Ziarul - "Oglinzi" 23.10.2008

Tine ciocanul in mana si priveste suprafata linistita a sticlei. Intinsa pe masa, oglinda reflecta tavanul alb si inca ceva, aproape ininteligibil. Se apleaca deasupra ei si se priveste fugar, apoi copilul izbeste cu putere. Cioburile sar in toate directiile. Dupa cateva fractiuni de secunda izbiturile incep sa se repete tot mai des, pana cand pe masa raman doar cioburi mici, inegale, crapate. Se priveste din nou, cu seriozitate, in ele. Oglinda reflecta un chip spart, distorsionat, repetat decalat in nenumarate pozitii. Se spune ca oglinzile reflecta sufletul si ca, datorita acestei capacitati, ti-l pot retine. Stie asta de mult timp. Candva, intr-o camera de spital s-a privit noaptea in oglinda cand isi spala mainile. Cineva i-a soptit atunci ca noaptea, oglinzile sunt periculoase; iti pot fura sufletul si te poti pierde in ele. Nu era nimeni care sa il insoteasca. Acum se priveste si, ca inainte, isi gaseste imaginea ininteligibila. Ia cioburile si le lipeste pana formeaza o masca. "Acest suflet spart va reflecta lumea." isi spune, si isi aseaza masca pe fata.


De atunci ma plimb printre oameni. Unii se apropie sa se priveasca. Se simt atrasi de imaginea reflectata faramitat. Alteori, privesc halucinati hidosenia propriului chip spart in zeci de bucati. Ma privesc de parca ar putea invata de la mine ceva despre ei insisi; insa eu nu le pot spune nimic nici macar despre mine. Pesemne incearca sa gaseasca in acele fragmente o reflexie curata a propriilor bucati de suflet. Cateodata, trec pe langa fara sa priveasca - reflexia propriului chip nu le spune nimic. Nimeni nu a intrebat vreodata ce se afla sub masca.

Ziarul - "Spatii" 15.10.2008

Am revazut un film vechi si probabil destul e lipsit de glorie, ca toate povestile cu buget redus si actori de mana a doua. Mi-a atras atentia povestea personajelor, si unele replici pe care parca le-am auzit si le-am rostit de multe ori pana acum. Povestea incepe cu doi tineri dintr-un oras uitat de lume, de viata, de timp. Se iubesc mult ei doi, desi destul de frivol. Ea este firava si duioasa, el se straduieste sa faca fapte de vitejie. Pe asta se bazeaza toata dragostea lor, pentru ca in momentul in care unul dintre ei inceteaza sa mai para un personaj de basm si cade in real, in cotidian, in sfera imperfectului, dragostea se gaseste pe marginea prapastiei. Apare insa Carnavalul in oras, cu un Magician care nu lasa niciodata sa se inteleaga daca este un escroc expert sau daca este intr-adevar un personaj asemanator lui Mephisto, insa aduce cu el tot suflul de realitate, de viata si de timp care le lipseste celor doi. Pe el il umileste demonstrandu-i ca nu este pregatit sa fie in lumea reala eroul nimanui. Pe ea o face sa se indragosteasca de el, o lasa sa isi imagineze cum va explora tot ceea ce ii este necunoscut alaturi de el dupa care o paraseste. Nu e nimic sexual in povestea asta. Totul este un joc de oglinzi si de fum, o parada a halucinatiilor si dorintelor umane. M-a facut sa zambesc insa un schimb de replici in care mi-am regasit cuvintele, naive si duioase venind din gura fetei.

" - Ajunge ! Tu nu intelegi ca totul a fost o iluzie ? Eu nu sunt ceea ce crezi tu ca sunt.
- Am incredere ca vei face sa fie bine. Nu stiu de ce, insa am incredere in tine."


Pana la urma cu totii suntem umani. Societatea ne pregateste de mici sa fim nefericiti, sa nu intelegem ca atat noi, cat si ceilalti, vom avea defecte, reactii inexplicabile, ca vom gresi. Nu mai stiu ce inseamna viata de cuplu, insa am demontat pe rand toate basmele si legendele referitoare la o relatie. Nu inseamna nici un joc infinit de-a eroul si de-a printesa, nu inseamna nici o potrivire unica, nu inseamna nici macar blandete. O relatie imi pare un efort continuu, marcat de compromis, marcat de tristete, marcat de plafonare. Si cu toate acestea, suntem mereu incurajati sa il facem. Pentru un copil ? Pentru a putea da vina pe altcineva ? Pentru a nu-ti tiui urechile singur in casa ? Pentru sex ? Pentru ce ?
O prietena mi-a spus ca a face un copil i se pare un act egoist. M-a intrebat apoi de ce mi-as dori un copil. Nu il cunosc deci nu il pot iubi inainte de a-l face. Orice alt motiv este egoist. Nu am stiut ce sa ii raspund. Mereu am crezut ca a avea un copil cu cineva poate fi gestul suprem de demonstrare a dragostei. Apoi mi-a venit in minte ca acesta este un alt cliseu folosit de societate. Sunt atat de multe alte lucruri de rezolvat intr-o relatie, lucruri mult mai marunte pe care le trecem cu vederea, cum ar fi altruismul, blandetea, rabdarea, intelegerea, toleranta, acceptarea, cunoasterea. Insa noi aducem pe lume copii carora nu le putem oferi nimic valoros. Pentru ca suntem prea preocupati de cele mai multe ori sa ne umplem propriile goluri. Ce i-am putea invata pe copiii nostri daca nu am invatat nici noi prea multe ?
Inca muncesc pentru a umple golurile. Inainte sa o fac nu pot raspunde decat cu presupuneri si estimari. Asa incat tac.

Ziarul - "Plutitul" 09.10.2008

Cand iti este frica, muta lupa de deasupra lucrului care te sperie. Ai mereu in mana o lentila. Uneori privesti prin partea care mareste, uneori privesti prin partea care micsoreaza imaginea. Intoarce-o. Priveste si prin partea cealalta. Da-o la o parte.
Poate ai sa gasesti in asta un motiv sa zambesti. Uneori este greu sa faci asa ceva.

Poate ca toate miscarile noastre reflecta acel "horror vacuum" intuit de filosofii antici. Poate ca toata forfota asta e felul in care credem noi ca trebuie sa umplem un spatiu aparent gol. In jurul nostru. In noi insine. Ne e teama de vid, de neant, si atunci ne zbatem inutil in speranta ca facem galagie, batem din picioare si tipam ca sa nu ne inghita atat de temuta tacere.
Tacerea e un noncuvant. Tacerea este negatia logosului. Linistea este cu totul altceva. Si de liniste nu trebuie sa te temi niciodata. Zambesc pentru ca stiu ca am sa uit ceea ce spun acum. Zambesc pentru ca si altii s-au temut ca au sa isi uite propriile cuvinte si m-au rugat sa scriu. Zambesc pentru ca am scris si de fiecare data cand recitesc imi amintesc lucrurile in care cred.

Se spune ca in inot e cel mai usor sa inveti sa faci pluta. Cu toate acestea provoaca de multe ori o teama mai puternica decat zbatutul sub apa in speranta de a reusi mentinerea la suprafata. Cam asa trecem si prin viata. Ne este prea teama de plutitul in voia apei. Ne zbatem, uneori cu cat mai tare cu atat mai lipsit de rezultate, sub apa.

E bine sa porti pastila cu otrava in buzunar. Suicidul posibil nu ca incurajare a mortii ci ca redare a vietii. Constienta puterii asupra propriei morti potenteaza constiinta puterii asupra propriei vieti. Milan Kundera afirma prin intermediul unuia dintre personajele sale ca la majorat ar trebui sa primim cu totii o pastila de otrava. Am zambit citind randurile acelea.


Melodie atasata : Baz Luhrman - Everybody is free ( to wear sunscreen )
Am fost intrebata daca eu cred in cuvintele acestea. Am raspuns ca de cele mai multe ori da. Cand uit, ascult melodia si imi aduc aminte de lucrurile in care cred. Nu am mai ascultat-o de un an.

Ziarul - "Fereastra" 04.10.2008

"(...)
Si eu ti-am spus de atata vreme ca te bagi cu forta in sufletul oamenilor."

M-am confruntat pentru prima data cu sila de a fi in preajma oamenilor. Ca sa fiu sincera, abia acum pot face aceasta afirmatie. Atunci cand constati ca acei oameni pe care i-ai ales sa faca parte din viata ta ies pe usa din spate a sufletului tau. Atunci cand constati ca nu te poti gandi la nimeni anume care sa iti dubleze ecoul pasilor pe strada. Atunci cand iti doresti singuratatea insa nu o poti cara dupa tine.
Cele doua saptamani la Bucuresti au fost o stare de febra, acea saptamana la Iasi a fost o halucinatie. Abia acum m-am trezit dupa somnul odihnitor. Si sunt inca prea ametita ca sa imi dau seama cine sunt, unde sunt, si unde vreau sa merg. Stiu doar ca nu vreau sa ma intorc. Daca ar fi sa am o singura mare tristete, ar fi aceea de a fi realizat ca nu inteleg nimic despre oameni.

Am pasit in curtea manastirii. Aceeasi alee de piatra cu acelasi inger beteag de o aripa meditand deasupra unui monument. Biserica era pustie, se auzea doar un zgomot de femeie care face curatenie undeva dupa catapeteasma. M-a intampinat de la usa bisericii un miros de tamaie si de lumanari arse, de pereti grosi si vechi. Am intrat fara ganduri, am stat inauntru fara ganduri si am iesit fara ganduri. Era doar o lumina placuta care intra prin fereastra uriasa din dreapta intrarii. Si dupa ce m-am oprit sub ea, am pierdut sirul minutelor petrecute acolo.

Senzatia de inec inca ma urmareste de fiecare data cand pasesc in multimile de "cunoscuti". Nu cunoastem nimic in afara de pielita subtire si bavarda a personalitatii celorlalti. Esenta ne va ramane mereu straina, cu textura ei cu tot, cu parfumul unic. Fiidca nu stim sa atingem.

Cuvintele mele sunt marturii subiective si sunt interpretate subiectiv de ceilalti. Nimic nu ajunge fara distorsiuni la cei care le citesc. Si fiecare este invitat sa inteleaga ce doreste. Totusi, multumesc pentru cei care ati pasit pe-aici fara sa fiti trasi "cu forta".

Ziarul - "Loja" 27.09.2008

Imi venea sa tip mi-am pus mana la gura si am tipat puternic in maneca. Din momentul acela nu am mai putut sa articulez niciun fel de propozitie coerenta in mine insami. Peste mine s-a intins tacerea, ca un fel de patura calduroasa. Tot filmul existentei noastre devine un fel de comedie imbecila, cu conflicte derizorii si cu reactii prostesti. Si partea cea mai ciudata este ca trebuie sa credem in realitatea profunzimii tuturor dramelor noastre de orice natura, pentru ca altfel nu am mai gasi vreun rost in a fi. Privit din sala, spectacolul asta starneste zambete ironice.
Ma intrebam privind la mine insami, la rolul meu de pana acum, pe aceasta scena larga, cat din ceea ce am vazut ca fiind real a fost doar o imagine si nimic mai mult, o iluzie suprapusa peste realitate. Totusi despre realitate ce putem spune ? E, realitatea, ceea ce ramane dupa ce stergi praful minciunilor de deasupra ? Praful neintelegerilor, confuziilor, ambiguitatilor ? Poate praful subiectivitatii noastre ?
Avem axiome, avem definitii, avem demonstratii pentru teoreme. Insa in afara de fenomenele de fizica, matematica si chimie, mai intelegm ceva, macar partial ? Avem vreodata o imagine completa a ceva ? Sau fiind fiinte individuale nu reusim sa privim nimic de jur imprejur, pe dinauntru si pe dinafara, suficient incat sa pricepem ? Divinul are perspectiva sferica - vede tot, din toate punctele, prin ochii oricui, si din unghiuri din care nu priveste nimeni. Omul are perspectiva liniara - vede puncte, dintr-un singur unghi, prin singura pereche de ochi pe care o are.
Poate ca asta imi da senzatia aceasta de micime. Nu percep realitatea si imi dau seama de asta. Poate ca sunt un om marunt, imbracat intr-o haina mai mare in care se impiedica la mers, de asta nu pasesc gratios printre ceilalti. Continui sa fiu, astfel, singurul personaj al povestirilor mele. Imi port in continuare monologul in lumina reflectorului albastru, atintit asupra mea, in timp ce gesticulez dezordonat. Cumva, nu reusesc sa ma dezbin in mai multe personaje si sa interactionez cu mine insami. Cand am sa reusesc sa cunosc si acele parti din mine, am sa scriu un roman cu intrigi deosebit de incalcite.

Sper in continuare ca cineva va putea veni in fata sufletului meu sa ii serveasca drept oglinda.

Ziarul - "Cartea uitarilor - Partea I" 21.09.2008

Ziarul a fost întâi şi întâi o serie de scrisori adresate. Destinatarul lor iniţial le-a mai privit o vreme, apoi l-am scos de pe lista tot mai lungă a celor care primeau Ziarul. Mi-am dat seama cu o răsuflare grăbită că nu m-am mai gândit la el de aproape un an. Cel care, fără să vrea, m-a învăţat să suport despărţirile în scris. Mi-am dat seama că aproape uitasem cum arată, şi am căutat în minte imaginea lui detaliată. M-a surprins amintirea aceasta inedită, care a năvălit peste mine copleşindu-mă. Unul dintre primele lucruri care mi-a venit în minte a fost acela că mă numea "copilul - călăuză"; am uitat să îl întreb atunci, şi acum chiar nu îmi pot da seama... călăuza cui către ce anume ?


Priveam oraşul de sus, noaptea, cu toate luminile lui de constelaţie. Eram în oraş de câteva ore şi încă nu ajunsesem acasă. Stăteam ghemuită pe bancheta din spate a unei maşini şi priveam prin parbriz frigul. Nu mă prea puteam mişca, şi chiar şi aşa, singurul gest pe care aş fi vrut să îl fac ar fi fost să îmi strâng picioarele cât mai aproape de piept şi să mă fac ghem. Am alergat către casă, gândindu-mă în tren că voi regăsi tot ceea ce cunoşteam. Cumva, în mintea mea, însă, nu mai puteam defini ceea ce cunoşteam. Şi prin calitatea inedită a omului de a uita, mi-am dat seama că nici nu ştiu la ce mă aştept anume. Astfel, am amânat momentul în care am intrat în casă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. De data asta, însă, m-am schimbat eu în raport cu ele. Nu ştiu de ce, însă Bucureştiul mi-a lăsat un gust amar, nelocalizat. Ca o mâncare necunoscută pe care o guşti legat la ochi; însă gustul amar, sălciu, îţi rămâne pe cerul gurii şi pe limbă chiar dacă nu ştii să îi numeşti sursa.

Oamenii nu îţi vor răul neapărat. Ei doar îşi vor binele. Şi pentru asta nu prea poţi acuza pe nimeni de răutate.

Îmi priveam aseară prietenii mei cei mai buni. M-am gândit de câteva ori înainte să mă întorc, că lucrurile s-au schimbat. Mi-a trecut un sentiment de bucurie prin suflet, pentru ei, că s-au apropiat atât de mult, apoi o umbră lungă de disperare şi de egoism. O altă dovadă a micimii mele. Nu îmi prea permit să îi pierd pe amândoi aşa. Nu acum, când sunt deja un suflet falimentar. Însă ei au nevoie mai mare unul de celălalt acum, şi de asta îmi reprim pe cât posibil orice alt sentiment. E o situaţie ciudată, în care am ajuns să mă simt ca o intrusă în singurele locuri în care mă simţeam primită şi stăpână pe mine. Închid ochii. Ei cred că mi-e somn, eu cred că mi se face greaţă. Ameţeală. Goană după puţin aer. Doar panică. O fracţiune de secundă de gemete imaginare. Deschid ochii. Zâmbesc. Nu, nu am adormit. E doar realitatea care mă loveşte ca un val rece în piept, şi aproape că mă răstoarnă. Mă simt dezrădăcinată. Şi de data asta nu mai este nimic stabil de care să mă agăţ.

Ziarul - "Frig" 15.09.2008

A venit toamna mai vehement si mai rece decat o asteptam eu. O stare de frig generalizata in toate planurile, care ma face sa vreau sa devin mica, mica, mica si sa ma ascund intr-un colt. De cateva zile caut acest colt, acest loc mitic care m-ar face sa ma simt protejata si ascunsa, si nu l-am regasit decat in somn, in vise, un ultim refugiu din real. Uite cum copilul fuge, asa cum a invatat ca trebuie, daca se simte amenintat de ceva. Si singuratatea musca din nou adanc, cu aceiasi colti reci pe care ii cunosc in detaliu, care au mai lasat cicatrici si in trecut pe sufletul meu. Copilul fuge si se ascunde in bratele materne, in orice brate prietenoase, haituit de aceeasi groaza care l-a marcat de cand s-a nascut. Si cand frigul va fi trecut, se va arunca din nou in lume, in cautarea unui adapost de teroarea care il urmareste peste tot.
Pana atunci imi permit sa visez des, in reprize scurte, ca pasii de vals; doi mici, unul mare.

Ziarul - "Furnicar" 11.09.2008

Pana la urma viata, indiferent de durata ei, este scurta. Atat de scurta incat singura noastra datorie este sa o traim cat mai frumos.

Identitatea este singurul lucru pe care il detinem cu adevarat. Identitatea noastra, de la nume pana la cel mai mic detaliu intim. Nu moartea rapeste aceasta identitate ci timpul, uitarea, si cei care raman. Existenta noastra nu se masoara in timpul petrecut printre oamenii vii ci in timpul trait, poate uneori confuz si mai ales intens. Acele cateva momente in care iti scapa din mana controlul si cand atingi din nou pamantul te minunezi de cat de frumos ai zburat. Asta este toata viata noastra. Suma clipelor petrecute in zbor deasupra lumii, deasupra a tot ceea ce inseamna trivial, a tot ceea ce este pamantesc si fizic. Viata nu sta in fizic, viata se serveste de el. Traim in realitate cateva minute, cateva ore, poate cateva zile, numai ca le rasfiram de-a lungul catorva ani.

Suntem o generatie lipsita de imaginatie, noi, toti cei care avem nevoie de filme horror ca sa ne ingrozim, de filme de razboi ca sa ne revoltam, de filme porno ca sa ne simtim excitati, de toate cate sunt explicite si clare, de manuale "pentru prosti" despre viata, societate, gatit, crescut pisici, nascut copii si procreat. Facem totul "dupa carte", uneori fara sa ne dam seama. Ne complacem in tiparele oferite de altii, pentru ca dorim atat de mult sa aderam la un grup, sa ne simtim integrati, penstru ca integrarea inseamna acceptare, pentru ca noi confundam acceptarea cu respectul, pentru ca ne este prea frica sa fim altfel. Suntem tot ceea ce spun altii sa fim pentru ca nu avem imaginatia sa fim altceva, sa ne dorim altceva, sa visam si sa ne regizam propriile vieti. Suntem o masa de oameni si nimic mai mult, un furnicar pentru care gandeste altcineva, un grup care executa miscarile de dans ale unei ratiuni nu neaparat mai respectabile. Nu facem nimic altceva decat sa ne inghesuim in matrite si sa suferim pe de o parte pentru ca nu incapem cum trebuie in ele si pe de alta pentru ca stam chirciti intr-un spatiu mult prea stramt.

Si acum imi amintesc cum ne povestea Sorina despre stilul de a picta al lui Botticelli, ca inca nu era eliberat de constrangerile stilurilor precedente. Ca presimtea zborul, insa in mod dureros nu a reusit se se lanseze cu aripile desfacute. Mi se pare una dintre cele mai reale si mai dureroase experiente creatoare.

Ziarul - "Imprastiere" 08.09.2008

Poate ca "acasa" este, de la o vreme, nu locul in care ai crescut, ci locul pe care il cauti, caruia i te integrezi, in care te inconjuri de ceea ce iti place. E datoria ta sa cauti acel "acasa", sa il gasesti, sa te intorci la el mereu.
Am gasit multe astfel de locuri, insa niciunul care sa imi apartina pe deplin si am plecat mai departe cu senzatia ca las in urma ceea ce ar putea sa fi fost acel spatiu magic care este conceput dupa marimea si forma mea. Poate ca nu exista un asemenea loc si trebuie sa te inghesui putin pana incapi cum trebuie in acea forma care iti este pusa la dispozitie, in acel caus de palme in care s-ar putea sa nu poti niciodata intra cu totul. Si de fiecare data cand plec sunt sfasiata intre incertitudinea existentei lui "acasa" si incertitudinea ca acel "acasa" pe care il parasesc este acela pe care il cautam. Ma intreb daca poti recunoaste fericirea atunci cand este atat de aproape de tine incat imaginea ei devine neclara.

Pe peron reusesc mereu sa fiu linistita, sub privirea protectoare a celor de care ma despart. Totusi, unele locuri sunt magice, acele camere in care odata intrat renunti la spatiu si la timp, poate renunti putin si la tine insuti si iti permiti doar sa fii, cu o simplitate care face totul sa para usor si frumos. Acele camere care seamana atat de bine cu ceea ce iti doresti de la "acasa" incat atunci cand le parasesti te simti smuls, ca din uterul mamei la nastere, expulzat si singur. A inceput totul intr-o gara, pe un peron catre "acasa" si s-a sfarsit ciclic de atatea ori. Sunt imprastiata, Doamne, imprastiata in toate colturile pamantului pe unde am umblat, in toate sufletele din care am facut parte. Si fiecare poarta cu el, in drumul sau, acea parte din mine, facandu-ma sa imi par mai straina. Lepadam fragmente din noi asa cum un copac isi leapada coaja ca sa ii poata creste miezul.

Am zambit frumos, cu constiinta faptului ca, intr-un fel, sunt iubita, in timp ce usile s-au inchis si trenul s-a pus in miscare. Abia apoi am constientizat ca, intr-un fel, probabil ca iubesc si eu. Si cand trenul era departe am oftat privindu-te cum imi zambeai frumos de pe peron.

Ziarul - "Libertate" 05.09.2008

Copilul sta singur pe trotuar si fumeaza; aceasta imagine a sa ii pare cu atat mai frumoasa cu cat i se pare mai nepotrivita; a rupt granitele interdictiei parentale si asta ii da sentimentul de libertate. Fara interdictii ne-ar fi imposibil sa ne simtim vreodata liberi.

Jos mastile, copii. Puneti-le pe pamant si calcati-le in picioare. Astazi vom fi numai noi. Cu acelasi gest, las masca jos, la picioarele tale, mama. De astazi nu mai sunt "copilul tau" ci voi fi "eu". Asta nu inseamna nicidecum ca te voi iubi mai putin. Inseamna doar ca as vrea sa te pot iubi ca "persoana" si nu numai ca "mama". Tu vei alege daca spargi masca sau nu. As vrea ca "datorie" sa dispara din vocabularul nostru si sa fie inlocuit de altceva. Ceea ce scriam in Ziar trebuia sa reprezinte declaratia mea de "independenta", si de aceea, trebuia sa nu apartina universului copilariei mele; insa la ce e buna "independenta" daca nu este recunoscuta de cei in drept sa ti-o ofere. Si "independenta" vreau sa fie inteleasa ca o trecere de la statutul de copil, ale carui decizii si existenta ca persoana sunt determinate de elementul familial omniprezent, la statutul de adult care poate fi privit ca persoana desprins de contextul familial.

Cat despre Ziar, priviti-l ca pe niste scrisori venite dupa o tacere lunga, menite sa o sfarame. O tacere lunga a ceea ce am simtit ca sunt, a ceea ce mi-am dorit sa fiu si a imaginii schimbatoare pe care o am acum. De multe ori am afirmat ca ma invart in cercuri. Totusi, privind din perspectiva oamenilor carora le-am impus tacerea si pe care i-am lasat o vreme "in urma", cred ca in anumite privinte sunt de nerecunoscut. Imi amintesc de soldatul german care spunea "Stiu. Noi traim in sufletul celor ce ne-au ucis." si ma gandesc ca am lasat pe drum, asemeni unui marcaj, farame din mine, in grija mai multor oameni la care am tinut. Fiecare a ucis ceva in sine si in mine pentru a da nastere la ceva nou. Si fiecare va pastra in suflet - asa cum voi face si eu, daca voi avea puterea - acea farama pe care le-am permis sa o tina in palme pentru ca apoi sa o scape pe jos si sa o sparga.

"If you come to me at this hour, your minutes will become hours, your hours will become days, and your days will become a lifetime.
(...)
What matters is not what is written on the paper; what matters is what is written in the heart. So burn the letters and lay their ashes on the snow at the river's edge. When spring comes, and the snow melts, and the river rises, return to the banks of the river, and re-read my letters with your eyes closed. Let the images and words wash over your body like waves. Re-read the letters with your hand cupped over your ear. Listen to the songs of Eden. Page, after page, after page. Fly the bird path. Fly..."

( Gregory Colbert - "Ashes and Snow" )

A cunoaste nu inseamna a sti si nici pe departe a crede. Si in asta ma impiedic de fiecare data cand vreau sa imi schimb certitudinile pe altele; cel putin in privinta divinitatii. Imi imaginam un dialog in care as spune ceea ce ma deranjeaza la mine insami. Si dintre toate, m-a surprins cel mai mult ca imi parea rau pentru faptul ca nu cred.
Pot vorbi despre divinitate ca despre un adevar absolut, ca despre o certitudine; pot spune ce "cunosc", ce "stiu", insa niciodata ce "cred".

Astazi am inclus printre "cititorii" mei persoane in fata carora mi-a fost teama sa vorbesc sincer. Mi-a luat mult timp sa imi adun curajul pentru gestul acesta. Nu as putea spune de ce am ales sa trimit Ziarul. Poate pentru ca sunt persoanele cele mai indreptatite sa ma cunoasca. Si pentru ca am sperat sa le faca placere.
Poate pentru ca numai prin gestul acesta imi pot afirma "libertatea".

Ziarul - "Vacanta 2" 31.08.2008

Marea se intindea la picioarele mele necunoscuta si totusi atat de familiara. Desculta pe plaja urmaream miscarile pe care le executa pe nisip, intalnite in atatea dormitoare in atatea locuri si timpuri. Soarele era inca ascuns dupa valuri si lumina patrundea gri pana pe plaja. Imi imaginasem momentele astea in atat de multe feluri incat m-a surprins ca nu acoperisem niciodata aceasta ipostaza de singuratate asumata. Marea era gri si se confunda cu cerul, aproape ca nu puteai sa le deosebesti; atat doar ca marea miroase a alge si cerul ramane mereu la fel de indepartat si de intangibil, ca toate lucrurile care nu au miros. As fi vrut sa pasesc in apa, mergand incet in adancurile ei pana m-ar fi acoperit cu totul. Miroseam marea si imi venea sa ma apropii, pana as fi putut inspira apa direct in plamani cu parfumul ei cu tot. Sa mirosi apa pana o inspiri, sa mirosi nisipul pana il inspiri, sa mirosi pielea pana o inspiri, pana cand totul trece prin tine si devine tu insuti. Si atunci nimic nu mai poate fi departe, intangibil, sau dureros al altuia.


Peisajul acela arid, ars, nisipos, ma facea sa ma gandesc la razboi. La linistea de dupa razboi, cand totul este sfasiat sau mort si tacerea isi cere drepturile. Plecarea asta a reprezentat abandonul meu fata de mine insami. M-am lasat in urma invinsa, si am pasit mai departe prin nisip catre nicaieri - eu ii spuneam in cautarea apei. Insa soarele e sus, aluneca pe firul lui in cerul intangibil si arde totul in calea lui. Si eu... eu sunt departe de tot, o umbra tremuratoare pe linia orizontului si in jur nimic altceva decat tacere.

Ziarul - "Covor de nori" 17.08.2008

Ma simt batrana. Poate ca pentru ca am crescut printre oameni mari am fost batrana mereu, si starea aceea de "copilarie" s-a manifestat doar prin naivitate si inocenta. Nu am stiut prea multe jocuri niciodata, si acum, putinele pe care le mai tin minte le folosesc ca si arme. Probabil ca eu trebuie sa merg invers, sa imi parcurg drumul initiatic pe dos, si sa ma intorc la o stare mult mai greu de gasit decat cea de adult. Din copil devii in mod natural adult cand iti lepezi entuziasmul si naivitatea cu toate jocurile specifice perioadei acesteia din viata; in sens invers trebuie sa lepezi toate cunostintele si obiceiurile, tiparele si prejudecatile, ideile si dorintele, sa accepti orice rol ti se ofera, sa fii oricine, nu numai acel restrictiv "eu". Redevii un proces, nu o finalitate. Renunti la limite. Te intorci la starea originara de simplitate. Forma inseamna margine. Lipsa de forma inseamna libertate.
Imi place uneori sa ma intind undeva pe jos si sa imi imaginez ca tot pamantul e deasupra mea. Ca risc sa cad de pe pamant in cer, de pe podea pe tavan. De cateva ori am reusit sa cred ca este asa, si sa mi se para ca am sa ma desprind, ca zborul este o cadere de alt fel, ca poti sa cazi in sus, si tot cadere ar fi, poate infinita.

Ziarul - "Vacanta 1" 12.08.2008

M-am oprit pe peluza din fata hotelului. Cladirea se inalta intre mine si orizont, profilandu-se ca o umbra prin ceata de dimineata. Drumul pana acolo a fost prost, statiunea aproape parasita, si ceata aceea aproape fantomatica facea peisajul sa para sinistru. Asa a inceput vacanta mea, in fata unui hotel neterminat, ramas in paragina de multi ani, cu geamurile sparte, cu soarele rasarind dincolo de munte. Nu stiu daca mi-am pus viata in pericol urcand aiurea prin munti, insa asta a fost senzatia mea, atunci cand am urcat drumuri uitate printre stanci, pe trepte care alunecasera la vale, pe scari ruginite peste cascade, clatinandu-se si arcuindu-se sub greutatea mea. Am incercat sa nu ma uit in jos, sa nu imi fie frica; insa m-am uitat si mi-a fost frica, una educativa, ca orice frica generata de impingerea limitelor personale, de largirea cercului.


Supermarket-ul vuia de oameni grabiti sa plateasca inainte de inchiderea magazinului. Peste toata agitatia bipaia pe mai multe tonuri casa de marcat care inregistra produs dupa produs pe lista de facturare. Minutele petrecute in asteptare in fata caselor de marcat mi-au oferit perspectiva realista a inutilitatii. Drumul nostru merge in aceeasi directie ( si asta ma ingrozeste ) si catre aceeasi destinatie; singurele gesturi care pot ramane sunt cele care lasa urme in sufletul cuiva. Si cum cu totii suntem perisabili, totul devine usor de uitat. Cand eram mica era un desen animat serial cu un marinar care trebuia sa adune niste bijuterii pentru a combate o mare neagra, vrajita. Marea aceea inghitea totul si ceea ce era inghitit de ea nu putea fi recuperat fara bijuteriile acelea. Imi aminteste putin de uitarea care ne inghite pe rand povestile.

Ziarul - "Dogme" 13.07.2008

Cred ca zilele astea au fost frumoase. Cred, nu stiu sigur. Uneori alternez intre disperarea dezastruoasa legata de pierderi si de reiterari ale pierderilor, si fericirea clipelor frumoase. Au fost zile presarate sporadic cu dragoste, asezonate cu depresii si condimentate din gros cu sentimentul de esec. Insa totul a culminat astazi, in aer, la cateva zeci de metri, poate sute, in aer, cu o centura de siguranta pe care nu as fi stiut sa o desfac si cu o parasuta atat de grea incat cred ca in conditiile in care nu stiam sa umblu cu ea nu m-ar fi ajutat decat sa cad mai repede. Imi venea sa tip, insa am reusit sa ma stapanesc, cumva. De sus, totul se vede mic, tot orasul, ca o macheta marunta la picioarele mele; totul ca sa imi aminteasca pana la urma ca vazut din anumite unghiuri orice lucru poate fi foarte marunt. In minutele acelea de zbor cu planorul cred ca am simtit puternica groaza de cadere, intr-un amestec delicios cu fericirea de a te desprinde de sol. Groaza de esec. Curajul de a zbura. Curajul de a te desprinde. Curajul de a fi intr-un loc de unde poti privi totul. Curajul de a vedea lucrurile ca fiind mici. Liniste.
Amuzant cum gasesc eu un inteles spiritual tuturor intamplarilor acestora. Daca le-as lasa goale de sens ar fi inutile, cred. Incerc sa invat, sa cunosc. Incerc sa cred in unii oameni si in capacitatea lor de a sti mai bine decat mine. Ma incapatanez sa cred in umanitatea lor. Ma incapatanez uneori sa cred in sinceritatea lor si in faptul ca unele cuvinte nu sunt aruncate la intamplare. Ma incapatanez sa vad in ei altceva decat indiferenta si sa cred ca toate gesturile au un scop. Incerc sa cred ca e ceva de invatat din fiecare lovitura, si ma straduiesc sa gasesc lectia in haosul ramas in urma. Pentru ca nu vreau sa las totul sa curga pe langa mine. Oamenii sunt ca niste site. Marunte sau mari, cern si pastreaza unele lucruri. Bucatelele de aur sunt marunte ca firul de nisip. Odata cu lucrurile marunte pe care le scapi, scapi si acele lucruri frumoase sau valoroase. Acelea pe care ai fi vrut cu adevarat sa le culegi.



Poate ca pana la urma sunt un om superficial. Tocit. Uzat sufleteste. Lipsit de precizie. Poate ca toate astea se traduc in tendinta de a eticheta oamenii din jur. Este un mod superficial de a privi lucrurile. Insa nu se intampla mereu sa fac asta. Uneori am curiozitatea sa aflu mai multe, puterea sa cred in ceilalti si consecventa in a sapa mai adanc in oameni. Cum fac cu cei care primesc textele acestea. Ma straduiesc sa cred in ei.

Ziarul - "Persuasiune" 07.07.2008

Astazi am fost foarte aproape de a nu ma feri din calea unei masini. Nici nu a fost un gand propriu-zis, vreo intentie sinucigasa, ci o sclipire de o fractiune de secunda care nu mi-a permis nici macar sa imi incetinesc pasul. A fost un fel de "Ce ar fi ?" fara raspuns. Admit de pe acum faptul ca nu imi doresc sa mor, ma ingrozeste acest lucru ca pe oricare fiinta vie.
Viata este ca o serie de cercuri concentrice desfasurate telescopic; sau, daca vreti, ca o spirala cu ochiuri tot mai largi. Numai ca am senzatia ca am luat-o in sensul restrangerii. Si un cerc este tot un fel de infundatura daca nu creste; numai ca iti da senzatia ca poti merge la nesfarsit pe marginile lui. Si aici nici superficialitatea, nici curiozitatea nu te mai ajuta la nimic; atunci cand viitorul iti pare transparent si destul de gri. Sa fim realisti. Student in Iasi; nascut in Iasi; Facultate de sase ani. Timpul nu iti permite o slujba stabila. Si oricum nu prea stii sa faci nimic util. Ai toate premisele sa ramai pentru totdeauna in orasul natal, pentru ca nici facultatea asta nu e tocmai cea mai de prestigiu dintre cele de specialitatea ei din tara, ca sa iti deschida porti spre strainatate. Si cercul se strange. Te analizezi lucid si constati ca din mai multe puncte de vedere nu esti ceea ce ti-ai dorit sa fii si nici nu prea ai habar de unde sa incepi ca sa faci tranzitia mai putin dureroasa, si mai eficienta. Si cercul se strange. Esti invizibil pentru altii, si observi totul de la distanta pentru ca iti este prea sila sa te implici in jocul social care ti se prezinta; nu pentru ca te-ai considera mai bun, ci pentru ca nu vezi rostul, sensul, directia, finalitatea, recompensa. Si cercul se mai strange putin. Te ingretoseaza, poate, din cand in cand, jocurile sociale intr-atat incat te indepartezi de cei care practica ipocrizia asta necesara si "politicoasa". Devii retras si cu atat mai greu observabil, ca un mim care imita un perete. Pentru cei care imi reproseaza ca nu ma schimb, replica mea este ca poate nu stiu cum. A incercat cineva sa ma ajute ? Cand a primit refuzul s-a gandit ca ma iubesc pe mine insami macar pe jumatate cat se iubeste el pe sine si ca nu am sa renunt la mine prea usor ? A incercat de mai multe ori ? A incercat prin metode diferite ? A avut rabdarea sa inteleaga ca nu merge cu suturi ci cu incurajari ? Nu stiu daca a perseverat cineva in directia asta fara sa primeasca rezultatul dorit de la mine. Insa nu a perseverat nimeni. Poate din fericire.

Ziarul - "Cum sa devii intelept in n pasi ( manual pentru prosti )" 02.07.2008

Am învăţat în timp că nu poţi avea dreptate. Cel puţin, nu pentru altcineva decât pentru tine însuţi. Deciziile tale, Universul tău perceput subiectiv, nu se identifică niciodată cu al altcuiva. Cea mai corectă abordare este să dai sfaturi, şi numai când îţi sunt cerute; şi atunci să ai capacitatea să le pliezi subiectivităţii celuilalt, nu celei proprii. Mi-ar fi plăcut să fi ştiut asta mai demult, să fie scrisă în abecedar, să o înveţi la grădiniţă, poate, înainte de orice altceva. Să fie un manual de reguli, "Cum să devii înţelept în n paşi ( manual pentru proşti ) " pe care să te pună să îl înveţi la fel de bine ca tabla înmulţirii, să îţi vină în minte răspunsul corect pentru orice calcul emoţional.
Ne atingem vieţile tot timpul, şi o fracţiune de secundă poate schimbă destinul întregii omeniri. Însă să lăsăm lucrurile mari deoparte. O fracţiune de secundă îţi poate schimba cursul vieţii. Fie că a însemnat să ratezi un autobuz sau să nu reuşeşti să ieşi la timp de sub apă. Dacă ne-am aniversa timpul până la moarte şi nu timpul trăit, poate că am avea o noţiune mai clară despre cât de presaţi de timp suntem. Cât de dependenţi de timp; cât de integraţi lui; cât de mici în faţa timpului. Nu este vorba de lucrurile pe care le pierzi pe parcursul vieţii. Pierderile sunt întâmplări nefericite de care ar trebui în mod natural să înveţi să te fereşti. Contează câştigurile, darurile, orice ţi-a trecut prin suflet şi a păşit acolo cu dreptul. Şi până la urmă dacă am fi suficient de înţelepţi am pricepe că şi pierderile trag după ele câştigurile lor; însă asta e o lecţie mai greu de ingurgitat, de digerat şi de asimilat. Pentru că şi învăţatul ăsta are mai multe etape. Întâi afli, apoi înţelegi, apoi asimilezi; şi, desigur, dai afară ce consideri că nu îţi trebuie. Mintea umană este, până la urmă, un motor imperfect cu un randament subunitar.
Cred că nimic nu îţi demonstrează mai simplu şi mai puţin dureros cât eşti de neajutorat decât experienţa de a fi părinte. Şi prin asta mă refer la datoria de a avea grijă de o altă fiinţă, decizia voluntară de a face asta, şi responsabilitatea asumată. Când îţi dai seama că în incapacitatea de a fi omniscient şi omniprezent nu poţi proteja pe nimeni. Că singura protecţie pe care o poţi oferi sunt o judecată bună şi un bun-simţ moderat - şi nimeni nu ştie ce înseamnă , de fapt, asta.


Cu toţii suntem proşti uneori, însă nu trebuie să ne facem o virtute din asta.

Ziarul - "Strainul Misterios" 01.07.2008

Am dat intamplator peste un fragment de desen animat care mi-a placut foarte mult. Am incercat sa gasesc si desenul animat intreg, insa am descoperit inaintea lui, povestea care a dat nastere acelei parti de animatie vazute initial.
Nu stiam pana atunci ca Mark Twain a scris si opere cu un substrat filosofic consistent. Povestea se numeste "The Mysterious Stranger" si este scrisa catre finalul vietii autorului, fiind publicata mult timp dupa moartea acestuia. Pentru cei ce nu o cunosc, actiunea graviteaza in jurul unui personaj uman, un copil, si a unui inger venit sa il initieze in plan spiritual. Initierea consta in expunerea unui punct de vedere diferit asupra lumii, pentru ca finalul sa dezvaluie o idee surprinzatoare. Criticii ii contesta valoarea, afirmand ca este opera unui om innebunit de durere dupa pierderea fiicei si a sotiei sale, si ca nu face parte cu adevarat din seria creatiilor valoroase ale lui Mark Twain, acesta devenind un inversunat contestatar al dogmelor si aruncand, prin acest fapt, o umbra asupra celorlalte scrieri definite de nuante fine de ironie. Mie insa mi-a placut mai mult decat orice altceva am citit de acelasi autor.


"Nu putem face rau; nici nu avem dispozitia de a o face, pentru ca nu stim ce este raul."

"Maniere, spuse el. Nu este decat adevarul, si adevarul inseamna bune maniere; manierele sunt fictiune."

"Ce este Codul Moral ?
S-a uitat in jos, surprins, pe deasupra ochelarilor, si a spus : Este facultatea care ne permite sa distingem binele de rau."

"Este o caracteristica specifica rasei voastre - intotdeauna minte, intotdeauna isi asuma virtuti care nu ii apartin, intotdeauna le neaga animalelor superioare, care sunt singurele care le poseda. Niciun animal nu face vreodata un act de cruzime - acesta este dreptul celor care poseda un Cod Moral. Cand un animal provoaca durere o face cu inocenta; nu este o rautate; pentru el nu exista rautate. Si nu provoaca durere din placerea de a o provoca - numai omul face asta. Inspirat de abjectul Cod Moral al sau ! Un cod ce are ca functie de a distinge binele si raul, cu libertatea de a alege pe care dintre ele sa le faca. Ce mare avantaj poti avea din asta ? El alege mereu, si in noua cazuri din zece alege raul. Nu ar trebui sa existe rau; si fara Codul Moral nu ar putea sa existe unul."

"Apartii unei rase unice. Fiecare om este o masina de suferinta si o masina de fericire combinate. (...) In majoritatea cazurilor, viata omului este aproape egal impartita intre fericire si nefericire. Cand nu este acesta cazul, nefericirea predomina - intotdeauna; niciodata cealalta."

"Esti atat de lipsit de simtul observatiei incat sa nu fi descoperit ca sanatatea mintala si fericirea sunt o combinatie imposibila ? Niciun om sanatos mintal nu poate fi fericit, pentru ca pentru el viata este reala, si el vede ce lucru inspaimantator este ea. Numai nebunii pot fi fericiti, si nici dintre aceia prea multi. Putinii care isi imagineaza ca sunt regi sau zei sunt fericiti, ceilalti nu sunt mai fericiti decat cei sanatosi mintal. Bineinteles, niciun om nu este cu mintile la locul lor niciodata, insa m-am referit la cazurile extreme."

( Mark Twain - "The Mysterious Stranger" )


Uneori, nici macar noi, respectandu-ne "abjectul Cod Moral" nu stim ce este bine si ce este rau, sau refuzam sa stim.

Ziarul - "Pahar cu picior" 27.06.2008

"Cages are just a state of mind. So are windows and doors. The only problem comes when opening them. You don't just let yourself out, you let the whole world in."


Fotografia si melodia asta cred ca definesc foarte bine ziua de astazi. Cand realizezi ca teama nu este de libertate, ci de iuresul pe care il aduce ea. Nu comoditatea iti sta in cale, ci tot ceea ce te asteapta afara din cusca.


As vrea acum un pahar cu picior si un balcon cu o canapea, o sticla de vin bun si rezistenta la alcool, un cer senin cu stele si poate si compania cuiva. Sa fie tacere afara si zgomot in noi, batai din picioare, tropaieli de pasi alergand, tipete, rasete, si putina betie la toate nivelurile existentei umane. Sa stau cu genunchii stransi, cu o patura trasa peste mine, ore in sir, intr-un dialog prelungit cu mine insami. Cand ma plimbam ma ascultam vorbindu-mi. Cand a devenit insuportabil, mi-am luat un mp3-player. Acum ca s-a stricat mi-am amintit cum suna ploaia, cum suna pasii mei pe pavaj, cum suna vocea mea interioara catre care am fost surda. Toata lumea a inceput sa se recreeze dupa starile noastre nocturne, sa se dezintegreze pentru a alcatui un nou intreg, un decor in care sa ne integram perfect cu tot cu sufletele noastre. Ne mai ramane sa facem totul realitate. Pana la urma avem puterea sa schimbam lumea. Fie si prin simplu fapt ca avem puterea de a ne schimba pe noi insine.

Ziarul - "Visuri" 24.06.2008

"Te-am cautat in toti si-n toate,
Si te-am gasit, apoi, in fiecare-n parte..."




Mi-a placut Milan Kundera. El nu scrie romane, ci eseuri argumentative in care isi sustine afirmatiile prin aplicarea lor vietii reale. Toate teoriile se verifica intr-o poveste cu personaje, fara ca acestea sa ocupe, in diversitatea caracterelor lor, esenta scrierii. Personajul nu are greutate, nici actiunea, decat corelate la ideile pe care trebuie sa le sustina. Milan Kundera afirma la un moment dat ca personajul nu poate depasi cercul devenirii autorului sau. Prin acest cerc al devenirii se intelege atat ceea ce este scriitorul, cat si tot ceea ce ar fi putut deveni; atat fragmente de personalitate ale acestuia, fapte si intamplari la care a luat parte, cat si optiuni pe care nu le-a urmat, acel "altfel" care i-ar fi schimbat cursul vietii. O teorie cat se poate de aplicabila, luand in considerare faptul ca "Memoriile" marilor scriitori seamana izbitor cu povestile personajelor pe care le-au creeat, aducand noutate doar in dispunerea lor temporala si in distribuirea lor diferitelor personaje. Poate ca pana la urma suntem rezultatul unui proces de creeatie realizat involuntar "dupa chipul si asemanarea" divinitatii, datorat lipsei de originalitate a unei ratiuni pe care ne e usor sa o numim "superioara". Orice proces imaginativ are la baza amestecarea si redistribuirea unor procese cognitive care l-au precedat. Un om care nu stie nimic nu ar putea imagina nimic. Oare copiii viseaza in uterul mamei ?


Nu stiu daca ma asculti la fel de des pe cat o faceai inainte, sau mai just exprimat, nu stiu daca auzi. Eu te ascult, peste aproape un an, inca te aud si inca astept; numai ca nu prea mai ai multe de spus. Se simte in voce dezamagirea pe care o anticipezi, acea cedare simetrica destinului tatalui care nu si-a implinit niciodata visul de a fi dirijor. El nu avea ureche muzicala. Tu nu ai voce pentru cantat. Probabil ca in general copiii nu invata prea multe din greselile parintilor. Poate ca pentru a face asta este necesar sa fii puternic si sa lupti ca sa invingi in tine tiparul pe care ti l-au oferit parintii tai. Cel mai trist este cand renunti pana si la lupta. Atunci iesi in afara ta, deraiezi de pe sinele pe care ar fi trebuit sa le urmezi, si pornesti anevoie sa tragi santuri in lungul camp al anonimilor, cu picioarele tarsaite si ochii obositi. Devii ceea ce se asteapta societatea sa devii - si societatea nu a cerut niciodata artisti.

Ziarul - "Telescop" 20.06.2008

Mi-am descoperit un nou tabiet, acum, că tot plouă de câteva zile în oraşul nostru cu mulţi tei. Merg la câte o terasă în Copou, şi citesc, însoţită de o prietenă. Petrecem aşa ore întregi vorbind şi citind, ne rupem puţin de lume, una de alta, şi de noi însene. Apoi ne întoarcem pe jos o bucată de drum, şi aici ne prinde ploaia, cu mirosul ei inevitabil de ceai de tei, până reuşim să luăm un taxi spre casă, de undeva. E ceva în obiceiul ăsta care mă face să îmi doresc să îl transform în tradiţie personală, în tabiet, după cum spuneam ( deşi cuvântul ăsta mă face să mă simt îmbătrânită şi înţepenită în tipare ). E ca şi cum m-aş întâlni cu o oglindă umană, distorsionată puţin, alterându-mi pe alocuri imaginea, însă oferindu-mi o perspectivă de ansamblu asupra mea, asupra a ceea ce îmi doresc să fiu, asupra oamenilor la care ţin.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.