cele mai stupide si neasteptate moduri, si ca totul este o loterie. Spun ca a fost o revelatie, pentru ca niciodata nu crezi cu adevarat cliseele de genul acesta, nu reusesc sa atinga nimic din tine. Eu am simtit asta ca pe un adevar atunci, si cred ca undeva, cand toata starea aceasta a incetat, am ramas cu ambitia de a-l crede in continuare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
