Distortion

Ziarul - "Rascoala" 23.12.2008

2008-12-31T03:15:00.000-08:00

S-a sarbatorit Ziua Eroilor Revolutiei. Televiziuni care transmit reportaje despre eveniment. Marea stire a tuturor a fost ca Iliescu a fost lovit cu monede. Daca cineva a facut asta cu intentie, banuiesc ca nu s-au mai prezentat alti demnitari la aceasta sarbatoare. Ma mira totusi ca a ridicat cineva mana. Dupa Revolutie ne-am transformat intr-o natie de legume. Lobotomizati, prostiti, incapabili de reactii, de revolta, de a ne cere drepturile de cetateni. Poate ca toti cei curajosi au murit atunci. Poate ca intr-adevar din ei nu s-a pastrat in generatiile noi decat o vaga amintire care e amenintata cu extinctia.
Comunismul a durat pana a fost insuportabil. Pana s-a atins limita la care poporul considera ca va muri oricum, de foame, de frig, de conditii mizere, de mana securitatii, de mana altora, a iesit in strada si a hotarat ca poate sa moara de revolta. Mama nu a putut iesi din casa atunci pentru ca eram prea mica sa ma lase singura in locuinta.
I s-a spus la telefon sa fie atenta la televizor, la radio, se aude revolutia. Cand au intrat in studiourile de la TVR revolutionarii au transmis in direct un mesaj intregii tari ca au trecut de bariera, ca Revolutia se intamplase. Un val de euforie a cuprins atunci multe locuinte. Ma uit la generatia de tineri teribilisti care poarta tricouri cu insemnele CCCP fara sa stie macar despre ce este vorba. Noi traim momentul, privim in viitor, ne luam dupa toate mottourile similare; nu privim in urma, de ce am face-o ? De ce ne-am scuipa singuri in ochi pentru prostia noastra cand e mai simplu pentru propria constiinta sa privim inainte si sa calcam in aceleasi mizerii in care am calcat inainte. Privim prea departe ca sa vedem in ce calcam. Uite asa mergem inainte cu mizeria lipita de talpa; ne miroase urat, fara sa stim de unde. Cine mai iese in strada azi sa faca o revolutie ? Noi nu iesim nici la vot.

Ziarul - "Puncte" 07.12.2008

2008-12-23T00:26:00.000-08:00

Mi s-a reprosat de atatea ori ca traiesc in mine insami incat am incetat sa scriu, demonstrativ, si acum ma regasesc aici in dificultate scriind cuvintele astea care mi-au devenit straine si reci. Am incetat sa imi doresc sa impart cu lumea larga ceea ce vad si simt. Nu as putea spune de ce anume, poate pentru ca am constatat ca ma pot descurca uneori cu mine insami fara sa fac asta, poate pentru ca mi s-a parut lipsit de finalitate. Ca o mica lamurire am ales sa nu scriu despre "afara" pentru ca "afara" nu imi place ceea ce vad, asta nu inseamna ca nu privesc spre "afara" pe care il slaveste toata lumea ca fiind directia fericirii permanente.
Ce se intampla atunci cand lucrurile in care crezi ca adevaruri generale se indoaie si se rup in parte sub ochii tai ? Cand anticipezi urmatoarea crapatura, urmatoarea cedare, urmatoarea ruptura ? Eu am inceput sa zambesc. Fac asta cu acea ingaduinta amara cu aroma de "asa este realul" si nu ma mai astept la nimic. Totusi sufletul se strange in mine cand urmaresc spectacolul asta.
Milan Kundera spunea ca in numele emotiilor se comit cele mai atroce crime. Ca emotiile justifica in mod marsav toate greselile. Ca lumea rationalului este mai blanda si mai justa. Pentru patriotism, credinta si dragoste, marile valori ale umanitatii dupa care ne ghidam mereu in ideea ca nu putem gresi. Totusi gresim, fata de noi insine si fata de ceilalti si ne agatam cu disperare de aceste idei ca sa ne salvam de la inecul in amaraciune si in rusine. Ar fi redundant sa spun ca ii sustin parerea lui Milan Kundera.

- "Iti amintesti cand ne-am cunoscut ?"
- "Imi amintesc mai clar cand am incetat sa ne cunoastem. Am incercat sa ne recunoastem. Tu nu mai erai acolo. Cunosteam mereu un alt strain, toti purtandu-ti chipul ca pe o masca nepotrivita."

Ziarul - "Oglinzi" 23.10.2008

2008-11-04T21:35:00.001-08:00

Tine ciocanul in mana si priveste suprafata linistita a sticlei. Intinsa pe masa, oglinda reflecta tavanul alb si inca ceva, aproape ininteligibil. Se apleaca deasupra ei si se priveste fugar, apoi copilul izbeste cu putere. Cioburile sar in toate directiile. Dupa cateva fractiuni de secunda izbiturile incep sa se repete tot mai des, pana cand pe masa raman doar cioburi mici, inegale, crapate. Se priveste din nou, cu seriozitate, in ele. Oglinda reflecta un chip spart, distorsionat, repetat decalat in nenumarate pozitii. Se spune ca oglinzile reflecta sufletul si ca, datorita acestei capacitati, ti-l pot retine. Stie asta de mult timp. Candva, intr-o camera de spital s-a privit noaptea in oglinda cand isi spala mainile. Cineva i-a soptit atunci ca noaptea, oglinzile sunt periculoase; iti pot fura sufletul si te poti pierde in ele. Nu era nimeni care sa il insoteasca. Acum se priveste si, ca inainte, isi gaseste imaginea ininteligibila. Ia cioburile si le lipeste pana formeaza o masca. "Acest suflet spart va reflecta lumea." isi spune, si isi aseaza masca pe fata.

De atunci ma plimb printre oameni. Unii se apropie sa se priveasca. Se simt atrasi de imaginea reflectata faramitat. Alteori, privesc halucinati hidosenia propriului chip spart in zeci de bucati. Ma privesc de parca ar putea invata de la mine ceva despre ei insisi; insa eu nu le pot spune nimic nici macar despre mine. Pesemne incearca sa gaseasca in acele fragmente o reflexie curata a propriilor bucati de suflet. Cateodata, trec pe langa fara sa priveasca - reflexia propriului chip nu le spune nimic. Nimeni nu a intrebat vreodata ce se afla sub masca.

Ziarul - "Spatii" 15.10.2008

2008-11-04T13:30:00.000-08:00

Am revazut un film vechi si probabil destul e lipsit de glorie, ca toate povestile cu buget redus si actori de mana a doua. Mi-a atras atentia povestea personajelor, si unele replici pe care parca le-am auzit si le-am rostit de multe ori pana acum. Povestea incepe cu doi tineri dintr-un oras uitat de lume, de viata, de timp. Se iubesc mult ei doi, desi destul de frivol. Ea este firava si duioasa, el se straduieste sa faca fapte de vitejie. Pe asta se bazeaza toata dragostea lor, pentru ca in momentul in care unul dintre ei inceteaza sa mai para un personaj de basm si cade in real, in cotidian, in sfera imperfectului, dragostea se gaseste pe marginea prapastiei. Apare insa Carnavalul in oras, cu un Magician care nu lasa niciodata sa se inteleaga daca este un escroc expert sau daca este intr-adevar un personaj asemanator lui Mephisto, insa aduce cu el tot suflul de realitate, de viata si de timp care le lipseste celor doi. Pe el il umileste demonstrandu-i ca nu este pregatit sa fie in lumea reala eroul nimanui. Pe ea o face sa se indragosteasca de el, o lasa sa isi imagineze cum va explora tot ceea ce ii este necunoscut alaturi de el dupa care o paraseste. Nu e nimic sexual in povestea asta. Totul este un joc de oglinzi si de fum, o parada a halucinatiilor si dorintelor umane. M-a facut sa zambesc insa un schimb de replici in care mi-am regasit cuvintele, naive si duioase venind din gura fetei.

" - Ajunge ! Tu nu intelegi ca totul a fost o iluzie ? Eu nu sunt ceea ce crezi tu ca sunt.
- Am incredere ca vei face sa fie bine. Nu stiu de ce, insa am incredere in tine."

Pana la urma cu totii suntem umani. Societatea ne pregateste de mici sa fim nefericiti, sa nu intelegem ca atat noi, cat si ceilalti, vom avea defecte, reactii inexplicabile, ca vom gresi. Nu mai stiu ce inseamna viata de cuplu, insa am demontat pe rand toate basmele si legendele referitoare la o relatie. Nu inseamna nici un joc infinit de-a eroul si de-a printesa, nu inseamna nici o potrivire unica, nu inseamna nici macar blandete. O relatie imi pare un efort continuu, marcat de compromis, marcat de tristete, marcat de plafonare. Si cu toate acestea, suntem mereu incurajati sa il facem. Pentru un copil ? Pentru a putea da vina pe altcineva ? Pentru a nu-ti tiui urechile singur in casa ? Pentru sex ? Pentru ce ?
O prietena mi-a spus ca a face un copil i se pare un act egoist. M-a intrebat apoi de ce mi-as dori un copil. Nu il cunosc deci nu il pot iubi inainte de a-l face. Orice alt motiv este egoist. Nu am stiut ce sa ii raspund. Mereu am crezut ca a avea un copil cu cineva poate fi gestul suprem de demonstrare a dragostei. Apoi mi-a venit in minte ca acesta este un alt cliseu folosit de societate. Sunt atat de multe alte lucruri de rezolvat intr-o relatie, lucruri mult mai marunte pe care le trecem cu vederea, cum ar fi altruismul, blandetea, rabdarea, intelegerea, toleranta, acceptarea, cunoasterea. Insa noi aducem pe lume copii carora nu le putem oferi nimic valoros. Pentru ca suntem prea preocupati de cele mai multe ori sa ne umplem propriile goluri. Ce i-am putea invata pe copiii nostri daca nu am invatat nici noi prea multe ?
Inca muncesc pentru a umple golurile. Inainte sa o fac nu pot raspunde decat cu presupuneri si estimari. Asa incat tac.

Ziarul - "Plutitul" 09.10.2008

2008-10-15T12:53:00.000-07:00

Cand iti este frica, muta lupa de deasupra lucrului care te sperie. Ai mereu in mana o lentila. Uneori privesti prin partea care mareste, uneori privesti prin partea care micsoreaza imaginea. Intoarce-o. Priveste si prin partea cealalta. Da-o la o parte.
Poate ai sa gasesti in asta un motiv sa zambesti. Uneori este greu sa faci asa ceva.

Poate ca toate miscarile noastre reflecta acel "horror vacuum" intuit de filosofii antici. Poate ca toata forfota asta e felul in care credem noi ca trebuie sa umplem un spatiu aparent gol. In jurul nostru. In noi insine. Ne e teama de vid, de neant, si atunci ne zbatem inutil in speranta ca facem galagie, batem din picioare si tipam ca sa nu ne inghita atat de temuta tacere.
Tacerea e un noncuvant. Tacerea este negatia logosului. Linistea este cu totul altceva. Si de liniste nu trebuie sa te temi niciodata. Zambesc pentru ca stiu ca am sa uit ceea ce spun acum. Zambesc pentru ca si altii s-au temut ca au sa isi uite propriile cuvinte si m-au rugat sa scriu. Zambesc pentru ca am scris si de fiecare data cand recitesc imi amintesc lucrurile in care cred.

Se spune ca in inot e cel mai usor sa inveti sa faci pluta. Cu toate acestea provoaca de multe ori o teama mai puternica decat zbatutul sub apa in speranta de a reusi mentinerea la suprafata. Cam asa trecem si prin viata. Ne este prea teama de plutitul in voia apei. Ne zbatem, uneori cu cat mai tare cu atat mai lipsit de rezultate, sub apa.

E bine sa porti pastila cu otrava in buzunar. Suicidul posibil nu ca incurajare a mortii ci ca redare a vietii. Constienta puterii asupra propriei morti potenteaza constiinta puterii asupra propriei vieti. Milan Kundera afirma prin intermediul unuia dintre personajele sale ca la majorat ar trebui sa primim cu totii o pastila de otrava. Am zambit citind randurile acelea.

Melodie atasata : Baz Luhrman - Everybody is free ( to wear sunscreen )
Am fost intrebata daca eu cred in cuvintele acestea. Am raspuns ca de cele mai multe ori da. Cand uit, ascult melodia si imi aduc aminte de lucrurile in care cred. Nu am mai ascultat-o de un an.

Ziarul - "Fereastra" 04.10.2008

2008-10-08T07:15:00.000-07:00

"(...)
Si eu ti-am spus de atata vreme ca te bagi cu forta in sufletul oamenilor."

M-am confruntat pentru prima data cu sila de a fi in preajma oamenilor. Ca sa fiu sincera, abia acum pot face aceasta afirmatie. Atunci cand constati ca acei oameni pe care i-ai ales sa faca parte din viata ta ies pe usa din spate a sufletului tau. Atunci cand constati ca nu te poti gandi la nimeni anume care sa iti dubleze ecoul pasilor pe strada. Atunci cand iti doresti singuratatea insa nu o poti cara dupa tine.
Cele doua saptamani la Bucuresti au fost o stare de febra, acea saptamana la Iasi a fost o halucinatie. Abia acum m-am trezit dupa somnul odihnitor. Si sunt inca prea ametita ca sa imi dau seama cine sunt, unde sunt, si unde vreau sa merg. Stiu doar ca nu vreau sa ma intorc. Daca ar fi sa am o singura mare tristete, ar fi aceea de a fi realizat ca nu inteleg nimic despre oameni.

Am pasit in curtea manastirii. Aceeasi alee de piatra cu acelasi inger beteag de o aripa meditand deasupra unui monument. Biserica era pustie, se auzea doar un zgomot de femeie care face curatenie undeva dupa catapeteasma. M-a intampinat de la usa bisericii un miros de tamaie si de lumanari arse, de pereti grosi si vechi. Am intrat fara ganduri, am stat inauntru fara ganduri si am iesit fara ganduri. Era doar o lumina placuta care intra prin fereastra uriasa din dreapta intrarii. Si dupa ce m-am oprit sub ea, am pierdut sirul minutelor petrecute acolo.

Senzatia de inec inca ma urmareste de fiecare data cand pasesc in multimile de "cunoscuti". Nu cunoastem nimic in afara de pielita subtire si bavarda a personalitatii celorlalti. Esenta ne va ramane mereu straina, cu textura ei cu tot, cu parfumul unic. Fiidca nu stim sa atingem.

Cuvintele mele sunt marturii subiective si sunt interpretate subiectiv de ceilalti. Nimic nu ajunge fara distorsiuni la cei care le citesc. Si fiecare este invitat sa inteleaga ce doreste. Totusi, multumesc pentru cei care ati pasit pe-aici fara sa fiti trasi "cu forta".

Ziarul - "Loja" 27.09.2008

2008-10-08T07:14:00.000-07:00

Imi venea sa tip mi-am pus mana la gura si am tipat puternic in maneca. Din momentul acela nu am mai putut sa articulez niciun fel de propozitie coerenta in mine insami. Peste mine s-a intins tacerea, ca un fel de patura calduroasa. Tot filmul existentei noastre devine un fel de comedie imbecila, cu conflicte derizorii si cu reactii prostesti. Si partea cea mai ciudata este ca trebuie sa credem in realitatea profunzimii tuturor dramelor noastre de orice natura, pentru ca altfel nu am mai gasi vreun rost in a fi. Privit din sala, spectacolul asta starneste zambete ironice.
Ma intrebam privind la mine insami, la rolul meu de pana acum, pe aceasta scena larga, cat din ceea ce am vazut ca fiind real a fost doar o imagine si nimic mai mult, o iluzie suprapusa peste realitate. Totusi despre realitate ce putem spune ? E, realitatea, ceea ce ramane dupa ce stergi praful minciunilor de deasupra ? Praful neintelegerilor, confuziilor, ambiguitatilor ? Poate praful subiectivitatii noastre ?
Avem axiome, avem definitii, avem demonstratii pentru teoreme. Insa in afara de fenomenele de fizica, matematica si chimie, mai intelegm ceva, macar partial ? Avem vreodata o imagine completa a ceva ? Sau fiind fiinte individuale nu reusim sa privim nimic de jur imprejur, pe dinauntru si pe dinafara, suficient incat sa pricepem ? Divinul are perspectiva sferica - vede tot, din toate punctele, prin ochii oricui, si din unghiuri din care nu priveste nimeni. Omul are perspectiva liniara - vede puncte, dintr-un singur unghi, prin singura pereche de ochi pe care o are.
Poate ca asta imi da senzatia aceasta de micime. Nu percep realitatea si imi dau seama de asta. Poate ca sunt un om marunt, imbracat intr-o haina mai mare in care se impiedica la mers, de asta nu pasesc gratios printre ceilalti. Continui sa fiu, astfel, singurul personaj al povestirilor mele. Imi port in continuare monologul in lumina reflectorului albastru, atintit asupra mea, in timp ce gesticulez dezordonat. Cumva, nu reusesc sa ma dezbin in mai multe personaje si sa interactionez cu mine insami. Cand am sa reusesc sa cunosc si acele parti din mine, am sa scriu un roman cu intrigi deosebit de incalcite.

Sper in continuare ca cineva va putea veni in fata sufletului meu sa ii serveasca drept oglinda.

Ziarul - "Cartea uitarilor - Partea I" 21.09.2008

2008-09-27T13:34:00.000-07:00

Ziarul a fost întâi şi întâi o serie de scrisori adresate. Destinatarul lor iniţial le-a mai privit o vreme, apoi l-am scos de pe lista tot mai lungă a celor care primeau Ziarul. Mi-am dat seama cu o răsuflare grăbită că nu m-am mai gândit la el de aproape un an. Cel care, fără să vrea, m-a învăţat să suport despărţirile în scris. Mi-am dat seama că aproape uitasem cum arată, şi am căutat în minte imaginea lui detaliată. M-a surprins amintirea aceasta inedită, care a năvălit peste mine copleşindu-mă. Unul dintre primele lucruri care mi-a venit în minte a fost acela că mă numea "copilul - călăuză"; am uitat să îl întreb atunci, şi acum chiar nu îmi pot da seama... călăuza cui către ce anume ?

Priveam oraşul de sus, noaptea, cu toate luminile lui de constelaţie. Eram în oraş de câteva ore şi încă nu ajunsesem acasă. Stăteam ghemuită pe bancheta din spate a unei maşini şi priveam prin parbriz frigul. Nu mă prea puteam mişca, şi chiar şi aşa, singurul gest pe care aş fi vrut să îl fac ar fi fost să îmi strâng picioarele cât mai aproape de piept şi să mă fac ghem. Am alergat către casă, gândindu-mă în tren că voi regăsi tot ceea ce cunoşteam. Cumva, în mintea mea, însă, nu mai puteam defini ceea ce cunoşteam. Şi prin calitatea inedită a omului de a uita, mi-am dat seama că nici nu ştiu la ce mă aştept anume. Astfel, am amânat momentul în care am intrat în casă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. De data asta, însă, m-am schimbat eu în raport cu ele. Nu ştiu de ce, însă Bucureştiul mi-a lăsat un gust amar, nelocalizat. Ca o mâncare necunoscută pe care o guşti legat la ochi; însă gustul amar, sălciu, îţi rămâne pe cerul gurii şi pe limbă chiar dacă nu ştii să îi numeşti sursa.

Oamenii nu îţi vor răul neapărat. Ei doar îşi vor binele. Şi pentru asta nu prea poţi acuza pe nimeni de răutate.

Îmi priveam aseară prietenii mei cei mai buni. M-am gândit de câteva ori înainte să mă întorc, că lucrurile s-au schimbat. Mi-a trecut un sentiment de bucurie prin suflet, pentru ei, că s-au apropiat atât de mult, apoi o umbră lungă de disperare şi de egoism. O altă dovadă a micimii mele. Nu îmi prea permit să îi pierd pe amândoi aşa. Nu acum, când sunt deja un suflet falimentar. Însă ei au nevoie mai mare unul de celălalt acum, şi de asta îmi reprim pe cât posibil orice alt sentiment. E o situaţie ciudată, în care am ajuns să mă simt ca o intrusă în singurele locuri în care mă simţeam primită şi stăpână pe mine. Închid ochii. Ei cred că mi-e somn, eu cred că mi se face greaţă. Ameţeală. Goană după puţin aer. Doar panică. O fracţiune de secundă de gemete imaginare. Deschid ochii. Zâmbesc. Nu, nu am adormit. E doar realitatea care mă loveşte ca un val rece în piept, şi aproape că mă răstoarnă. Mă simt dezrădăcinată. Şi de data asta nu mai este nimic stabil de care să mă agăţ.

Ziarul - "Frig" 15.09.2008

2008-09-21T01:56:00.000-07:00

A venit toamna mai vehement si mai rece decat o asteptam eu. O stare de frig generalizata in toate planurile, care ma face sa vreau sa devin mica, mica, mica si sa ma ascund intr-un colt. De cateva zile caut acest colt, acest loc mitic care m-ar face sa ma simt protejata si ascunsa, si nu l-am regasit decat in somn, in vise, un ultim refugiu din real. Uite cum copilul fuge, asa cum a invatat ca trebuie, daca se simte amenintat de ceva. Si singuratatea musca din nou adanc, cu aceiasi colti reci pe care ii cunosc in detaliu, care au mai lasat cicatrici si in trecut pe sufletul meu. Copilul fuge si se ascunde in bratele materne, in orice brate prietenoase, haituit de aceeasi groaza care l-a marcat de cand s-a nascut. Si cand frigul va fi trecut, se va arunca din nou in lume, in cautarea unui adapost de teroarea care il urmareste peste tot.
Pana atunci imi permit sa visez des, in reprize scurte, ca pasii de vals; doi mici, unul mare.

Ziarul - "Furnicar" 11.09.2008

2008-09-19T09:25:00.001-07:00

Pana la urma viata, indiferent de durata ei, este scurta. Atat de scurta incat singura noastra datorie este sa o traim cat mai frumos.

Identitatea este singurul lucru pe care il detinem cu adevarat. Identitatea noastra, de la nume pana la cel mai mic detaliu intim. Nu moartea rapeste aceasta identitate ci timpul, uitarea, si cei care raman. Existenta noastra nu se masoara in timpul petrecut printre oamenii vii ci in timpul trait, poate uneori confuz si mai ales intens. Acele cateva momente in care iti scapa din mana controlul si cand atingi din nou pamantul te minunezi de cat de frumos ai zburat. Asta este toata viata noastra. Suma clipelor petrecute in zbor deasupra lumii, deasupra a tot ceea ce inseamna trivial, a tot ceea ce este pamantesc si fizic. Viata nu sta in fizic, viata se serveste de el. Traim in realitate cateva minute, cateva ore, poate cateva zile, numai ca le rasfiram de-a lungul catorva ani.

Suntem o generatie lipsita de imaginatie, noi, toti cei care avem nevoie de filme horror ca sa ne ingrozim, de filme de razboi ca sa ne revoltam, de filme porno ca sa ne simtim excitati, de toate cate sunt explicite si clare, de manuale "pentru prosti" despre viata, societate, gatit, crescut pisici, nascut copii si procreat. Facem totul "dupa carte", uneori fara sa ne dam seama. Ne complacem in tiparele oferite de altii, pentru ca dorim atat de mult sa aderam la un grup, sa ne simtim integrati, penstru ca integrarea inseamna acceptare, pentru ca noi confundam acceptarea cu respectul, pentru ca ne este prea frica sa fim altfel. Suntem tot ceea ce spun altii sa fim pentru ca nu avem imaginatia sa fim altceva, sa ne dorim altceva, sa visam si sa ne regizam propriile vieti. Suntem o masa de oameni si nimic mai mult, un furnicar pentru care gandeste altcineva, un grup care executa miscarile de dans ale unei ratiuni nu neaparat mai respectabile. Nu facem nimic altceva decat sa ne inghesuim in matrite si sa suferim pe de o parte pentru ca nu incapem cum trebuie in ele si pe de alta pentru ca stam chirciti intr-un spatiu mult prea stramt.

Si acum imi amintesc cum ne povestea Sorina despre stilul de a picta al lui Botticelli, ca inca nu era eliberat de constrangerile stilurilor precedente. Ca presimtea zborul, insa in mod dureros nu a reusit se se lanseze cu aripile desfacute. Mi se pare una dintre cele mai reale si mai dureroase experiente creatoare.

Ziarul - "Imprastiere" 08.09.2008

2008-09-19T09:25:00.000-07:00

Poate ca "acasa" este, de la o vreme, nu locul in care ai crescut, ci locul pe care il cauti, caruia i te integrezi, in care te inconjuri de ceea ce iti place. E datoria ta sa cauti acel "acasa", sa il gasesti, sa te intorci la el mereu.
Am gasit multe astfel de locuri, insa niciunul care sa imi apartina pe deplin si am plecat mai departe cu senzatia ca las in urma ceea ce ar putea sa fi fost acel spatiu magic care este conceput dupa marimea si forma mea. Poate ca nu exista un asemenea loc si trebuie sa te inghesui putin pana incapi cum trebuie in acea forma care iti este pusa la dispozitie, in acel caus de palme in care s-ar putea sa nu poti niciodata intra cu totul. Si de fiecare data cand plec sunt sfasiata intre incertitudinea existentei lui "acasa" si incertitudinea ca acel "acasa" pe care il parasesc este acela pe care il cautam. Ma intreb daca poti recunoaste fericirea atunci cand este atat de aproape de tine incat imaginea ei devine neclara.

Pe peron reusesc mereu sa fiu linistita, sub privirea protectoare a celor de care ma despart. Totusi, unele locuri sunt magice, acele camere in care odata intrat renunti la spatiu si la timp, poate renunti putin si la tine insuti si iti permiti doar sa fii, cu o simplitate care face totul sa para usor si frumos. Acele camere care seamana atat de bine cu ceea ce iti doresti de la "acasa" incat atunci cand le parasesti te simti smuls, ca din uterul mamei la nastere, expulzat si singur. A inceput totul intr-o gara, pe un peron catre "acasa" si s-a sfarsit ciclic de atatea ori. Sunt imprastiata, Doamne, imprastiata in toate colturile pamantului pe unde am umblat, in toate sufletele din care am facut parte. Si fiecare poarta cu el, in drumul sau, acea parte din mine, facandu-ma sa imi par mai straina. Lepadam fragmente din noi asa cum un copac isi leapada coaja ca sa ii poata creste miezul.

Am zambit frumos, cu constiinta faptului ca, intr-un fel, sunt iubita, in timp ce usile s-au inchis si trenul s-a pus in miscare. Abia apoi am constientizat ca, intr-un fel, probabil ca iubesc si eu. Si cand trenul era departe am oftat privindu-te cum imi zambeai frumos de pe peron.

Ziarul - "Libertate" 05.09.2008

2008-09-07T23:48:00.000-07:00

Copilul sta singur pe trotuar si fumeaza; aceasta imagine a sa ii pare cu atat mai frumoasa cu cat i se pare mai nepotrivita; a rupt granitele interdictiei parentale si asta ii da sentimentul de libertate. Fara interdictii ne-ar fi imposibil sa ne simtim vreodata liberi.

Jos mastile, copii. Puneti-le pe pamant si calcati-le in picioare. Astazi vom fi numai noi. Cu acelasi gest, las masca jos, la picioarele tale, mama. De astazi nu mai sunt "copilul tau" ci voi fi "eu". Asta nu inseamna nicidecum ca te voi iubi mai putin. Inseamna doar ca as vrea sa te pot iubi ca "persoana" si nu numai ca "mama". Tu vei alege daca spargi masca sau nu. As vrea ca "datorie" sa dispara din vocabularul nostru si sa fie inlocuit de altceva. Ceea ce scriam in Ziar trebuia sa reprezinte declaratia mea de "independenta", si de aceea, trebuia sa nu apartina universului copilariei mele; insa la ce e buna "independenta" daca nu este recunoscuta de cei in drept sa ti-o ofere. Si "independenta" vreau sa fie inteleasa ca o trecere de la statutul de copil, ale carui decizii si existenta ca persoana sunt determinate de elementul familial omniprezent, la statutul de adult care poate fi privit ca persoana desprins de contextul familial.

Cat despre Ziar, priviti-l ca pe niste scrisori venite dupa o tacere lunga, menite sa o sfarame. O tacere lunga a ceea ce am simtit ca sunt, a ceea ce mi-am dorit sa fiu si a imaginii schimbatoare pe care o am acum. De multe ori am afirmat ca ma invart in cercuri. Totusi, privind din perspectiva oamenilor carora le-am impus tacerea si pe care i-am lasat o vreme "in urma", cred ca in anumite privinte sunt de nerecunoscut. Imi amintesc de soldatul german care spunea "Stiu. Noi traim in sufletul celor ce ne-au ucis." si ma gandesc ca am lasat pe drum, asemeni unui marcaj, farame din mine, in grija mai multor oameni la care am tinut. Fiecare a ucis ceva in sine si in mine pentru a da nastere la ceva nou. Si fiecare va pastra in suflet - asa cum voi face si eu, daca voi avea puterea - acea farama pe care le-am permis sa o tina in palme pentru ca apoi sa o scape pe jos si sa o sparga.

"If you come to me at this hour, your minutes will become hours, your hours will become days, and your days will become a lifetime.
(...)
What matters is not what is written on the paper; what matters is what is written in the heart. So burn the letters and lay their ashes on the snow at the river's edge. When spring comes, and the snow melts, and the river rises, return to the banks of the river, and re-read my letters with your eyes closed. Let the images and words wash over your body like waves. Re-read the letters with your hand cupped over your ear. Listen to the songs of Eden. Page, after page, after page. Fly the bird path. Fly..."

( Gregory Colbert - "Ashes and Snow" )

A cunoaste nu inseamna a sti si nici pe departe a crede. Si in asta ma impiedic de fiecare data cand vreau sa imi schimb certitudinile pe altele; cel putin in privinta divinitatii. Imi imaginam un dialog in care as spune ceea ce ma deranjeaza la mine insami. Si dintre toate, m-a surprins cel mai mult ca imi parea rau pentru faptul ca nu cred.
Pot vorbi despre divinitate ca despre un adevar absolut, ca despre o certitudine; pot spune ce "cunosc", ce "stiu", insa niciodata ce "cred".

Astazi am inclus printre "cititorii" mei persoane in fata carora mi-a fost teama sa vorbesc sincer. Mi-a luat mult timp sa imi adun curajul pentru gestul acesta. Nu as putea spune de ce am ales sa trimit Ziarul. Poate pentru ca sunt persoanele cele mai indreptatite sa ma cunoasca. Si pentru ca am sperat sa le faca placere.
Poate pentru ca numai prin gestul acesta imi pot afirma "libertatea".

Ziarul - "Vacanta 2" 31.08.2008

2008-09-04T15:04:00.000-07:00

Marea se intindea la picioarele mele necunoscuta si totusi atat de familiara. Desculta pe plaja urmaream miscarile pe care le executa pe nisip, intalnite in atatea dormitoare in atatea locuri si timpuri. Soarele era inca ascuns dupa valuri si lumina patrundea gri pana pe plaja. Imi imaginasem momentele astea in atat de multe feluri incat m-a surprins ca nu acoperisem niciodata aceasta ipostaza de singuratate asumata. Marea era gri si se confunda cu cerul, aproape ca nu puteai sa le deosebesti; atat doar ca marea miroase a alge si cerul ramane mereu la fel de indepartat si de intangibil, ca toate lucrurile care nu au miros. As fi vrut sa pasesc in apa, mergand incet in adancurile ei pana m-ar fi acoperit cu totul. Miroseam marea si imi venea sa ma apropii, pana as fi putut inspira apa direct in plamani cu parfumul ei cu tot. Sa mirosi apa pana o inspiri, sa mirosi nisipul pana il inspiri, sa mirosi pielea pana o inspiri, pana cand totul trece prin tine si devine tu insuti. Si atunci nimic nu mai poate fi departe, intangibil, sau dureros al altuia.

Peisajul acela arid, ars, nisipos, ma facea sa ma gandesc la razboi. La linistea de dupa razboi, cand totul este sfasiat sau mort si tacerea isi cere drepturile. Plecarea asta a reprezentat abandonul meu fata de mine insami. M-am lasat in urma invinsa, si am pasit mai departe prin nisip catre nicaieri - eu ii spuneam in cautarea apei. Insa soarele e sus, aluneca pe firul lui in cerul intangibil si arde totul in calea lui. Si eu... eu sunt departe de tot, o umbra tremuratoare pe linia orizontului si in jur nimic altceva decat tacere.

Ziarul - "Covor de nori" 17.08.2008

2008-08-20T11:45:00.000-07:00

Ma simt batrana. Poate ca pentru ca am crescut printre oameni mari am fost batrana mereu, si starea aceea de "copilarie" s-a manifestat doar prin naivitate si inocenta. Nu am stiut prea multe jocuri niciodata, si acum, putinele pe care le mai tin minte le folosesc ca si arme. Probabil ca eu trebuie sa merg invers, sa imi parcurg drumul initiatic pe dos, si sa ma intorc la o stare mult mai greu de gasit decat cea de adult. Din copil devii in mod natural adult cand iti lepezi entuziasmul si naivitatea cu toate jocurile specifice perioadei acesteia din viata; in sens invers trebuie sa lepezi toate cunostintele si obiceiurile, tiparele si prejudecatile, ideile si dorintele, sa accepti orice rol ti se ofera, sa fii oricine, nu numai acel restrictiv "eu". Redevii un proces, nu o finalitate. Renunti la limite. Te intorci la starea originara de simplitate. Forma inseamna margine. Lipsa de forma inseamna libertate.
Imi place uneori sa ma intind undeva pe jos si sa imi imaginez ca tot pamantul e deasupra mea. Ca risc sa cad de pe pamant in cer, de pe podea pe tavan. De cateva ori am reusit sa cred ca este asa, si sa mi se para ca am sa ma desprind, ca zborul este o cadere de alt fel, ca poti sa cazi in sus, si tot cadere ar fi, poate infinita.

Ziarul - "Vacanta 1" 12.08.2008

2008-08-20T11:43:00.001-07:00

M-am oprit pe peluza din fata hotelului. Cladirea se inalta intre mine si orizont, profilandu-se ca o umbra prin ceata de dimineata. Drumul pana acolo a fost prost, statiunea aproape parasita, si ceata aceea aproape fantomatica facea peisajul sa para sinistru. Asa a inceput vacanta mea, in fata unui hotel neterminat, ramas in paragina de multi ani, cu geamurile sparte, cu soarele rasarind dincolo de munte. Nu stiu daca mi-am pus viata in pericol urcand aiurea prin munti, insa asta a fost senzatia mea, atunci cand am urcat drumuri uitate printre stanci, pe trepte care alunecasera la vale, pe scari ruginite peste cascade, clatinandu-se si arcuindu-se sub greutatea mea. Am incercat sa nu ma uit in jos, sa nu imi fie frica; insa m-am uitat si mi-a fost frica, una educativa, ca orice frica generata de impingerea limitelor personale, de largirea cercului.

Supermarket-ul vuia de oameni grabiti sa plateasca inainte de inchiderea magazinului. Peste toata agitatia bipaia pe mai multe tonuri casa de marcat care inregistra produs dupa produs pe lista de facturare. Minutele petrecute in asteptare in fata caselor de marcat mi-au oferit perspectiva realista a inutilitatii. Drumul nostru merge in aceeasi directie ( si asta ma ingrozeste ) si catre aceeasi destinatie; singurele gesturi care pot ramane sunt cele care lasa urme in sufletul cuiva. Si cum cu totii suntem perisabili, totul devine usor de uitat. Cand eram mica era un desen animat serial cu un marinar care trebuia sa adune niste bijuterii pentru a combate o mare neagra, vrajita. Marea aceea inghitea totul si ceea ce era inghitit de ea nu putea fi recuperat fara bijuteriile acelea. Imi aminteste putin de uitarea care ne inghite pe rand povestile.

Ziarul - "Dogme" 13.07.2008

2008-08-20T11:42:00.001-07:00

Cred ca zilele astea au fost frumoase. Cred, nu stiu sigur. Uneori alternez intre disperarea dezastruoasa legata de pierderi si de reiterari ale pierderilor, si fericirea clipelor frumoase. Au fost zile presarate sporadic cu dragoste, asezonate cu depresii si condimentate din gros cu sentimentul de esec. Insa totul a culminat astazi, in aer, la cateva zeci de metri, poate sute, in aer, cu o centura de siguranta pe care nu as fi stiut sa o desfac si cu o parasuta atat de grea incat cred ca in conditiile in care nu stiam sa umblu cu ea nu m-ar fi ajutat decat sa cad mai repede. Imi venea sa tip, insa am reusit sa ma stapanesc, cumva. De sus, totul se vede mic, tot orasul, ca o macheta marunta la picioarele mele; totul ca sa imi aminteasca pana la urma ca vazut din anumite unghiuri orice lucru poate fi foarte marunt. In minutele acelea de zbor cu planorul cred ca am simtit puternica groaza de cadere, intr-un amestec delicios cu fericirea de a te desprinde de sol. Groaza de esec. Curajul de a zbura. Curajul de a te desprinde. Curajul de a fi intr-un loc de unde poti privi totul. Curajul de a vedea lucrurile ca fiind mici. Liniste.
Amuzant cum gasesc eu un inteles spiritual tuturor intamplarilor acestora. Daca le-as lasa goale de sens ar fi inutile, cred. Incerc sa invat, sa cunosc. Incerc sa cred in unii oameni si in capacitatea lor de a sti mai bine decat mine. Ma incapatanez sa cred in umanitatea lor. Ma incapatanez uneori sa cred in sinceritatea lor si in faptul ca unele cuvinte nu sunt aruncate la intamplare. Ma incapatanez sa vad in ei altceva decat indiferenta si sa cred ca toate gesturile au un scop. Incerc sa cred ca e ceva de invatat din fiecare lovitura, si ma straduiesc sa gasesc lectia in haosul ramas in urma. Pentru ca nu vreau sa las totul sa curga pe langa mine. Oamenii sunt ca niste site. Marunte sau mari, cern si pastreaza unele lucruri. Bucatelele de aur sunt marunte ca firul de nisip. Odata cu lucrurile marunte pe care le scapi, scapi si acele lucruri frumoase sau valoroase. Acelea pe care ai fi vrut cu adevarat sa le culegi.

Poate ca pana la urma sunt un om superficial. Tocit. Uzat sufleteste. Lipsit de precizie. Poate ca toate astea se traduc in tendinta de a eticheta oamenii din jur. Este un mod superficial de a privi lucrurile. Insa nu se intampla mereu sa fac asta. Uneori am curiozitatea sa aflu mai multe, puterea sa cred in ceilalti si consecventa in a sapa mai adanc in oameni. Cum fac cu cei care primesc textele acestea. Ma straduiesc sa cred in ei.

Ziarul - "Persuasiune" 07.07.2008

2008-07-13T13:35:00.000-07:00

Astazi am fost foarte aproape de a nu ma feri din calea unei masini. Nici nu a fost un gand propriu-zis, vreo intentie sinucigasa, ci o sclipire de o fractiune de secunda care nu mi-a permis nici macar sa imi incetinesc pasul. A fost un fel de "Ce ar fi ?" fara raspuns. Admit de pe acum faptul ca nu imi doresc sa mor, ma ingrozeste acest lucru ca pe oricare fiinta vie.
Viata este ca o serie de cercuri concentrice desfasurate telescopic; sau, daca vreti, ca o spirala cu ochiuri tot mai largi. Numai ca am senzatia ca am luat-o in sensul restrangerii. Si un cerc este tot un fel de infundatura daca nu creste; numai ca iti da senzatia ca poti merge la nesfarsit pe marginile lui. Si aici nici superficialitatea, nici curiozitatea nu te mai ajuta la nimic; atunci cand viitorul iti pare transparent si destul de gri. Sa fim realisti. Student in Iasi; nascut in Iasi; Facultate de sase ani. Timpul nu iti permite o slujba stabila. Si oricum nu prea stii sa faci nimic util. Ai toate premisele sa ramai pentru totdeauna in orasul natal, pentru ca nici facultatea asta nu e tocmai cea mai de prestigiu dintre cele de specialitatea ei din tara, ca sa iti deschida porti spre strainatate. Si cercul se strange. Te analizezi lucid si constati ca din mai multe puncte de vedere nu esti ceea ce ti-ai dorit sa fii si nici nu prea ai habar de unde sa incepi ca sa faci tranzitia mai putin dureroasa, si mai eficienta. Si cercul se strange. Esti invizibil pentru altii, si observi totul de la distanta pentru ca iti este prea sila sa te implici in jocul social care ti se prezinta; nu pentru ca te-ai considera mai bun, ci pentru ca nu vezi rostul, sensul, directia, finalitatea, recompensa. Si cercul se mai strange putin. Te ingretoseaza, poate, din cand in cand, jocurile sociale intr-atat incat te indepartezi de cei care practica ipocrizia asta necesara si "politicoasa". Devii retras si cu atat mai greu observabil, ca un mim care imita un perete. Pentru cei care imi reproseaza ca nu ma schimb, replica mea este ca poate nu stiu cum. A incercat cineva sa ma ajute ? Cand a primit refuzul s-a gandit ca ma iubesc pe mine insami macar pe jumatate cat se iubeste el pe sine si ca nu am sa renunt la mine prea usor ? A incercat de mai multe ori ? A incercat prin metode diferite ? A avut rabdarea sa inteleaga ca nu merge cu suturi ci cu incurajari ? Nu stiu daca a perseverat cineva in directia asta fara sa primeasca rezultatul dorit de la mine. Insa nu a perseverat nimeni. Poate din fericire.

Ziarul - "Cum sa devii intelept in n pasi ( manual pentru prosti )" 02.07.2008

2008-07-07T21:30:00.000-07:00

Am învăţat în timp că nu poţi avea dreptate. Cel puţin, nu pentru altcineva decât pentru tine însuţi. Deciziile tale, Universul tău perceput subiectiv, nu se identifică niciodată cu al altcuiva. Cea mai corectă abordare este să dai sfaturi, şi numai când îţi sunt cerute; şi atunci să ai capacitatea să le pliezi subiectivităţii celuilalt, nu celei proprii. Mi-ar fi plăcut să fi ştiut asta mai demult, să fie scrisă în abecedar, să o înveţi la grădiniţă, poate, înainte de orice altceva. Să fie un manual de reguli, "Cum să devii înţelept în n paşi ( manual pentru proşti ) " pe care să te pună să îl înveţi la fel de bine ca tabla înmulţirii, să îţi vină în minte răspunsul corect pentru orice calcul emoţional.
Ne atingem vieţile tot timpul, şi o fracţiune de secundă poate schimbă destinul întregii omeniri. Însă să lăsăm lucrurile mari deoparte. O fracţiune de secundă îţi poate schimba cursul vieţii. Fie că a însemnat să ratezi un autobuz sau să nu reuşeşti să ieşi la timp de sub apă. Dacă ne-am aniversa timpul până la moarte şi nu timpul trăit, poate că am avea o noţiune mai clară despre cât de presaţi de timp suntem. Cât de dependenţi de timp; cât de integraţi lui; cât de mici în faţa timpului. Nu este vorba de lucrurile pe care le pierzi pe parcursul vieţii. Pierderile sunt întâmplări nefericite de care ar trebui în mod natural să înveţi să te fereşti. Contează câştigurile, darurile, orice ţi-a trecut prin suflet şi a păşit acolo cu dreptul. Şi până la urmă dacă am fi suficient de înţelepţi am pricepe că şi pierderile trag după ele câştigurile lor; însă asta e o lecţie mai greu de ingurgitat, de digerat şi de asimilat. Pentru că şi învăţatul ăsta are mai multe etape. Întâi afli, apoi înţelegi, apoi asimilezi; şi, desigur, dai afară ce consideri că nu îţi trebuie. Mintea umană este, până la urmă, un motor imperfect cu un randament subunitar.
Cred că nimic nu îţi demonstrează mai simplu şi mai puţin dureros cât eşti de neajutorat decât experienţa de a fi părinte. Şi prin asta mă refer la datoria de a avea grijă de o altă fiinţă, decizia voluntară de a face asta, şi responsabilitatea asumată. Când îţi dai seama că în incapacitatea de a fi omniscient şi omniprezent nu poţi proteja pe nimeni. Că singura protecţie pe care o poţi oferi sunt o judecată bună şi un bun-simţ moderat - şi nimeni nu ştie ce înseamnă , de fapt, asta.

Cu toţii suntem proşti uneori, însă nu trebuie să ne facem o virtute din asta.

Ziarul - "Strainul Misterios" 01.07.2008

2008-07-02T13:07:00.000-07:00

Am dat intamplator peste un fragment de desen animat care mi-a placut foarte mult. Am incercat sa gasesc si desenul animat intreg, insa am descoperit inaintea lui, povestea care a dat nastere acelei parti de animatie vazute initial.
Nu stiam pana atunci ca Mark Twain a scris si opere cu un substrat filosofic consistent. Povestea se numeste "The Mysterious Stranger" si este scrisa catre finalul vietii autorului, fiind publicata mult timp dupa moartea acestuia. Pentru cei ce nu o cunosc, actiunea graviteaza in jurul unui personaj uman, un copil, si a unui inger venit sa il initieze in plan spiritual. Initierea consta in expunerea unui punct de vedere diferit asupra lumii, pentru ca finalul sa dezvaluie o idee surprinzatoare. Criticii ii contesta valoarea, afirmand ca este opera unui om innebunit de durere dupa pierderea fiicei si a sotiei sale, si ca nu face parte cu adevarat din seria creatiilor valoroase ale lui Mark Twain, acesta devenind un inversunat contestatar al dogmelor si aruncand, prin acest fapt, o umbra asupra celorlalte scrieri definite de nuante fine de ironie. Mie insa mi-a placut mai mult decat orice altceva am citit de acelasi autor.

"Nu putem face rau; nici nu avem dispozitia de a o face, pentru ca nu stim ce este raul."

"Maniere, spuse el. Nu este decat adevarul, si adevarul inseamna bune maniere; manierele sunt fictiune."

"Ce este Codul Moral ?
S-a uitat in jos, surprins, pe deasupra ochelarilor, si a spus : Este facultatea care ne permite sa distingem binele de rau."

"Este o caracteristica specifica rasei voastre - intotdeauna minte, intotdeauna isi asuma virtuti care nu ii apartin, intotdeauna le neaga animalelor superioare, care sunt singurele care le poseda. Niciun animal nu face vreodata un act de cruzime - acesta este dreptul celor care poseda un Cod Moral. Cand un animal provoaca durere o face cu inocenta; nu este o rautate; pentru el nu exista rautate. Si nu provoaca durere din placerea de a o provoca - numai omul face asta. Inspirat de abjectul Cod Moral al sau ! Un cod ce are ca functie de a distinge binele si raul, cu libertatea de a alege pe care dintre ele sa le faca. Ce mare avantaj poti avea din asta ? El alege mereu, si in noua cazuri din zece alege raul. Nu ar trebui sa existe rau; si fara Codul Moral nu ar putea sa existe unul."

"Apartii unei rase unice. Fiecare om este o masina de suferinta si o masina de fericire combinate. (...) In majoritatea cazurilor, viata omului este aproape egal impartita intre fericire si nefericire. Cand nu este acesta cazul, nefericirea predomina - intotdeauna; niciodata cealalta."

"Esti atat de lipsit de simtul observatiei incat sa nu fi descoperit ca sanatatea mintala si fericirea sunt o combinatie imposibila ? Niciun om sanatos mintal nu poate fi fericit, pentru ca pentru el viata este reala, si el vede ce lucru inspaimantator este ea. Numai nebunii pot fi fericiti, si nici dintre aceia prea multi. Putinii care isi imagineaza ca sunt regi sau zei sunt fericiti, ceilalti nu sunt mai fericiti decat cei sanatosi mintal. Bineinteles, niciun om nu este cu mintile la locul lor niciodata, insa m-am referit la cazurile extreme."

( Mark Twain - "The Mysterious Stranger" )

Uneori, nici macar noi, respectandu-ne "abjectul Cod Moral" nu stim ce este bine si ce este rau, sau refuzam sa stim.

Ziarul - "Pahar cu picior" 27.06.2008

2008-07-01T10:45:00.000-07:00

"Cages are just a state of mind. So are windows and doors. The only problem comes when opening them. You don't just let yourself out, you let the whole world in."

Fotografia si melodia asta cred ca definesc foarte bine ziua de astazi. Cand realizezi ca teama nu este de libertate, ci de iuresul pe care il aduce ea. Nu comoditatea iti sta in cale, ci tot ceea ce te asteapta afara din cusca.

As vrea acum un pahar cu picior si un balcon cu o canapea, o sticla de vin bun si rezistenta la alcool, un cer senin cu stele si poate si compania cuiva. Sa fie tacere afara si zgomot in noi, batai din picioare, tropaieli de pasi alergand, tipete, rasete, si putina betie la toate nivelurile existentei umane. Sa stau cu genunchii stransi, cu o patura trasa peste mine, ore in sir, intr-un dialog prelungit cu mine insami. Cand ma plimbam ma ascultam vorbindu-mi. Cand a devenit insuportabil, mi-am luat un mp3-player. Acum ca s-a stricat mi-am amintit cum suna ploaia, cum suna pasii mei pe pavaj, cum suna vocea mea interioara catre care am fost surda. Toata lumea a inceput sa se recreeze dupa starile noastre nocturne, sa se dezintegreze pentru a alcatui un nou intreg, un decor in care sa ne integram perfect cu tot cu sufletele noastre. Ne mai ramane sa facem totul realitate. Pana la urma avem puterea sa schimbam lumea. Fie si prin simplu fapt ca avem puterea de a ne schimba pe noi insine.

Ziarul - "Visuri" 24.06.2008

2008-06-27T12:47:00.000-07:00

"Te-am cautat in toti si-n toate,
Si te-am gasit, apoi, in fiecare-n parte..."

Mi-a placut Milan Kundera. El nu scrie romane, ci eseuri argumentative in care isi sustine afirmatiile prin aplicarea lor vietii reale. Toate teoriile se verifica intr-o poveste cu personaje, fara ca acestea sa ocupe, in diversitatea caracterelor lor, esenta scrierii. Personajul nu are greutate, nici actiunea, decat corelate la ideile pe care trebuie sa le sustina. Milan Kundera afirma la un moment dat ca personajul nu poate depasi cercul devenirii autorului sau. Prin acest cerc al devenirii se intelege atat ceea ce este scriitorul, cat si tot ceea ce ar fi putut deveni; atat fragmente de personalitate ale acestuia, fapte si intamplari la care a luat parte, cat si optiuni pe care nu le-a urmat, acel "altfel" care i-ar fi schimbat cursul vietii. O teorie cat se poate de aplicabila, luand in considerare faptul ca "Memoriile" marilor scriitori seamana izbitor cu povestile personajelor pe care le-au creeat, aducand noutate doar in dispunerea lor temporala si in distribuirea lor diferitelor personaje. Poate ca pana la urma suntem rezultatul unui proces de creeatie realizat involuntar "dupa chipul si asemanarea" divinitatii, datorat lipsei de originalitate a unei ratiuni pe care ne e usor sa o numim "superioara". Orice proces imaginativ are la baza amestecarea si redistribuirea unor procese cognitive care l-au precedat. Un om care nu stie nimic nu ar putea imagina nimic. Oare copiii viseaza in uterul mamei ?

Nu stiu daca ma asculti la fel de des pe cat o faceai inainte, sau mai just exprimat, nu stiu daca auzi. Eu te ascult, peste aproape un an, inca te aud si inca astept; numai ca nu prea mai ai multe de spus. Se simte in voce dezamagirea pe care o anticipezi, acea cedare simetrica destinului tatalui care nu si-a implinit niciodata visul de a fi dirijor. El nu avea ureche muzicala. Tu nu ai voce pentru cantat. Probabil ca in general copiii nu invata prea multe din greselile parintilor. Poate ca pentru a face asta este necesar sa fii puternic si sa lupti ca sa invingi in tine tiparul pe care ti l-au oferit parintii tai. Cel mai trist este cand renunti pana si la lupta. Atunci iesi in afara ta, deraiezi de pe sinele pe care ar fi trebuit sa le urmezi, si pornesti anevoie sa tragi santuri in lungul camp al anonimilor, cu picioarele tarsaite si ochii obositi. Devii ceea ce se asteapta societatea sa devii - si societatea nu a cerut niciodata artisti.

Ziarul - "Telescop" 20.06.2008

2008-06-23T14:23:00.000-07:00

Mi-am descoperit un nou tabiet, acum, că tot plouă de câteva zile în oraşul nostru cu mulţi tei. Merg la câte o terasă în Copou, şi citesc, însoţită de o prietenă. Petrecem aşa ore întregi vorbind şi citind, ne rupem puţin de lume, una de alta, şi de noi însene. Apoi ne întoarcem pe jos o bucată de drum, şi aici ne prinde ploaia, cu mirosul ei inevitabil de ceai de tei, până reuşim să luăm un taxi spre casă, de undeva. E ceva în obiceiul ăsta care mă face să îmi doresc să îl transform în tradiţie personală, în tabiet, după cum spuneam ( deşi cuvântul ăsta mă face să mă simt îmbătrânită şi înţepenită în tipare ). E ca şi cum m-aş întâlni cu o oglindă umană, distorsionată puţin, alterându-mi pe alocuri imaginea, însă oferindu-mi o perspectivă de ansamblu asupra mea, asupra a ceea ce îmi doresc să fiu, asupra oamenilor la care ţin.
Constatam periodic că nu sunt omul care mi-aş fi dorit să fiu, nu în totalitate ( după cum spuneam, prietena mea nu este o oglindă perfectă şi uneori descopăr în ea atribute pe care mi-ar plăcea să le am la rândul meu ). Ajung uneori la concluzia că totuşi mai bine aşa, decât să nu am spre ce tinde, să nu am ce perfecţiona ( ca să mă exprim corect să cred că nu am ce perfecţiona ), să mă plafonez în nişte domenii şi să îmi trasez singură o cutiuţă confortabilă în care să mă integrez.
Mi-am mai adus aminte şi de oamenii care m-au format, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, prin situaţii mai mult sau mai puţin frumoase. Cred că "părinţi" ar trebui să se numească toţi cei care investesc în tine, benevol, fragmente de personalitate pe tot parcursul vieţii tale. Toţi cei care au fost capabili să ţină la tine suficient încât să te îndrume spre ceea ce tinzi, fără să simtă vreo datorie morală să facă asta. Mă gândesc apoi la părinţii mei, şi la părinţii altora, şi mă întreb de ce, în momentul în care au în mâini posibilitatea să modeleze un om, care din start este frumos, întreg şi nu cunoaşte nimic, simt nevoia să îl umple cu toate mizeriile din lume, să arunce spre el lucruri urâte, atât timp cât ei ar trebui să fie singurii care să îl protejeze de ele, să îl înveţe ce e lumea şi să i-o ofere prin cunoştinţe. Perspectiva pe care o deschizi asupra lumii unui copil e singura lui moştenire de la tine pe care o poţi oferi conştient. Informaţia genetică nu o poţi selecta atunci când îi dai viaţă, însă felul în care îşi va privi acea viaţă depinde de tine în mare parte. Acea privire te oglindeşte pe tine în copilul tău, pe tine sau acea parte din tine pe care ai pus-o în mesajul tău către el. Până la urmă asta e tot ce rămâne să dăinuie de-a lungul timpului, dincolo de propria viaţă. Ne facem copiii şi îi aruncăm în viaţă purtând lentilele noastre. Lăsăm moştenire o pereche de ochelari căreia îi mai adăugăm lentile noi cu fiecare generaţie. Uneori dioptriile se anulează, alteori cresc şi avem copii care îşi privesc Universul emotinal prin funduri de sticlă. Sunt oameni ca mine, atât de chiori din cauza asta, încât calcă în străchini tot timpul.

Ziarul - "Apartenenta" 09.06.2008

2008-06-15T12:33:00.000-07:00

M-am aşezat pe marginea ferestrei cu privirea afară. Ţigara îmi fumega în mână; mai trăgeam din când în când din ea cu sete, având satisfacţia că mi-am terminat treaba pentru Verificarea asta. Nu mă puteam abţine să nu zâmbesc. Pentru prima dată am avut certitudinea că nu mă văd făcând altă meserie de acum încolo, că mi-am ales facultatea pe care trebuia să mi-o aleg, că îmi place ceea ce fac şi că sunt mulţumită de proiectele mele. Mi-a trebuit aproape un an ca să pricep asta, un an de frustrări şi de "nu sunt făcută pentru asta". Astăzi am lăsat nemulţumirile şi temerile la o parte şi am desenat fără inhibiţii. M-am simţit fericită. [ Se pare că încurajată puţin pot face lucruri frumoase. ]
Şi momentul acela la fereastră a completat imaginea în care vroiam să mă încadrez. Poate şi asta a contribuit la sentimentul acesta de apartenenţă, de "aici trebuie să mă aflu" pe care îl trăiesc acum în legătură cu facultatea asta. Cu părul strâns, mâinile murdare de creion grafit şi de tuş, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească mult prea mare, cu mânecile suflecate, cu blugii atârnând peste adidaşi şi cu ţigara în mână în aerul de seară. Pentru mine, asta este suma tuturor caracteristicilor fizice ale unui artist grafician ( de orice fel ), aspectul general boem, iar asta este imaginea pe care mi-am asumat-o mereu. Nu mai aştept pe nimeni. [ Pentru că ştiu că va veni în calea mea şi cine trebuie ca să întregească tabloul. Până soseşte trenul din care să coboare el în viaţa mea, am aici tot ce îmi trebuie. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. ].
Trebuie să nu uit starea asta, să nu uit să respir cum o fac acum, într-adevăr, si poate pentru prima dată.

Melodia atasata - Midge Ure - Breathe
Cantecul asta ma face sa ma gandesc la zbor. Si zborul este suma tuturor fericirilor umane.

Ziarul - "Impluvium" 05.06.2008

2008-06-09T12:06:00.001-07:00

Totul se misca acum cu acea apasare prelungita cu care iese fumul pe nari. Numai ca fumul iese si dupa doua, trei respiratii acum, si incep sa ma intreb daca nu cumva ia nastere undeva in mine, dintr-un foc care arde mocnit inauntru. Portretul acesta solitar cu tigara in mana a fost o marca a revoltei. A fost un simbol de apartenenta, de credinta intr-o ideologie... a devenit un ritual apasator si lipsit de sens. Probabil ca voi renunta la el.

Dupa ce a intrat in casa, usa s-a micsorat in urma lui pana la dimensiunile unei gauri a cheii. Era o caldura naucitoare in camera lui, care facea ca obiectele sa se dilate intr-atat, incat nu ajungea la noptiera sa isi aseze ochelarii pe ea. Patul capatase proportii gigantice. In noptile sale de singuratate ii era teama sa nu se piarda printre cearceafuri si sa nu mai gaseasca iesirea de sub ele, sa moara sufocat dedesubt din neputinta de a le da la o parte. Vaste deserturi de asternuturi albe, capabile sa te piarda si sa te uite inauntru. A vrut sa iasa din camera, insa usa deschisa nu i-a oferit decat perspectiva intunecata a holului. Atat de intunecata, incat holul ar fi putut la fel de bine sa nu mai existe, inghitit si digerat de intunericul care i se intindea acum la picioare. A incercat sa aprinda lumina, insa palpairile becului s-au pierdut fara sa poata impinge marginile camerei lui mai in afara. Citise candva ca exista un fel de fobie care presupune teama de infinit. Si abia atunci a inteles cum poti sa te temi de infinit intr-o lume atat de marginita. [ Limitele nu mai inseamna pentru el finitudine. Intunericul se oprea la usa camerei lui, insa putea cuprinde tot restul Universului, si acesta este infinit. ] A inchis usa si s-a ghemuit pe jos, cu fruntea sprijinita de marginea patului. I-a pipait coltul ca sa se asigure ca macar patul se termina undeva, si a dibuit, plutind la cativa milimetri de asternut, aproape imperceptibil, mirosul ei de tei, uitat in graba plecarii din viata lui. [ O ultima amprenta putin stearsa lasata omagiu unei relatii careia ar fi vrut sa nu ii fi supravietuit. ] Ca orice barbat refuza sa planga, si numea acest refuz neputinta, pentru a nu fi nevoit sa arate indarjirea cu care i se impotrivea acestui act natural. Cand venea la el aducea mereu o carte, din care ii citea pasaje dupa ce se dezbraca de tot si se ascundea sub acelasi asternut infinit, care nu ajungea, atunci, sa ii acopere niciodata bustul. El se aseza langa ea si o asculta citind, cu indulgenta, mai mult de dragul vocii decat de dragul cartii pe care o considera o banala poveste repetata. Uneori, din peretii camerei aflati la departari uriase, pornea inapoi reverberatia acelor momente, si glasul ei repetat in ecouri il trezea cu aceeasi poveste. Insa tacerea, ca si intunericul, isi revendica si ea din cand in cand infinitul.

Probabil ca voi renunta la multe dintre credintele mele care stau sa se stinga si arunca valuri de fum afara. E timpul sa vina potopul.

Ziarul - "Neindemanatici" 25.05.2008

2008-06-03T13:11:00.001-07:00

S-a spart ceva am auzit zgomotul puternic. Nu stiu inca daca imi apartin cioburile sau nu, insa m-am trezit pe scaun, in fata monitorului, plangand ca un copil fara pudoare si fara grija ca voi fi vazuta. Cred ca as vrea sa nu fiu singura in seara asta, cred ca as vrea sa fie cineva aici sa ma apere de singuratatea asta care musca din oameni, ii schilodeste si ii lasa cu cicatrici uriase, desfigurati, sa isi tarsaie picioarele prin lumea asta. Uneori realizez cat de singuri suntem, in esenta, ca fiinte umane. Nu imi este teama de asta, ci de ideea ca in solitudinea noastra nu avem nicio sansa sa atingem pe nimeni altcineva cu adevarat, in acea parte a Fiintei care simte si care inglobeaza in sine emotii.

Cand au gasit-o acolo, dupa cateva ore de la accident, zapada o invelise deja cu o patura subtire; poate ca ceea ce i-a uimit mai mult era linistea senina care plutea in aer impreuna cu un miros delicat de parfum, ceva floral si totusi brut, masculin; ani la rand dupa aceea locul a mirosit a acelasi parfum, unii atribuiau acest fapt unor fenomene iesite din sfera realului.
Incremenita acolo, pe jos, cu parul blond insirat in jurul ei ca o aureola, strangea in brate un flacon marunt. Cand i-au gasit cioburile infipte in maini au considerat ca nu erau decat aschii subtiri desprinse din parbriz. Parfumul a ramas, in schimb, acolo, pentru totdeauna.
Zece ani mai tarziu, el continua sa vina in acelasi loc ca sa respire mirosul unui anotimp, al unei iubiri, al tuturor privirilor pe care le primise, carora nu le gasise un raspuns pe masura.

Poate ca lucrurile care se sparg nu isi pierd esenta, ci o raspandesc fara limite si constrangeri in jur. Poate ca ceea ce protejam mai mult sfarseste prin a ni se sfarama in palme indiferent de stradania noastra. Poate ca unele lucruri se sfarama atat de tare incat pot fi confundate cu ceva marunt si nesemnificativ, fara sa fie vreodata asta.

Tot simulacrul asta m-a facut sa ma retrag din fata emotiilor virtuale. Si spune-mi, pana la urma, la ce ne trebuie minte in ceva care nu implica mintea prea mult ?

Am in mana o cheie si un lacat. Nu mi-e teama sa le folosesc. Mi-e doar prea departe sufletul de jocul asta.

Ziarul - "Astavara" 19.05.2008

2008-05-24T14:07:00.000-07:00

M-am oprit la fereastra de pe hol, de langa sala noastra de curs. Priveste catre curtea interioara a Facultatii, unde sta sa infloreasca iasomia, pe sub crengile unui copac prea plin de frunze ca sa mai permita sa vezi dincolo de ele. Ma gandeam ca sunt putine lucruri carora sa le zambesti in urma fara sa regreti ca nu iti mai apartin. Putine momente carora sa le dai drumul cu un "multumesc" pentru tot ceea ce au insemnat ele. Sa nu le intinzi. Sa nu le tragi inapoi. Sa nu plangi dupa ele. Asta facem noi, oamenii, intr-un mod ciudat si usor stupid. Trebuie sa pierdem ca sa putem gasi cu adevarat. Pana la urma drumul nostru e cu sens unic, cu toate ca uneori face bucle ca sa ne regasim pe unde am trecut deja.

Poate ca gresesc impartasind amintirile acestea, insa au fost atat de frumos scrise, incat nu am vrut sa se piarda. Atat de frumos compuse, incat trebuia sa le asculte si altcineva in afara de noi doi. Vara aceea ne va apartine mereu. Iti multumesc, din tot sufletul.

Te rog, scrie, chiar daca lumea uita ce ai scris. Am sa fiu eu aici sa imi aduc aminte.

Melodie atasata - Rebel Monk - "Astavara"

30.01.2008

Astavara

Ce pot spune 2 chitari, un pian, niste tobe, bass-ul si vantul? Pot povesti toate amintirile pe care trebuia sa le avem. Un fel de "Unde e viitorul de altadata?"... N-o sa asculte nimeni amintirile astea, sunt decat ale mele si ale ei. Nici noi nu le avem la discretie, sunt anumite momente speciale cand dispunem de ele. Trebuie sa fim singuri in camera, intinsi in pat, destul de fericiti incat sa nu putem sa plangem, si sa ascultam...
Pe patul desfacut, dezordonat, ea in tricoul meu mare de ea, eu fumand lent, sufland modele frumoase de fum in jurul ei, cu lumina slaba si cu chef de vorba. Sa vorbim asa cum doar noi doi putem vorbi...
Ce frumoasa esti cand te vad prin fereastra asta mica! Si ce dor mi se face de tine! Nu-mi mai zambi asa, mi se face pofta sa te sarut! Nu pleca, mai stai putin cu mine, chiar daca nu ne spunem si nu facem nimic! Vreau doar sa te privesc...
Strange-ma in brate pana raman fara aer. O sa te strang si eu in brate pana raman fara brate. Si atunci o sa poti in sfarsit sa ma bati cu perna, pentru ca nu o sa mai am cum sa ma apar. Si o sa castigi, si o sa ma privesti de sus, triumfatoare...
Incep sa te gadil, si tu incepi sa razi, te strambi si scoti limba la mine, ma injuri cu voce subtire si pufnim amandoi in ras, intinsi pe pat. Si ma apesi pe burta ca sa rad si mai rau, si stam asa pana dimineata, treji.
Si ne mai uitam la un film, ceva, si mai bem un pahar de vin, si mai facem dragoste, si mai fumam mult, sa nu ne mai vedem prin camera de fum. Sa ne certam pe ultima prajitura si sa impartim o cafea, sa fumam iar si sa lenevim tot timpul in pat...
Sa nu ma lasi sa scriu sau sa compun, nici eu sa nu te las sa scrii sau sa desenezi, si sa ne suparam si sa ne impacam ca doi copii, cu imbratisare si pupic pe obraz. Sa ne spunem bancuri, tu sa razi de orasul asta mic, iar eu de accentul tau, si sa ne batem iar cu perne, sa mai trecem o lupta in cont.
Asta era viitorul de altadata. Si mai erau zile prin el, nu doar asta...
Rareori raman fara cuvinte.

[ Blidaru Iulian - Rebel Monk ]

Ziarul - "Zale rupte" 17.05.2008

2008-05-19T12:24:00.001-07:00

Candva demult am scris niste scrisori pe care recitindu-le am descoperit ca stiam unele lucruri si ca le-am uitat in favoarea altora. Poate ca nu ma invart in cerc, ci in spirala, trec peste aceleasi puncte insa cu alte coordonate, inlocuiesc o idee cu alta in speranta ca voi gasi solutia care sa ma arunce din aceasta bucla. Eu cred ca trebuia sa invat ceva si nu am fost in stare.
Aveam atunci minte pentru a intelege ca Perfectiunea rezida in Imperfectiune, si ca oamenii trebuie sa fie toleranti, mai ales fata de cei alaturi de care doresc sa petreaca mult timp. Intelegeam atunci ca poti iubi un om cu tot cu defectele lui, ca le poti iubi pe acestea la fel de mult ca pe orice alt atribut al persoanei iubite, si ca le poti duce pana si lor lipsa. Nu cautam un tipar, nu incercam sa introduc oamenii in cutiute; poate in cutii mai mari, mai incapatoare, insa nu in cutii atat de mici. Iubirea iubitului era un dar si nu un drept, o surpriza placuta care ma uimea.
Poate ca iubirea asta e frumoasa atat cat nu inglobeaza frica, pentru ca ultima dintre ele macina toate valorile primei, pana le distruge si redesface Universul in doua. Si noua ne este atat de frica sa nu ne pierdem unul de celalalt, incat am uitat sa ne mai iubim in panica noastra. De asta imi place atat de mult acum, pentru ca nu avem asteptari si frici egoiste, pentru ca fiind atat de departe nu exista nimic intre noi care sa ne permita sa ne punem lanturi. Avem dreptul la zbor continuu.

In legatura cu Ziarul - "Ombilic sub lupa" nu intentionam sa jignesc pe nimeni si imi pare rau daca am facut asta. Daca nu spuneam cuvintele respective eram acuzata de ipocrizie. Fie si numai in fata mie insami. Asa am spus cat se poate de direct ceea ce gandesc. Pentru asta nu imi pare rau.

Ziarul - "Ombilic sub lupa" 15.05.2008

2008-05-16T14:35:00.000-07:00

Ma surprinde generatia din care fac parte. Ca sa formulez mai bine, generatia mea nu inceteaza sa ma uimeasca. Cu prinde mai multe categorii de "a fi pe val" printre care se numara "jmecherii", "aia tari de tot" si... nu imi aduc aminte apelativul totusi avea de a face cu cat de anosti sunt. Din fericire, fac parte din ultima categorie. Spun asta pentru ca eram pe punctul de a ma podidi plansul pentru ca eu "nu stiu sa ma distrez". Poate dintr-o lipsa de incredere in sine pe care o recunosc si o asum, am primit acest repros din plin de la multi amici, fie ei apropiati, fie nu. Pentru ca imi asum libertatea de a nu ma simti in largul meu in compania anumitor oameni, pentru ca nu fac gesturi marlanesti in public doar ca sa distrez o gasca de amici ( cu o inteligenta mai indoielnica decat a mea ) si pentru ca imi permit sa nu pun, sau sa nu respect pariuri avand pedepse ridicole. Cu alte cuvinte, pentru ca nu ma expun dezaprobarii, judecatii si dispretului amuzat al celorlalti ( cu relativ mai multa minte decat mine ). Se numeste simtul ridicolului si poate ar trebui sa fie exersat inainte de a fi intarcati si trimisi in lume ( preferabil la sapte ani ). Celor care ma acuza de mizantropie si de lasitate, le pot spune simplu ca nu e vorba nici de una, nici de cealalta. E dreptul exercitat de a refuza o conduita. Daca asta inseamna sa stii sa "iti traiesti viata" te asigur ca este dincolo de asta o lume la care nu ai sa casti ochii prea curand, si ca ratezi lucruri mult mai importante decat propriul buric in care iti place sa te scobesti atat de des in timpul liber.

Acest material este fictional orice asemanare cu personaje sau fapte reale este intamplatoare.

Tot ceea ce porneste din analiza interioara are fundament mai durabil decat orice incercare de imitare.

Ziarul - "Esente de tei" 13.05.2008

2008-05-15T12:45:00.000-07:00

Cred ca iti trebuie mult curaj sa recunosti ca nu esti mai mult decat un simplu om; ca, pana la urma, in statutul tau de om nu esti cu nimic mai special decat altii.

Am intalnit o replica intr-un film "Don't worry about death. Death will find a way. Life is what you should worry about." si ma gandeam ca pana la urma viata gaseste o modalitate de a ne surprinde placut, pentru ca se intampla rar si nesigur, pentru ca e fragila si are limitari, pentru simplul fapt ca viata se intampla aleatoriu. Tot ceea ce este inainte si dupa aceasta exista sigur, se intampla tuturor, surpriza cea mare constand in faptul ca nu stim ce anume este.
Acum cateva zile, la balconul de la etajul doi al Facultatii din Iasi s-a prabusit o pasare, cu gatul frant probabil de iluzia unui cer reflectat senin acolo. M-am dus singura, sa fumez, ca de obicei. Era ceva in tacerea aceea care m-a facut sa ma simt umila. Umila fata de orbirea aceea fugara care nu mi se mai intampla atunci cand sunt pusa in fata a ceva ce mi-am dorit mult si care mi se arata sub forma unei iluzii optice; nu e vorba de urmarea iluziilor fatale, ci de curajul de a crede in ele, macar o vreme. Probabil ca de asta m-am straduit atat de mult sa imi demonstrez ca pot sa mai cred in iluzia unei iubiri care sa dureze la nesfarsit si a unui deznodamant frumos al intregii mele peregrinari sociale in cautarea unui fictiv sentiment de fericire.

Suntem sclavii pripriilor emotii si victimele propriei ratiuni.

Si melodia asta, care insumeaza, cred, in primele versuri, povesti intregi, care a fost prolog candva unei povesti intregi de dragoste in scrisori, care imi aminteste de toti cei pe care i-am iubit in scris, si de teiul care infloreste acusi cu mirosul lui de ceai in soarele incins de amiaza, si sub ploaie, florile de tei pe care le-am pus in plic anul trecut, impreuna cu tot ce purtam in suflet, aceleasi flori care parfumau demult noaptea prin geamul deschis de la dormitor prin care se vedeau stelele cand era senin. Un vis perpetuu, leganat de toate naivitatile care imi permiteau sa zambesc mereu si sa astept cu nerabdare sa revad, sa imi fie dor si sa nu ma satur niciodata de acea prezenta. Probabil ca si dragostea tine de copilarie. Poate dragostea este o copilarie. Si probabil de aceea o regretam in toti anii maturitatii de care avem parte.

"Nights in white satin,
Never reaching the end,
Letters I've written,
Never meaning to send..."

Melodie atasata : Moody Blues - "Nights in white satin"

Ziarul - "Ciocolata amara" 05.05.2008

2008-05-13T12:37:00.001-07:00

Daca ar fi sa spun ceva despre ziua de astazi as spune ca nu e mare lucru de spus. Daca as spune asta, afirmatia ar avea o nota de sarcasm. Zilele de genul acesta ma sperie prin cat sunt de goale. Sunt zile pe care nu reusesc sa le "umplu", indiferent cat de multe activitati indes in ele. Mi-am permis un gest ciudat, usor nebunesc. Am luat o bucata de carton pe care mi-am insirat la repezeala cuvintele pe care nu stiam cui sa le spun, am pus deasupra un patratel de ciocolata amara, un creion si o radiera ( care imi fusesera imprumutate mai demult de colegul pe planseta caruia a aterizat aceasta gramada ) si le-am lasat in trecere pe masa unui amic. Abia mai tarziu mi-am dat seama ca i-am lasat la indemana toate instrumentele cu care sa inceapa un potential dans de casa de nebuni. Radiera ca sa imi stearga scrisul, creion ca sa scrie altceva acolo, si ciocolata amara - 70% cacao - ca sa se integreze starii mele de spirit. As vrea sa spun ca "spre surprinderea mea" nu a existat nicio reactie. Insa nu m-a surprins deloc.
Toate acestea pentru ca am vorbit cu acelasi coleg, si mi-am dat seama ca nu ma aude - sau aude selectiv si pricepe ce doreste. Cred ca uneori oamenii tipa din speranta ca "surzenia" auditoriului este datorata unui defect de acustica al camerelor interne ale urechii. Eu nu am tipat. Eu am scris. E felul meu de a tipa la lume.
Toate acestea pentru ca monotonia trebuie condimentata cu gesturi uneori paguboase la nivel emotional. Politica mea sufleteasca.

Si daca "viata este asa cum ti-o faci", dragul meu coleg, nu vreau sa te mai aud niciodata plangandu-te de nehotararea si de nepasarea pe care le-ai ales sa faca parte din viata ta.

Mi-am amintit de un personaj feminin dintr-o carte a lui Gabriel Garcia Marquez care dupa ce este parasita de sotul ei din motive de onoare ii scrie acestuia in fiecare zi cate o scrisoare. Dupa zeci de ani, cand sunt amandoi batrani, el apare in poarta casei ei cu o valiza plina cu scrisorile ei nedesfacute, intreband-o daca este fericita ca el s-a intors. Ma intreb daca tu stii, fara sa citesti toate astea, pentru ce sunt scrise, daca de acolo, pe unde te poarta pasii tai marunti de degete pe asternuturi, stii ca astept sa imbatranim si sa te vad in pragul casei cu toate cuvintele nedesfacute stranse in valize sufletesti pe care sa mi le daruiesti inapoi.

Nu sunt atasata de nimeni si de nimic. Asta inseamna libertate ? Acesta este actul meu de curaj, inainte sa cada toate zidurile peste mine.

Ziarul - "Dependente" 01.05.2008

2008-05-05T21:28:00.000-07:00

E un sentiment ciudat cand ma apropii de o casa veche, ca si cand toate trairile imprimate de-a lungul anilor in peretii ei ar incepe sa danseze in fata ochilor mei, cu secrete si povesti complicate. Ma gandeam ca probabil asta imi place atat de mult la Gabriel Garcia Marquez, toate intamplarile ilicite pe care le povesteste au o nota de real, de "asa este viata", de impacare si de acceptare a unor ritmuri pe care noi ne-am obisnuit sa le lungim sau sa le micsoram pasul prin tot felul de reguli sociale. E o acceptare prin scris a tuturor intamplarilor la care a luat parte sau despre care a auzit, acea toleranta care deschide toate portile lumii tale interioare.

Am avut un vis in care, pentru a accede la Paradis trebuia sa gasesti in tine insuti o cheie si un lacat, care sa deschida portile catre fericire. Se numea "Cheia cu sase lacate", desi era mai mult un lacat cu sase chei. Pentru a ajunge la el trebuia sa strabati drumul lung si anevoios al confesiunii. Vorbind despre faptele tale le acceptai intai in fata ta, apoi in fata celorlalti, invatai sa iti intelegi, sa iti tolerezi si sa iti ierti faptele, deschizandu-ti-se drumul catre o stare de impacare si de fericire cu ceea ce esti. Insa aveai un timp limitat sa deschizi aceasta poarta catre Paradis, pentru ca dincolo de acest timp exista o forta care te facea sa te pierzi de tine insuti. Te inchidea intr-o lume a ta, guvernata de alte legi, in care nimeni nu mai putea sa patrunda. Era ca un fel de stare de nebunie in care felul tau de a vedea lumea era atat de diferit de al celorlalti incat incompatibilitatea asta te facea sa nu poti lua legatura cu nimic real. Si cand timpul era depasit, trebuia sa te lupti din toate puterile cu forta aceea pentru a mai putea sa gasesti cheia si lacatul din tine insuti. Probabil ca acest vis, alaturi de altele, printre care se numara si cosmarurile mele, se inscrie in seria "uite ce lucruri inedite a mai scos la suprafata subconstientul meu", pentru ca toate se bazeaza pe un gand, o credinta, o idee avuta in stare de trezie, pe care uneori nu am perceput-o atat de clar ca atunci cand am revazut-o in vis. In ciuda oribilitatilor pe care le visez uneori, am dezvoltat un atasament profund fata de starea aceasta de visare - reprezinta un acces usor catre lumi guvernate de alte legi, catre imaginatia mea, catre ceea ce treaza fiind nu as putea creea prin vointa simpla de a imagina. Pentru ca imaginatia se bazeaza pe cunostinte, insa mai mult pe o inteligenta care sa iti permita sa le asociezi intr-un mod cat mai ciudat.

Am dat peste o melodie, "Chiar daca" de la Florin Chilian, care mi-a amintit de o perioada din viata mea cu totul speciala. Prima data cand am ascultat-o eram indragostita si fericita alaturi de cel pe care il iubeam. Si totusi, m-am vazut peste ani trecand pe langa el pe strada alaturi de altcineva si imi amintesc ca plangeam la gandul asta de fiecare data cand ascultam melodia asta. Au trecut ani - cam patru de atunci, si nu ne-am mai vorbit de mult timp. Mi-am amintit de imaginea asta ascultand melodia si am inceput sa plang din nou, cu niste dureri refulate de vreo trei ani. Cred ca relatia aia a fost atat de speciala incat a generat o groaza de a-mi aminti de ea. Este primul om pe care l-am cucerit prin scris, datorita lui am inceput sa scriu, intai scrisori, apoi tot felul de alte povesti, a fost primul om fata de care am simtit groaza de a-l pierde in mod stupid, primul om care m-a cerut de nevasta, la o varsta la care trebuia sa ne fi incapatanat ceva mai mult ca sa se poata intampla asta intre noi, prima mea logodna, prima data cand am crezut ca mi-am gasit jumatatea. Dupa atata vreme am pentru prima data curajul sa recunosc ca l-am iubit si ca imi este dor, poate nu atat de el cat de ceea ce se afla acolo intre noi, de toate lucrurile acelea frumoase care pareau sa poata infrunta timpul, intreaga lume, si orice ne statea in cale ca sa ne impiedice sa fim fericiti impreuna. Nu stiu daca mai pot iubi ca atunci, nu stiu daca mai tin minte cum se face, cum lasi totul deoparte si lupti pana la capat pentru ceea ce vrei, nu stiu cum e sa fii sigur ca omul de langa tine este ceea ce vrei.

Singurele dependente pe care le consider periculoase sunt cele asumate si tolerate.

Melodie atasata : Florin Chilian - "Chiar daca"

Ziarul - "Bromura de argint" 27.04.2008

2008-05-01T12:47:00.000-07:00

Am in minte niste fotografii pe care nu le-am facut niciodata. Adica niste imagini impregnate de sentimentul ca trebuiau cumva surprinse asa cum au fost vazute si simtite atunci, acele fotografii care au fost realizate fara sa se apese pe declansator. Una dintre ele, care mi-a revenit in minte fara vreo explicatie, este cea a Cimitirului Evreiesc din Vatra Dornei. Probabil ca mi-a ramas atat de bine intiparit in memorie pentru ca este singurul pe care l-am vazut amplasat intr-o padure. Imi amintesc cum erau dispuse acele relicve printre copaci, aproape la fel de dese ca si trunchiurile, acoperite de acelasi muschi colorat, izolate parca intr-o lume in care nu putea patrunde nimeni, marginite din toate partile de un gard caruia nu i-am gasit poarta, cu un fel de ceata subtire prinsa la nivelul solului, intepenita acolo intr-o nemiscare in perfecta concordanta cu locul acela. O incremenire racoroasa si muta, pe care nu putea sa o tulbure nici vantul, o clipa blocata in acel spatiu unde timpul nu exista si nu conteaza.

Am o fascinatie ciudata fata de casele paraginite. Nu ma impresioneaza la fel de mult constructiile moderne, cat acele case marunte cu peretii strambi, fara geamuri si aproape fara acoperis, in care isi fac loc buruienile si uneori copacei rataciti. Casele acelea au o poveste. Au avut o viata, si ca orice batran, ar avea multe de povestit daca ar avea cine sa le asculte. Numai ca trebuie sa ai rabdare si imaginatie pentru asta.

Am fost la Manastirea Dobrovat - ultima ctitorie a lui Stefan cel Mare - despre care se spune ca trebuia sa devina locul sau de inmormantare. Desgiur, Stefan cel Mare este ingropat la prima sa ctitorie. Nimeni nu stie exact de ce Manastirea Dobrovat este amplasata acolo, nici macar putinii calugari care locuiesc in acel spatiu. Nu am vazut niciodata o manastire in tara care sa arate atat de darapanata si de lipsita de sprijinul autoritatilor care ar trebui sa se ocupe de ea. Un santier lasat in paragina de cativa ani, cu schele ridicate pentru niste lucrari pentru care nu au fost alocate fonduri reale, un loc unde constructiile dedicate restaurarii monumentului au ajuns intr-o stare de deteriorare care le face aproape de neutilizat. Clopotnita, aflata deasupra intrarii in manastire, este inconjurata de niste schele din lemn, cu aspect fragil dupa atatea anotimpuri care le-au deteriorat. Acoperisul a ramas neterminat din lipsa de fonduri. Zidurile care inconjoara incinta manastirii sunt reconstruite numai pe alocuri, la fel ca si cladirile din interiorul sau. Biserica se spune ca ar avea o pictura spectaculoasa, ascunsa sub un strat gros de fum de sub care se mai distinge vag un albastru de Voronet si cateva chipuri de sfinti. Din pictura exterioara nu au ramas decat cativa centimetri patrati, protejati de marginea unui contrafort, deoarece toata tencuiala a cazut sau a fost distrusa. Curtea este o suprafata imensa denivelata, fara alei si fara iarba, cu doi copaci infloriti pierduti pe undeva pe langa zid alaturi de cativa puieti de brad plantati de curand. In tot acest haos se plimba sapte calugari a caror speranta ca se va face ceva pentru acest monument nu a disparut cu totul. Se plimba prin curte, cu aerul pierdut al unor umbre zambitoare, explicand putinilor vizitatori ca asteapta o minune.

Pentru ca tot este perioada propice pentru astfel de idei, ma gandeam ca oamenii nu au nevoie de un Profet, ci de un magician priceput. In religie un scamator de balci este mult mai credibil decat cineva carte rosteste numai adevaruri. Probabil de asta credibilitatea lui Iisus nu a fost la fel de mare in ochii tuturor.

Vorbeai despre "libertatea mintii" si vroiam sa iti spun ca iti apartine numai atat timp cat te bucuri de ea. Nu as putea sa o definesc, totusi. Si am sa iti mai scriu, poate si alte prostii ca si pana acum.

Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 2" 21.04.2008

2008-04-27T12:58:00.000-07:00

Au trecut si Floriile anul acesta - la noi in familie doar un alt pretext pentru o reuniune si un pranz de proportii pantagruelice. De obicei aceste intalniri sunt atat de zgomotoase incat ma apuca groaza numai gandindu-ma la toate zilele de nastere sau onomastice pe care le avem de sarbatorit de-a lungul anului.
De obicei, se urmeaza aceeasi rutina. Aperitivele sunt pentru depanat amintirile vechi de peste 50 de ani ale bunicilor, pretext pentru barfa si discutii despre diverse cunostinte fantomatice si indepartate ale familiei. Pana la felul intai de obicei nu apare niciun conflict. Borsul ii ofera tatei un pretext pentru comentariile rautacioase la adresa mancarii ( uraste borsul si supele ) pentru ca apoi sa fie secondat de tatal lui ( bunicul meu a fost doctor, ceea ce il face sa presupuna ca este mai inteligent decat oricine altcineva de la masa ) care face comentarii fie rasiste, fie religioase, ajungand la teme politice. Cum bunicii sunt pozitionati la doua capete de masa opuse, si nu prea mai aude bine niciunul, incep asa-numitele "dezbateri" care constau in urlete furioase despre Comunism si Democratie. Asta in timp ce mesenii mai putin importanti, adica restul familiei, incearca sa se inteleaga intre ei formand grupuri mai mici, incepand si ei sa vorbeasca tare pentru a se putea intelege.
Cel mai amuzat este cand la masa vin si oameni care nu sunt direct inruditi cu noi, in combinatie cu bunica mea pe linia paterna, care vorbeste mult si aiurea reusind sa jigneasca sau sa jeneze orice invitat nu ii convine. In toata harmalaia provocata sora mea se agata de sotul ei pentru o scapare vremelnica si onorabila de la conversatii, in timp ce eu si mama ne uitam una la cealalta ca un naufragiat la o scandura. Eu, fiind indiferent de varsta cea mai mica de la masa ( de obicei ) nu mai sunt nici suficient de mica incat sa ma bage cineva in seama, si nici nu voi fi considerata vreodata suficient de matura incat sa pot sa am ceva de spus si sa merite sa fie auzit. De obicei nu particip la aceste conversatii, sau mi se pun intrebari clasice la care am raspuns de prea multe ori ca sa nu dau raspunsuri telegrafice ( "Cum e la Facultate ?" "Nu ai cunoscut si tu un baiat acolo ?" "Pai cum, la varsta asta umbli singura ?" urmate de toate sfaturile mai mult sau mai putin plate si perverse care imi creeaza o stare de imi vine sa fug in lume ).
La felul doi si la desert continua discutiile pana la epuizare sau raguseala, pentru ca apoi membrii familiei sa caute refugiul intr-un loc unde sa se poata intinde sau odihni urechile si burtile. Discutiile continua pe grupulete, in diferite zone ale casei si ale gradinii, cu barfe, intelegeri si amintiri. Dupa cateva ore se duce fiecare acasa, unde urmeaza o digestie prelungita pana a doua zi, pentru a putea scapa de senzatia de "plin pana la refuz" pe care stomacul o semnaleaza cu disperare.
La noi in familie mesele de genul acesta sunt destul de dese, cu mai multi sau mai putini participanti in functie de importanta sarbatorii. Harmalaia condimentata cu vin de casa facut de bunicul de pe mama se amplifica pe masura ce burtile sunt tot mai pline, pentru a ajunge la saturatie odata cu stomacurile celor de la masa. Daca ma veti intreba in public despre toate afirmatiile de aici am sa le neg vehement. Insa recunosc ca tin mult la familia mea. In ciuda poluarii fonice pe care o produc.

Ziarul - "Spart" 19.04.2008

2008-04-21T23:27:00.002-07:00

Poate ca ar fi mai nimerit sa scriu astazi despre prostie, insa o oarecare senzatie de jena si de sila imi opreste miscarea mainii undeva in aer. Mi se blocheaza sirul ideilor si renunt la a vorbi despre asta. Ar fi un subiect foarte alarmant daca ar provoca o durere proportionala, insa din pacate nu face asta si nimeni nu tipa in adevarata cunostinta de cauza.

Ma gandeam astazi cum o certitudine poate sa iti schimbe viata, si cum asta te poate face sa iti fie atat de frica incat sa alegi sa ramai in nestiinta. Cum un singur adevar, desi usor intuit si descifrabil, te poate repozitiona fata de Universul in care traiesti, si cum, cu lasitate, alegi sa nu te expui acestei schimbari de perspectiva. Poate ca asta ne inchide pe noi fata de toate cunostintele pe care ar trebui sa le avem undeva plantate adanc in noi, asteptand sa le oferim conditiile sa creasca, acel germene al cunoasterii Universale care nu prea da radacini in noi, pentru ca frica il intoxica. Probabil de asta se considera ca a cunoaste inseamna a te indeparta de ceilalti, iti aduce izolare si iti ofera perspective tot mai indepartate, mai de ansamblu. Pana la perspectiva suprema, atotcuprinzatoare.
Daca "sa ai totul" e echivalent cu "sa nu vrei nimic", atunci "sa stii totul" e echivalent cu "sa nu incerci sa afli nimic" ?

Dupa cum spuneai, in dragoste nimic nu poate fi urat. Dupa cum spuneam, ai dreptate daca dragostea este impartasita. Eu am un sentiment teribil de sila fata de propria persoana uneori, pentru ca nu iubesc sincer niciun barbat de care sa nu ma pot folosi pentru a-mi rezolva infirmitatile emotionale. Banuiesc ca am vazut in toata lumea un fel de proteza care sa imi permita o pretinsa integritate sufleteasca. Poate ca exista integritate si fara intregire.

Ziarul - "Vopsea" 17.04.2008

2008-04-21T23:27:00.001-07:00

Astazi am luat o galeata de vopsea si am azvarlit-o cu inconstienta peste toata imaginea pe care o aveam despre Universul meu. A ramas o pata verde, scursa, care a acoperit imaginea aproape in intregime cu o uniformitate clara, in contururi precise, fara nuante si fara ezitari. Mi-e frica. Mi-e atat de frica incat mi-e frica sa admit asta. Ca si cand daca as recunoaste acest adevar, daca l-as marturisi mie insami si lumii intregi, m-ar coplesi greutatea lui si nu i-as putea face fata.
Vorbeam cu un amic despre senzatia de refuz, dupa ce ti-ai dorit mult timp un lucru. Ca atunci cand dupa o perioada lunga de infometare ti se pune mancare in fata si organismul varsa continutul stomacului ca refuz, ca protest fata de ceva care a lipsit atat de mult timp incat ajungi sa crezi ca poti sa supravietuiesti fara sa ii simti lipsa. Poate ca asta este sursa nehotararii mele, a fricii, a dezgustului.
Mi s-a spus mai demult sa scriu ceea ce aud si imi place, pentru ca persoanele care au rostit acele cuvinte sa si le poata aminti si crede din nou in ele. M-am transformat intr-un fel de scrib, de redactor de vise si de Universuri tranzitorii care nu imi apartin acum, si am constatat ca ideea aceasta nu functioneaza. Recitesc doar cuvinte goale, pe care nu le mai simt cu adevarat, si nu incetez sa ma minunez ca am putut gandi asa ceva, ca am putut sa o spun, sa o scriu, sa o cred. Sa cred ca lucrurile marunte te pot face fericit, sau mai bine spus ca ceea ce te poate face fericit este cu adevarat definit de cuvantul "marunt" vreodata.

Poate ca o pata mare de culoare nu inseamna decat ca privesti lucrurile prea de aproape, si de undeva departe ea capata o semnificatie aparte.

Ziarul - "Bariere" 14.04.2008

2008-04-18T13:12:00.000-07:00

Cred ca revelatiile nu sunt ceva ce poti pastra, ci o stare de moment, pe care trebuie sa o tii minte si sa incerci sa crezi in ea si dupa ce nu o mai simti. Ma intorceam de la Bucuresti la Iasi cu masina. Mi-e destul de frica de viteza pentru ca am tot auzit povesti cu accidente. Am simtit cum ma adanceam in scaun pe masura ce masina accelera pana la o suta de Kilometri la ora, apoi dincolo de viteza asta. Cred ca atunci s-a rupt in mine o bariera a fricii care m-a facut sa imi doresc sa tip, sa plang, sa rad, sa iubesc, toate deodata, si inca multe altele. Cred ca am trait revelatia ca daca e, poti sa mori in cele mai stupide si neasteptate moduri, si ca totul este o loterie. Spun ca a fost o revelatie, pentru ca niciodata nu crezi cu adevarat cliseele de genul acesta, nu reusesc sa atinga nimic din tine. Eu am simtit asta ca pe un adevar atunci, si cred ca undeva, cand toata starea aceasta a incetat, am ramas cu ambitia de a-l crede in continuare.

Ziarul - "Fotografie de familie cu necunoscuti 1" 10.04.2008

2008-04-18T13:11:00.000-07:00

Cand citesc "A trai pentru a-ti povesti viata" de Gabriel Garcia Marquez nu ma pot abtine sa nu resimt o umbra de invidie fata de fundalul familial peste care isi asterne el povestea, fundal care l-a inspirat foarte mult in romanele sale. Ma gandeam ca eu nu am o astfel de zestre de intamplari ciudate de la care sa pornesc cand construiesc o lume noua in scris.
Totusi am vorbit cu mama si am descoperit ca ascunse bine in memoria bunicilor mei se afla intamplari la fel de potrivite pentru povestit, dar ca, dintr-o timiditate specifica familiei noastre, sau din pudoare, nu prea se vorbeste despre ele. Strabunicii mei au niste povesti obscure si usor neclare pentru mine, pentru ca sunt pierdute adanc printre amintirile decrepite ale unei copilarii dominate de contradictii. Bunicul meu de pe mama, la care tin foarte mult pentru ca e ca un copil mai mare in tot ceea ce face in afara de serviciu, s-a nascut intr-o familie numeroasa. A fost unul dintre ultimii copii ai mamei sale, care a murit la o nastere, cand el avea cam noua ani. Erau opt frati buni, si dupa recasatorirea tatalui sau a mai avut opt frati vitregi, totalul nasterilor din familia sa ajungand la douazeci si patru, dintre care au trait doar cei saisprezece. Mama lui era fiica de notar - si mama afirma cu o oarecare nesiguranta ca se numea Elena - si s-a casatorit din dragoste cu tatal lui la varsta de 16 ani. A murit la putin peste treizeci de ani, petrecandu-si aproape toata perioada cat a fost maritata fiind insarcinata. Bunicul a iubit-o mult, si ii simte lipsa mereu. Nu cred ca isi aminteste cum arata mama lui, si de asta evita sa discute despre asta.
Acum cativa ani, cand a fost operat de inima, a povestit in salonul in care era internat lucruri pe care mama nu le auzise niciodata. I le-au povestit ceilalti cand astepta sa iasa bunicul din operatie. Si-a dat seama ca, pentru proprii copii, uneori esti mai strain decat pentru ceilalti. Undeva, in familia noastra, cred ca nu s-a stiut niciodata cu adevarat cand trebuie trecuta granita dintre parinte si copil pentru a ajunge la frontiera mai larga dintre un om matur si un om matur. A ramas o gaura de neacoperit, o ruptura care in anumite momente e mai mare decat rupturile dintre oamenii straini, pentru ca aceia nu se ascund la fel de constiincios unii de altii cum se straduiesc parintii sa o faca fata de copii in familia mea. Asa incat stiu ca pe a doua sotie a tatalui bunicului meu o strigau Ileana si ca eu port numele a doi strabunici - Toadere - Teodora.
Cred ca stiu acum de unde a mostenit mama caracterul ei si modul ei de a privi lumea. Dupa ce a depanat povesti despre familia noastra am inceput sa simt un fel de solidaritate stranie fata de ea, ca si cand as fi inteles brusc ca nu prea ai cum sa decizi prea multe lucruri in viata. Si ca, pana la urma, orice ti se asterne in cale, va fi bine, chiar daca nu un bine imediat.
Multumesc pentru ca ai spus ca "Oamenii valoreaza atat cat valoreaza iubirea lor pentru altii, si nu iubirea altora pentru ei.". Sper ca asta sa ma rascumpere candva, presupunand ca exista bine si rau si vreo pedeapsa sau vreo rasplata pentru faptele tale. Pe mine si cateva generatii de parinti si bunici dinainte.

Ziarul - "Naufragiu" 08.04.2008

2008-04-18T13:10:00.001-07:00

Ma intreb daca atunci cand te analizezi cu luciditate si constati ca ai comportamentul unui nebun, gestul in sine anuleaza posibilitatea ca tu sa ai dreptate. Acest mic paradox ii impiedica probabil pe psihologi sa isi semneze singuri internarea la ospiciu, asa cum ma impiedica pe mine sa trag o concluzie in privinta integritatii mele psihice. Cred ca s-au ciocnit in mine niste contradictii, atat de puternic incat s-au anulat unele pe altele si au lasat un fel de gol linistit. Din multitudinea de idei care imi treceau cu brutalitate prin minte in fiecare moment, facand zgomote de neinteles, nu a ramas niciuna clara si puternica. Un suras amar mi se intindea pe buze gandindu-ma la toti cei care cauta un "scop mai inalt" existentei. Adevarul este ca nu cred ca ai cum sa gasesti asa ceva. Scopurile sunt cele mai meschine plasmuiri ale imaginatiei noastre.
Cred ca am devenit in mintea multora un fel de reprezentant al adolescentei prelungite, cu toate reactiile mele cu tendinte "anarhiste". Mi s-a spus ca tot ce scriu aici este un gest inutil, si probabil ca avea dreptate, nimeni nu are nevoie de "bajbaielile" altcuiva. Cred ca pe mama a dezamagit-o foarte mult lumea si se straduieste sa ne protejeze pregatindu-ne cu unele mai mari care pornesc din sufletul ei. Ei nu stiu sa ii intind mana, asa cum o fac pentru alti naufragiati. Nici nu as putea sa spun daca gesturile astea vin din dragoste, sau din altceva din sufletul meu ce nu stiu sa numesc acum.

Ziarul - "Catre Don Quijote" 03.04.2008

2008-04-09T11:52:00.000-07:00

Raman descumpanita in fata colii albe ce se deschide in fata mea. Caut un mod de a scrie despre libertate. Nu as sti sa o definesc nici acum, cand am vazut-o oglindita in ochii unor oameni. Stiu insa ca nu depinde de nimic altceva decat de tine insuti. Nu stiu daca o mostenesti genetic sau daca o inveti. Nu as putea sa o definesc sau sa o explic. Cert este ca tanjim cu totii dupa ea, atunci cand nu o simtim. Probabil ca toata discutia asta a pornit de la imaginea leoaicei din carul de circ, acea silueta eleganta, ferma si greoaie, care s-a intrezarit cateva clipe printre gratii.

Nu cred ca pot gasi cuvinte sa explic emotii, nu cred ca stiu de ce le simt, si nu cred ca are vreo relevanta acest element. Nu am raspunsuri la orice intrebare, si nu pot sa dau sfaturi. Pot sa fiu alaturi, atunci cand inoti in mocirla, insa nu te pot scoate de acolo. Esti singurul capabil de asta, eu pot doar sa te prind de mana atunci cand tu mi-o intinzi, pot sa te tin la suprafata, insa gestul trebuie sa iti apartina, ridicarea trebuie sa fie a ta, tu trebuie sa vrei sa iesi de acolo. Pana atunci am sa te urmez cand te indrepti spre Morile de Vant si am sa te privesc cum iti porti luptele. Numai pentru asta iti sunt alaturi, esti singur in tine si cu tine, si nimeni si nimic nu poate face ceva sa schimbe asta.

Ziarul - "Colaj" 21.03.2008

2008-03-31T04:09:00.000-07:00

Ma mai plimb uneori cu senzatia ca port de mana pe cineva drag, ca ma urmeaza in liniste peste tot, si ca uneori imi raspunde acelor ganduri neformulate clar. Nu prea pricepe nimeni plimbarea asta a mea in doi. Ne-am obisnuit cu totii sa ii inchidem departe de noi pe cei care indraznesc sa creada in lucruri care nu pot fi catalogate ca fiind "reale". Daca intregul concept de divinitate nu ar fi coborat adanc in sufletele noastre probabil ca am fi avut azilele de nebuni intesate de credinciosi. Pana la urma o credinta atat de "abstracta" este considerata "nebunie" numai daca nu reuseste sa se generalizeze. O "nebunie" colectiva isi castiga titlul de "religie". Nu stiu daca lumea mai poate trece printr-o revolutie spirituala unificatoare. Nici nu stiu daca ar avea nevoie de o unificare la acest nivel. Insa exista ceva pervertit de o maturitate a umanitatii, ceva care ne-a rapit aproape tuturor acea inocenta care sa ne permita sa cautam raspunsuri in alta parte decat in noi insine.

Stateam cu un album de fotografii vechi in brate, si priveam la toti cei pe care nu i-am cunoscut, si al caror nume uneori nici nu il stiu, care imi intorceau zambetul din fotografii alb-negru cu marginile decupate in modele demodate, din clipele acelea ale lor, trecute in fata aparatului foto. Instantanee cu fragmente de viata, personalitati intregi ciuntite pana la dimensiunea unor secvente fugare si neclare blocate de obiectiv pe un film vechi. Aceeasi senzatie am avut-o pentru cateva clipe ascultand vocea lui Jim Morrison si realizand ca a ramas imprimata, blocata in timp pentru totdeauna in momentul inregistrarii, impreuna cu tot ceea ce a insemnat el in acele cateva minute de melodie. Ne obisnuim atat de mult cu aceste "viziuni" in intimitatea unui trecut care nu a fost al nostru, incat nu ne mai uimeste atat de des posibilitatea aceasta de a transcende limitele spatiale si temporale. Avem o mica masina a timpului, numai ca merge doar in trecut si numai pentru ceea ce ramane mereu imprimat undeva, fie pe hartie, pe banda audio, fie in sufletele noastre.

Cuvintele nu pot schimba mereu lumea, si mare parte din puterea lor rezida in interesul fata de persoana care le-a emis.

Nu am retete pentru o viata perfecta, nu am nici macar una pentru o viata frumoasa. Totul tine de gust, pui in amestec elemente dupa propriile preferinte, si speri ca la sfarsit sa iasa ceva bun, sau macar digerabil. Probabil ca ceea ce ne sperie pe noi la trecerea timpului, si ceea ce ne determina sa fim atat de egocentrici este tocmai faptul ca nu cunoastem timpul inainte de nasterea noastra, nu i-am simtit trecerea continua. Nu am cunoscut Universul inainte de existenta noastra, deci pentru fiecare dintre noi, el este doar atat cat poate fi cuprins de "Eu"-ul sau, atat cat poate fi cunoscut in timpul pe care il petrecem in forma umana. Universul incepe si se termina, literalmente, odata cu noi si este ceea ce putem atinge cu gandul sau cu o intindere de brat. Suntem centrul lui pentru ca se extinde pe masura ce il gandim, suntem creatorii lui pentru ca il percepem prin prisma subiectivitatii noastre, suntem Universul pentru ca el trebuie sa incapa in "Eu". Desi nimeni in afara de noi insine nu poate simti asa, lumea se termina odata cu noi insine.

Melodie atasata : Paolo Nutini - Autumn

Ziarul - "Cumulonimbus" 18.03.2008

2008-03-18T12:56:00.000-07:00

Pierdut printre nimicuri naucitor de colorate, statea cuminte si astepta sa se aplece cineva peste el sa il ridice. Statea acolo de foarte mult timp, insa nu incetase vreodata sa isi etaleze mandru speranta ca asta se va intampla, totusi, candva. Era ca la un fel de bazar, pe o tejghea, cu trecatori privindu-l lung, fara sa il observe, printre toate celelalte lucruri la jumatate de pret. Insa nu avea altceva de facut decat sa stea cuminte si sa astepte. Isi intinse aripile gri si picioarele cu ghete scalciate, se zburli in vant si ramase asa, in timp ce trecatorii se rareau in jurul sau. Cand a inceput sa ploua a ramas singur in strada, cu aerul pierdut al unei vrabii plouate, la fel de decolorat ca si cand ar fi fost o jucarie perisata, intoarsa cu cheia si lasata sa se invarta schioapa in gol. La picioare i se aduna o balta de proportii diluviene, de sub care ghetele scoteau rareori bulbuci de disperare, ranjind apoi resemnate cu toate degetele de la picioare.
Ploase deja timp de trei zile cand se misca din nou, trecatorii rari de pe strada obisnuindu-se cu imaginea sa de gargouille. Hainele incepusera sa dea semne de putrefactie pe el, sfasiindu-se mai rau pana cand ramasera niste zdrente infasurate in jurul soldurilor. Isi stranse aripile pe langa el de rusine si continua sa astepte zambitor, privind undeva spre orizontul betonat.

Probabil ca asta e varsta potrivita pentru realizarea acelui amestec complicat care ne permite sa iubim statornic si sa speram in acelasi timp ca va dura o vesnicie. Sa fim idealisti si puternic atasati in acelasi timp. Sa ramanem in acelasi loc, sub ploaie, pana ne totolotim de tot si devenim maturi, ne pierdem visele ca pe niste haine putrezite si ne invaluim rusinati in ceea ce trebuia sa ne ajute sa zburam. Privim mereu spre un orizont de care nu incercam sa ne apropiem, ca si cand ar trebui sa vina el inspre noi, o lume frumoasa obturata de noi insine, de dezamagirile noastre carora nu putem sa le dam drumul usor pentru ca sunt proprietati valoroase adunate in timp cu multa truda, de tristetile monotone care ne topesc in depresii pana devenim mase fara forma de pasta gri, o jucarie care bate pasul pe loc pana cand i se termina de invartit cheita. Da, asta trebuie sa fie varsta acestei minunate alchimii.

Ziarul - "Drumul parte a imaginii destinatiei" 15.03.2008

2008-03-18T12:55:00.000-07:00

Am constatat ca ceea ce scriu, in general, aici, are mai mult o valoare sentimentala, si aceea temporara. Am facut un fel de arhiva online, denumita simplu blog, insa unde articolele nu vor fi niciodata publicate in acelasi timp cu Ziarul. ( www.distortinglens.blogspot.com ). Am avut indoieli daca sa il fac, am indoieli acum daca sa il pastrez. Insa deocamdata e deschis cititorilor. Am constatat citind din urma ca uneori nici macar eu nu am rabdare cu mine insami din trecut, nu ma mai inteleg pentru ca trairile acelea au trecut si au lasat in urma lor principii mutilate sau imbunatatite ca si conceptie.

M-am intrebat deseori de ce scriu, de ce ma incapatanez. Si un raspuns clar nu am gasit. Banuiesc ca este o combinatie de narcisism - care ma face sa consider ca am dreptul de a cere atentie pentru toate ineptiile pe care le gandesc - incercare de a arata lumea prin ochii mei - de unde si ideea de "distorting lens" - si tentativa de a ma imprima in sufletele celor care citesc.
Astazi am umblat cu mama prin librarii si am dat peste o carte care se numea "Cartea cartilor uitate", parca. Pe coperta din spate era realizat un rezumat al povestilor unor manuscrise pierdute. Unele abuziv si altele voluntar. E o problema de identitate, scrisul asta, pentru mine. Ma defineste, cumva, ca si cand ar exista o panza pe care o mazgalesc tinand mereu palma cealalta in acelasi loc. Va ramane o pata alba, o silueta a mea acolo, fara sa imi fi facut cu adevarat portretul. Mi se pare un act echivalent cu o crima sa distrugi un manuscris valoros si unic - distrugi vocea autorului. Ma intreb ce trebuie sa simti atunci cand iti distrugi singur ramasitele acestea de ganduri. Singura varianta, in afara de "dezamagire" este cea de negare a valorilor pastrate acolo. Ceea ce inseamna sa negi drumul parcurs pana la forma din prezent a personalitatii tale.
Probabil de asta nu am sters pana acum blog-ul arhiva. Drumul este o parte a personalitatii tale. Drumul este o parte a imaginii destinatiei.

"Stop chasing shadows, just enjoy the ride"

Ziarul - "Batalii" 11.03.2008

2008-03-18T12:52:00.000-07:00

Ma gandeam azi la toate razboaiele pe care le-am purtat pana acum. Nu a existat niciunul pierdut, ci doar cateva care asteapta represalii sau la care am renuntat. Fiecare lupta pe care am dus-o, fiecare aliat, fiecare oponent, nu au facut decat sa contureze harta a ceea ce inseamna "Eu". E un tinut ciudat, asta pe care l-am conturat pas cu pas, batalie cu batalie. Si fiecare front nou inseamna un potential de expansiune, o tentativa de cunoastere. Toate gesturile mele sunt asadar egoiste pentru ca au in centrul lor aceasta pofta de a creste. Fiecare granita pe care o am este un front, activ sau nu, o limita pe care doresc sa o imping sau sa o desfiintez. Cu cat ai un spatiu mai mare, cu atat perimetrul creste, si cu atat ai mai multe fronturi de infrant. Cred ca am decis candva ca sunt putin obosita, probabil de aici tentativa ciudata de a pastra pace cu ceea ce se afla in afara lui "Eu". Fiecare lupta este un act de egoism.
Cat despre Univers, atat cat l-am descoperit eu, deocamdata, nu este o imagine alb-negru. Nu numai ca nu are valori absolute si contrarii, insa are atatea variabile si culori incat nu ii poti pune elementele in pozitii diametral opuse. Si este o dovada de autolimitare sa nu le privesti pe cat mai multe dintre ele, incercand sa le observi pe toate.
Umanitatea are probleme de perceptie. Individul, cand focalizeaza pe un anumit element, le ignora pe toate celelalte, impingandu-le la marginile perceptiei. Toate emotiile dominante sunt focalizari exclusive asupra anumitor elemente. Mie imi place sa ma joc cu atentia altora.

Ziarul - "Opusuri" 08.03.2008

2008-03-12T15:55:00.000-07:00

Unul dintre privilegiile drumurilor catre Bucuresti este acela de a prinde rasaritul din tren, printr-o fereastra intitulata pompos "panoramica", deasupra unor campuri sau paduri, departe de "civilizatia" noastra... desi urmele ei se gasesc imprastiate peste tot neglijent in mormane de gunoaie sau in resturi aruncate aleatoriu. Intr-un moment din acesta, Vineri dimineata, am privit putin asupra a ceea ce se intinde in jurul nostru. In masa asta amorfa de indivizi nemultumiti nu am vazut prea multi care sa fie dispusi sa ceara o schimbare intr-un mod care sa o aduca, sau mai mult, sa o infaptuiasca ei insisi. Ma gandeam ca ceea ce numim "evolutie" sunt doar mutatii fericite, care nu au fost in detrimentul speciei. Fie ca au insemnat mersul biped, cu adevarat folositor din cate se pare pentru noi, sau doar rarirea parului de pe corp, nu a contat atat timp cat nu a afectat capacitatea de supravietuire a speciei. O schimbare nu inseamna mereu o imbunatatire semnificativa. Totusi atunci cand te opresti din schimbare, cand nu evoluezi, cand stagnezi intr-un stadiu si devii inadaptabil la ceea ce se afla in jurul tau, patesti ceea ce au patit dinozaurii, insa la nivel spiritual : la un cataclism emotional ajungi in pericol de extinctie. Binecuvantarea adusa de nestatornicia umana este aceea ca sunt putini cei care ajung in aceasta situatie.

Suntem bucatele dintr-un puzzle imens pe care nu il putem privi in ansamblu decat desprinzandu-ne din locul nostru si ajungand undeva deasupra, intr-un punct cu vedere deschisa pentru a observa toate imbinarile frumoase ale Universului. Ma intreb daca asta inseamna pozitia divina asupra vietii noastre, sau daca ea inseamna sa fii atat de privilegiat pozitionat incat sa nu se observe liniile de separare, ci doar ansamblul, desenul armonios format de aceasta imbinare. Poate divinitatea e doar un copil care se joaca punand cap la cap bucatile Universului nostru, si asta a insemnat procesul de Creatie divina in sine. Descoperirea unui intreg. Poate ca singurul lucru pe care trebuie sa il realizam este ca realitatea imaginii pe care o percepem atat de resctrictionat presupune un intreg, ca nu suntem bucatele alaturate ci un desen mare, ca nu exista linii de separare reale, nu exista limitari, nu exista margini. Eu nu incep aici, unde te termini tu, nici invers, nu exista eu si tu, nu exista inauntru si afara, nu exista sus si jos, nu exista antiteze ci doar extremitati diferite ale aceluiasi "Eu".

Probabil ca se observa inclinatia mea spre monologurile legate de formele divinitatii. Asta pentru ca am incetat sa pun la indoiala existenta divinului. Incerc doar sa ii gasesc o forma care sa imi fie credibila ( a crede la nivel de asumare, nu de intelegere ). Divinitatea este. Si cred ca pe deasupra este Tot. Asa incat orice alta definie i-as gasi ar fi corecta si incompleta.

Alex, opusurile nu exista.

Ziarul - "Interferenta" 25.02.2008

2008-03-12T15:54:00.000-07:00

Mi se pare ca scriu un fel de scrisori neadresate, spre a fi citite deschis de oameni prea putin interesati de ele, pentru ca destinatarii initiali au amutit candva.

Nu mai stiu acum daca maturizarea presupune cladirea unor principii sau daramarea unor credinte. Cert este ca Dumnezeu nu mai are in sufletul meu aceeasi forma ca atunci cand eram mica si imaginea lui severa de prin icoane imi parea doar ceva impersonal ca o carte de joc. Totul era un joc atunci, nimic cu adevarat dureros sau serios. Probabil ca acesta este avantajul jocului : nefiind real nu doare. Mereu am jucat cel mai bine jocurile sociale in care credeam ca nu am ce pierde, atunci cand miza mi se parea intangibila si stiam ca nu imi apartine ca sa o risc intr-un joc. Cand ai ce pierde jocul e mai greu si joci mai prost. Esti adult, acumulezi, te atasezi. Risti. Ti-e frica. Cred ca nu iti poate fi frica niciodata, daca nimic nu mai valoreaza suficient pentru tine incat sa crezi ca il poti pierde. Si totusi reusim sa traim in frica mereu. Nu pentru ca pierderile noastre ar fi atat de mari, ci pentru ca vrem sa le vedem ca fiind dureroase. Falsele idealuri ( caci sunt tangibile ) materiale, o multime de notiuni complexe si abstracte cum ar fi admiratia, renumele si pozitia sociala, tot ceea ce am cladit pentru a da nume frustrarilor noastre, nu genereaza decat gelozii de moment care devin nule in fata unui eveniment afectiv important. Luptam, e o forfota si un vacarm imens in afara noastra si in noi si alergam fara sa stim unde zi de zi. Pentru ca jocul inainteaza si noi nu trebuie sa pierdem nimic. Poate ca nu mai stiu nici eu exact ce este valoros pentru un om, pentru ca nu as putea numi acum altceva mai important decat Sinele insotit de liniste si de intelegere ( cumul de cunoastere si toleranta care rezulta in dobandirea intelepciunii de a putea iubi neconditionat ). "Dragostea" e doar in concept vandabil din filme si din carti cu femei si cu barbati care transforma tragicul in arta.

Ziarul - "Faurar" 22.02.2008

2008-03-12T15:53:00.000-07:00

E Februarie, Februarie asa cum a fost si anul trecut Februarie, si mirosul asta repetitiv de primavara nehotarata ma scoate din casa si ma amesteca pe toate drumurile mele cu amintirea unor lucruri nu indeajuns de vechi incat sa le fi acoperit praful toate culorile. Am gust de cerneala muscata din stilou la mese obscure, prin localuri unde e in permanenta seara, am degetele manjite de foaia care ti se usuca tie sub palme pe masura ce o citesti, am culoarea asteptarii si a unui dor ciudat care m-a cuprins si m-a facut irationala. Asta ca sa iti raspund intrebarilor uzuale.
Acum respir mirosul de cerneala uscata si de cuvinte nespuse peste tot. Pe aleile pe care ne mai petreceam cateva ceasuri in frig ascultand lucruri pe care nu ni le adresam in dialoguri. "Necuvinte". Amintiri neadresate, vezi tu, pentru ca nu am curajul sa iti descriu fiecare detaliu a ceea ce esti, asa cum mi-l amintesc, poate distorsionat insa clar si coerent. Mi-e teama sa nu se potriveasca si sa te recunosti in sunetul rasului, in culoare si in voce.

M-am speriat azi, mi-am dat seama ca am uitat, aproape, trasaturile, vocea, discutiile. Si nu mai gaseam justificarea pentru ceea ce simt atunci cand te caut, ca si cand pierdusem toate motivele pentru care imi lipseai. Toate gandurile care gravitau in jurul imaginii acesteia s-au risipit si au lasat din nou acel gol care vroiam sa se deschida in tine. Un gol mare, de neacoperit decat de forma care ii fusese sustrasa fara stire. Totusi, ca palpaitul televizoarelor vechi, dupa cateva salturi imaginea a revenit la locul ei desfasurand tot filmul discutiilor noastre.

Poate mai bei cafea, si mai fumezi asa, ca viciu ocazional de imprumut, mi-e dor de ce stiai sa fii.

Ziarul - "Adictie" 21.01.2008

2008-03-12T15:52:00.001-07:00

Gandindu-ma acum la dialogul nostru mai vechi, pe vremea cand inca ne vorbeam serios, mi-am dat seama ca aveai dreptate : daca intelegeam cu adevarat ceea ce imi spuneai atunci, ar fi fost suficient incat sa sa ma salvez de toate depresiile care au urmat.

Din nou incepe sa sune ca o scrisoare adresata : suma cuvintelor nespuse. Uite ca ceea ce e cu adevarat marcant sufleteste nu se pierde. Poate ar trebui sa vorbim mai putin si sa spunem mai multe. Sunt tentata sa iau o tigara in mana in timp ce scriu, doar asa, de dragul atmosferei, pentru ca imi place atat de mult sa ma simt boema si singura. Imi place sa imi aleg momentele de singuratate : a devenit o dependenta, m-am obisnuit cu ea si o chem de cate ori simt nevoia. Imi pot trai singuratatea in orice tacere, in orice pauza de la participarea mea la viata sociala, oriunde si oricand, o respir ca pe un praf linistitor - pentru ca singuratatea vine ca un praf uscat pe care il inspiri si se umezeste intai in gura, devine amarui, apoi coboara pana in stomac, il strange, apoi apasa putin, si cand simti ca nu mai poti sa respiri din cauza ei iti ofera liniste ; seamana cu starea dintre somn si realitate. Apoi un zgomot, orice perceptie acuta te trezeste.

Eu imi port cheia la gat : ca sa nu uit ca mi-am asumat limite. Cheia asta, pe care am ales-o si o pastrez, simbolizeaza elementele pe care nu le-am putut deschide ca sa patrund prin efractie, sa fac invazie, sa eliberez, sa ocup, sau cum le mai spuneam pe vremuri. Am pastrat-o ca sa imi aminteasca de perioadele cand imi doream sa fac toate astea.

Imi place cum crezi ca stii, ca ma cunosti, ca sunt un tipar - s-ar putea sa ai dreptate, insa suna jignitor.

Ziarul - "Intrerupt" 06.01.2008

2008-03-12T15:50:00.000-07:00

"Stii ca nu e nimic in lumea asta care sa ne opreasca sa fim fericiti decat noi insine? Avem toate motivele sa fim fericiti. Toate. Nu stim sa apreciem. Nu facem decat sa fim nemultumiti prin simplul fapt ca vrem mai mult."

Uite, vezi, eu nu reusisem sa imi formulez asta atat de simplu astazi. Trebuia sa mi-o spui tu. Asta a fost mereu greseala mea. Cel mai frumos este sa iesi din ceva atunci cand atinge apogeul. Inainte sa intre in declin. Sa stii sa pasesti afara, sa eviti sa transformi partea frumoasa intr-o amintire aproape neverosimila. Azi dimineata am plecat tanjind dupa mai mult somn, insa a meritat fiecare secunda de trezie, pentru ca unele clipe sunt frumoase si atat. Nu e nevoie sa le repeti si sa le banalizezi. Nu e nevoie sa le prelungesti. E suficient sa te marcheze o data puternic ca sa ti le poti aminti la nesfarsit mult mai detaliate si mai acute decat daca s-ar fi repetat. Tocmai pentru ca au fost unice. Si dimineata am gasit in mine puterea de a nu cere mai mult. Mereu dimineata am credinta ca nu trebuie sa ma agat de nimic, niciodata. Am certitudinea si seninatatea de a putea da drumul lucrurilor care mi-au placut atunci cand se cer eliberate.

Si zambesc acum, datorita tie si pentru tine, pentru ca ai spus ceea ce ai spus asa, ca si cand ar fi fost o remarca de facut pe fuga. Ai spus ce, si cand trebuia ca sa ajunga in sufletul meu. Si admiratia este reciproca de ceva vreme.

Ziarul - "Cafeaua" 02.01.2008

2008-03-12T15:49:00.002-07:00

Scriu de atat de mult timp aceste false articole si in acelasi timp la fel de false epistole, incat nu mai stiu ce astept sa se intample cu ele. Sunt false pentru ca nu sunt nici obiective, nici suficient de subiective incat sa fie personale, si astfel mint pe oricine ar incerca vreodata sa le clasifice.

Vorbeam cu mama. I-am spus ca acum nu mai astept nimic, imi este suficient sa iubesc si nu vreau sa stiu daca sunt iubita inapoi. Ca am renuntat sa ma zbat, ca am aflat si eu ca in astfel de relatii este datoria ta sa faci tot posibilul, sa daruiesti tot ce poti darui. Si ca daca o faci fara sa astepti nimic, nu se va epuiza niciodata resursa ta secreta. Mama a spus ca asta inseamna iubirea adevarata. Probabil ca fericirea inseamna sa iti dai seama ca iti dorersti ceea ce iti apartine deja.
Nu stiu ce valoare spirituala sau estetica vor avea cuvintele astea pentru tine, care le citesti cu atentie si uneori fara deschidere sufleteasca pentru a pricepe ceea ce trebuie. Dupa cum spun multi, usile te intampina inchise, daca ai chei iti deschid o lume noua, fantastica, asa cum nu ai mai vazut. Insa te intampina inchise... si factor esential, cheile, sa nu uitam de ele. Fara sa am cheile tot ce scriu aici ti se va parea cel putin pueril. Fa-mi o copie si las-o sub pres, sa te pot scoate pe usa afara din cand in cand, sa iti arat cum e Universul dincoace. Prin geam nu simti lumea de afara. Da, am renuntat sa fortez yala ca sa intru. Nu mai ai de ce sa te temi acum.

Ma plimb in acelasi parc, acum acoperit de zapada. Nu pot sa ma asez, e rece si acoperit de un strat gros de gheata orice loc pe unde ne-am purtat pasii. Inchid ochii; imaginea mea asezata pe baca, primavara, leganandu-mi picioarele incrucisate cu miscari lente, dincolo de mine se vad petale cazand din merisorul salbatic de langa banca; inchid ochii si ii deschid in parc iarna. Poate intr-o zi am sa fiu destul de mare incat sa nu fac lucruri prostesti pentru lumea ta. Pana atunci ramai captiv in mintea mea cu surasul tau stramb cu tot si cu petalele de merisor cazand pe langa tine.

Ziarul - "Confesiuni" 29.12.2007

2008-03-12T15:49:00.001-07:00

Reia-ti ritualul. Nu tin la monotonie insa pot intelege unele tabieturi. Aseaza-te confortabil si soarbe-ti cafeaua, fa ceva ca sa iti ocupi mainile. Daca mai citesti, ma bucur sa ne intalnim asa. Vezi tu, sunt aici in fiecare cuvant, fiecare litera a aparut pentru ca am ales eu asta, fiecare cuvant pe care il spun se vrea a fi parte din mine. Cica ar avea Kant o teorie - si eu am auzit de la altii - conform careia divinitatea exista pentru simplul fapt ca o gandim. Asta inseamna ca va fi macar o persoana care sa se regaseasca in toata vorbaria asta.
Daca ma gandesc bine, dragul meu sambure de imaginatie, te-am invocat fara sa pot afirma ca am vreo idee anume. Simteam nevoia de ceva companie. Stii tu, discutii absurde in mijloc de noapte, atunci cand nimeni nu are nevoie de ele. O teoretizare a Eu-lui si o abstractizare a simturilor care sa iti permita sa te crezi ceva mai original.

- Nu e ciudat cum incepem fiecare dialog fara sa stim unde vrem sa ajungem ?
- Ai ajuns vreodata undeva discutand ?
- Am plecat putin din mine. Mereu plec din mine ca sa ma intorc in mine. Numai ca bucla asta in afara lui Eu ma ajuta sa ating si alte "Eu"-uri.
- Stii ca niciodata nu esti cu adevarat in tine sau in afara ta; "Eu" este doar o limita pe care ti-o impui. Nici "eu" nu sunt in afara ta, fara sa iti tin loc de constiinta.
- Poate ca asta explica senzatia de singuratate absoluta a omului.
- Cand "Eu" devine atotcuprinzator si omniscient nu mai duci lipsa nimanui pentru ca esti intreg; intreg si autosuficient, niciodata singur. Senzatia de singuratate absoluta a omului vine din incapacitatea lui de a se vedea ca parte integrata si in acelasi timp cuprinzatoare a intregului. Omul este singur pentru ca se apeleaza mereu pe sine cu persoana a treia raportat la divinitate.
- Si "Eu" ar trebui extins la intreg ?
- "Eu" nu exista decat atunci cand vrei sa iti pui singur o colivie in jur. "Eu" nu inseamna "Ego", diferenta dintre ele fiind ca "Eu" este nelimitat. Nu poti sa spui ca "Ego"-ul tau este cel care controleaza intregul, "Eu"-ul o face depasind limitele pe care "Ego"-ul ti le impune cand iti da titulatura de "Individ".
- Nu ai fost niciodata in afara mea strict.
- Fara sa exist in tine ca gand nu puteam sa exist in altul ca realitate.

Ziarul - "Absurdul" 28.12.2007

2008-03-12T15:48:00.003-07:00

ZIUA XI - PostEpi...

[ ramane putin in dreptul usii, da sa paseasca mai departe si se opreste cu un oftat. se aseaza in genunchi, indeajuns de departe, cu mainile impreunate in poala. degetele asteapta nelinistite intr-o lupta tacuta. asculta. isi da seama dupa putin timp ca nu aude nimic. peste usa au mai crescut zgarieturi proaspete, peste ale ei si zavorul e smuls. usa se tine inchisa. ii e frica. tace pentru ca ii e frica sa vorbeasca. ]
[ el o simte. isi acopera urechile ca sa se auda in tacerea aceea. isi acopera ochii ca sa se vada. isi acopera buzele ca sa poata vorbi. ramane in picioare langa usa, cu fruntea rezemata de lemn. ]
[ ea se ridica. se misca inspre usa cu gesturi mici ca sa fie sigura ca nu o atinge. ]
- Mi-a fost atat de dor de tine.
[ ea rasufla. nu isi daduse seama ca isi tinuse respiratia atata timp. asteapta. ]
- Daca iti deschid usa, domnisoara, vii sa vezi ?
- Te vad mai frumos cu ea inchisa.
- Mai stii sa faci invazie ?
- Nu cand te pazesc atatea lacate. Stii care e partea cu adevarat dificila cu intratul undeva, domnule ?
[ tace. asteapta sa i se spuna. pune palmele pe tocurile usii. ]
- Ca sa poti sa intri undeva trebuie intai sa iesi din tine insuti. Si apoi sa te oferi captiv unor pereti necunoscuti. Tu stii sa privesti, domnule ?
- ...
- Sa privesti prin tine insuti ca si cum ai fi dincolo de tine si ai privi lumea printr-o usa de sticla.
- Cum e lumea privita prin tine, domnisoara ?
[ tace putin privind in jos. zambeste. ]
- Aici, totul este din oglinda, domnule. Fiecare caramida, fiecare fir de praf iti reflecta imaginea la nesfasit. Un haos constituit din tine insuti, Paradisul lui Narcis. Te repeti la nesfarsit in toti trecatorii, in fiecare atingere, in fiecare cuvant. O lume absurda in care niciodata nu ai sa gasesti surprize.
- Ce este absurdul, domnisoara ?
- Sa nu poti atinge nimic niciodata, nici macar pe tine insuti.
- De asta ti-e teama acum ? Ca nu ai sa te atingi in nimeni ?
- Nu. Mi-e teama ca ne vom oglindi unul in celalalt la nesfarsit.
[ face un pas inapoi, priveste sub marginea usii. el nu are umbra. o cauta pe a ei si nu o gaseste. ]
- Ai plecat, domnisoara ?
- Esti sigur ca suntem vreodata aici ?

Am gasit melodia asta si m-a intors in Februarie anul acesta, cu o dorinta de vals in minte si cu toate amintirile cumulate condensate in emotii. M-a invaluit zapada de atunci, cu frigul si mirosul de tigara din "Casuta", cu plimbarile mele solitare, cu toate zborurile ridicate stangaci cu fiecare conversatie, absurda sau nu, in fine, cu toata iarna trecuta si cu oamenii care imi populau sufletul pe vremea aceea. Si, mai puternica decat a fost vreodata, dorinta de a ma prinde intr-un vals fara sfarsit, pe muzica rasucita intre degete si clape apasate instinctiv, undeva intr-o camera intunecoasa cu fereste inalte, vechi, cu parchet pe jos si un pian uitat in colt, langa perdele intunecoase. Un soare si o lume reci afara, si totusi luminoase, care sa patrunda in Universul acesta prin acea unica fanta a ferestrei. Si sa ma privesc dansand si cantand la pian in acelasi timp.

Ziarul - "Visul" 26.12.2007

2008-03-12T15:48:00.001-07:00

Astazi am stat impreuna la masa. Erai acolo, pe scaunul din fata mea, si ma priveai tacut. Astazi ne-am inteles de minune pentru ca nu am scos niciun cuvant. Ne-am privit doar, atat cat sa ne asiguram ca intalnirea de data trecuta nu a fost un simplu vis, si ca ne putem invada lumile atunci cand simtim nevoia. M-ai urmarit apoi peste tot azi, mergand in ritmul pasilor mei, ceva mai in urma, ca sa poti sa imi pui mainile la ochi din cand in cand si sa ma surprinzi cu o tacere prelungita in care tu luai toate formele dorite de mine. Asa incat am petrecut mare parte a zilei cu ochii inchisi sub palmele tale, ca sa nu te gadil cu genele acolo unde tu iti tii sufletul. Nu vroiam sa razi si sa te recunosc. Vreau sa imi fii strain, sa nu te cunosc deloc, ca sa pot regasi in tine toate chipurile iubite atunci cand nu te vad.

Buna seara. Iata-ne din nou la o discutie amicala, cu o ceasca de cafea in fata. Ce sa fac, uite, ma invart in aceeasi casa in care lucrurile se petrec tot mai absurd. Pisicile dorm ca sa treaca timpul, broastele testoase bat un ritm de secundar cu tot corpul in peretii acvariului, un locuitor incearca sa afle ce ii rezerva soarta in anul urmator si celalalt asteapta sa moara de plictis in fata televizorului, eu ramanand undeva in prim-planul acestui tablou, cu mainile sprijinindu-mi tamplele si cu ochii mari de nesomn si de neliniste.
In tot acest decor a cazut ieri seara ca o bila de plumb o afirmatie pierduta printre multe alte trivialitati amuzante. A produs o unda care s-a estompat pe masura ce s-a largit, fara sa atinga nimic, in drumul ei, care sa vibreze mai departe. Asa incat raman sa astept cuminte sa uit tot ce este dincolo de peretii incaperii, ca sa pot lasa lumea sa ma surprinda si cu altceva decat cu zgomotul sonor si ritmat al timpului, plescaind cu papuci uzi peste sufletele noastre.
Intre ramele aceleiasi poze cu aer decrepit se produc furtuni inobservabile cu ochiul liber si care smulg principii inradacinate puternic care coboara pana in sufletul meu. Micile deziluzii se suprapun peste vise ca intr-un palimpsest, pana cand nu se mai intelege nimic din haosul de linii si de directii. Ca un stalp cu indicatoare contradictorii. Asa incat ramai in mijlocul drumului prostit, asteptand sa iti vina o idee geniala, sa te orientezi dupa soare sau sa iti faci curaj sa dai cu banul sa stii incotro. Asta pana cand se depune praful pe toate emotiile si ies din garantie, expira.

Ziarul - "Legende" 24.12.2007

2008-03-12T15:47:00.000-07:00

Am asistat astazi la demitizarea unui om. De fapt, nu am asistat, ci am ales sa o observ cu o curiozitate ciudata in timp ce imi sorbeam ( mai mult la nivel spiritual ) cafeaua.
Ma bucuram ca nu am reusit sa ma apropii mai mult de unii oameni, indeajuns incat sa le observ in caracter "crapaturile" care mi-ar permite sa ii daram; ca nu au incercat nici ei sa fie mai mult decat niste simpli catalizatori ai reactiilor mele interioare si ca in procesele mele sufletesti nu i-am atras ca intr-un vartej ca sa le inmoi si totolotesc imaginea. Am intuit undeva defectele, si vazandu-le prin ochii cuiva despre care am descoperit ca imi seamana, mi-am dat seama de ceea ce as fi avut eu insami ocazia sa observ daca m-as fi apropiat mai mult. Nu stiu de ce am gasit asta indeajuns de fascinant incat sa scriu. Totusi savurez acum confirmarea faptului ca este vorba despre un om, pana la urma. Un om care imi seamana in greseli mai mult decat m-as fi asteptat vreodata.
Nu este vorba de o satisfactie de a urmari reducerea unui mit personal la stare de element cotidian. Este vorba de curiozitatea cu care imi observ reactiile. Mintea noastra nu deosebeste realul de imaginar. Organele noastre de simt fac insa o diferenta drastica. Pentru a transforma o experienta din dorinta in amintire, trebuie ca organele de simt sa o fi perceput ca reala. Hipnoza ofera posibilitatea perceperii imaginarului ca real de catre creier. Ca sa ducem discutia despre teoriile lui Freud mai departe, "contextul favorabil" pentru a trai anumite stari emotionale este el insusi generat de o stare de hipnoza. Totul se reduce la perceptia realitatii si la capacitatea noastra de a transforma in experiente reale imaginarul nostru.
Cat din ceea ce percepem este real ? Si punandu-mi intrebarea asta parca vad topindu-se realitatea; asta pentru ca imi dau seama ca experientele noastre sunt mai mult sau mai putin constient alese, cel putin la nivel afectiv. Raman uimita cum atat de mult timp mi-am cladit in minte o imagine bazata pe altceva decat pe fapte reale, pentru ca acum sa ma trezesc in fata unui om si sa ii pun din nou intrebarea simpla "totusi, cine esti ?" cu aceeasi curiozitate pe care o aveam cand ne-am cunoscut.
Nu este vorba de deprecierea unui mit, ci de reconstructia lui.

Ziarul - "Globuri" 10.12.2007

2008-03-12T15:46:00.002-07:00

Mi-am luat tubul de desen pe umeri si am plecat. Am fost enervata, apoi trista, pana am ajuns sa imi schimb brusc destinatia si sa ma duc in cafenea, sa beau ciocolata calda, in loc sa ma indrept spre casa. Plimbarea a schimbat multe. Incep sa cred ca transform mersul intr-un gest sacru, intr-un act de cautare si de regasire a sinelui in sine. Distantele au devenit ceva necesar, nu atat la nivel material cat spiritual. Plimbarile sunt un elogiu adus distantelor : le modifica fara sa le anuleze decat spatial. Cand nu ai o destinatie anume, distanta face hazul drumului. Din cauza aceasta plimbarile mele sunt lungi.
M-am oprit la o masa si am comandat o cana de ciocolata calda, am cautat prin rafturi o carte care sa mi se para interesanta, si am ales una subtire. Se numea "Novecento". Am recunoscut repede primele pagini, deoarece am avut ocazia sa vad o ecranizare a cartii. Povestea unui pianist genial, nascut pe un vapor care traverseaza Oceanul Atlantic de cateva ori pe an, care moare fara sa fi coborat vreodata de pe vas. M-a frapat explicatia referitoare la teama acestuia de a pasi pe pamant, data in monologul povestii : un pian are 88 de clape, este usor sa stii ce muzica poti canta la ele, pentru ca sunt in numar limitat; nesfarsitul posibilitatilor pe care i le-ar fi deschis coborarea de pe vas a fost cea care l-a speriat pe pianist : nu ar fi putut sa cante la clapele lumii pentru ca acela este pianul lui Dumnezeu si nu este facut pentru o fiinta limitata. Am citit monologul dramatic fara sa sar pasaje. Am zambit.
Probabil ca sunt clipe din acestea in care unele lucruri simple satisfac cele mai complexe nevoi spirituale. Ca acest miros de cafenea, cu derivatele sale din cacao si cafea amara, clipele petrecute la masa sorbind lichidul fierbinte si dulce care arde gatul cu aroma sa senzuala, clipele petrecute in fata planselor fara o tema anume insa convins ca iti poti mazgali o parte din suflet pe foaie cu creionul si radiera. In scurtele mele momente de intelepciune, cred ca perfectiunea nu este ceva la care tindem, ci ceva ce nu stim sa vedem in jurul nostru si in noi insine. Paradoxul - in limbaj biblic - este ca omul nu a fost alungat din Paradis cand a muscat din Pomul Cunoasterii Binelui si al Raului; nemancand marul pana la capat, a dobandit o cunoastere partiala care l-a facut incapabil sa regaseasca perfectiunea in ceea ce inainte fusese pentru el Paradisul. Asadar, exista Paradisul Inocentei si Paradisul Cunoasterii. Umanitatea se afla undeva la mijloc, adica intr-o forma de Purgatoriu sau de Infern.

Acest Decembrie se va prezenta in culori aprinse.

Ziarul - "Atingeri" 07.12.2007

2008-03-12T15:46:00.001-07:00

Experientele din ziua de astazi s-au concretizat brusc intr-o imagine simpla. Un om isi trage un glonte in tampla. Cade lasand o pata pe perete si liniste. A se interpreta imaginea nu in sensul suicidului, ci in sensul linistii care urmeaza unui zgomot puternic. As fi vorbit de o explozie nucleara, insa gestul glontelui tras in cap mi se pare mai sec. O tragedie colectiva mica, o tragedie individuala mare. Presiune mare aplicata rapid care se concretizeaza in murdarie si in tacere. Omul incepe sa semene cu o pasare care se zbate intr-o colivie pana se striveste de peretii ei. Cand ar fi atat de simplu sa stea cuminte si sa traiasca macar o vreme cu iluzia libertatii. Atat timp cat nu vrei sa le depasesti, limitele nu exista. Ele actioneaza ca restrictii numai in masura in care le atingi.

Fa-mi un ceas care sa isi invarta limbile invers.

Ziarul - "Fabrica de sticla sparta" 03.12.2007

2008-03-12T15:45:00.002-07:00

"Cine a fost de fata in ziua aceea, ar fi putut jura ca a vazut aripi translucide ridicandu-se mari de deasupra bratelor lui, intr-un zbor asteptat pe care amorteala l-a facut greoi."

E surprinzator cum unii oameni ajung sa incapa intr-un cuvant, in cateva litere sau paragrafe. Totusi, cu cat caracterul este mai impozant, cu atat numarul de cuvinte utilizate pentru a-l descrie sunt mai putine. Am recitit de curand cartea "Piticul Rosu" de Michel Tournier. Dintre toate personajele de acolo imi aduc aminte de un barbat in varsta si cu nimic deosebit ca aspect fizic de altii, dar cu o voce placuta. Isi imprumuta vocea unui personaj fictiv pe care il boteaza Tristan Vox ( textul poarta numele de "Tristan Vox" ) si face o emisiune la radio care seduce mare parte din populatia ( in special ) feminina a orasului. Pana la urma, creatorul este ignorat si creatia devine obiectul iubirii celor din jur ( sau iluzia frumusetii ia locul realului ). Secretara barbatului incearca sa se sinucida din dragoste si sotia incepe sa ii scrie scrisori ca unui amant secret.

Nu prea mai am timp pentru plimbari lungi, insa am timp din cand in cand sa ies la balconul de la etajul trei si sa mai fumez cate o tigara. Asa am cateva minute de tacere, cateva clipe in care incerc sa nu gandesc nimic. Timpul se misca din inertie in jurul meu, totul devine imobil, nemiscat, suspendat. Si eu sorb din cafea in tihna, langa balustrada, privind picaturile de ploaie ramase in aer. Am uneori o greata profunda fata de existenta umana, o senzatie aproape fizica ce ma urmareste si ma paralizeaza uneori, nu de dezgust cat de frica de inutilitate. Urmaresc miscarile de musuroi ale societatii si ii constat viteza naucitoare, graba catre ceva ce nu are nimeni timp sa defineasca, doar o graba continua, o alunecare inconstienta prin timp. Si nu pot sa ii invinovatesc. Daca toata umanitatea ar constientiza ca goana aceasta nu are niciun scop, ne-am opri din mers, o vreme, ca sa privim terifiati la optiunile ramase si am constata ca am construit un sistem bazat pe confortul de care nu prea apuca nimeni sa se bucure. Din perspectiva mai de ansamblu, in care noi, ca indivizi suntem anulati in fata maselor din care facem parte, constatam ca unicitatea noastra nu poate fi valoroasa decat pentru un numar restrans de oameni. Iubirea nu e un bun de larg consum, nu e produsa in masa, nu e vandabila si standardizata, nu vine in pachete mari sau mici, nu are instructiuni de folosire si e singurul liant intre indivizi. Toate celelalte elemente se refera la mase de oameni. Nu ma opresc mult timp asupra acestor idei si poate ca si acesta e un mecanism menit sa imi permita sa ma integrez in societate. Reincep sa merg, sa ma grabesc, sa gonesc, de data asta avand ideea posibilei inutilitati a tuturor maruntisurilor care ma fac sa fiu ceea ce sunt.
De asta imi permit cateva minute, din cand in cand, sa fumez o tigara pe balconul de la etajul trei si sa nu gandesc nimic.

Imi iau in mana ochelarii colorati, facuti din cioburi lipite, si privesc prin ei Universul. Acum ai trei ochi, unul special ca sa vada in mine, si doi care sa vada prin mine. Sa iti fiu lentila prin care sa vezi lumea.

Ziarul - "Troian" 27.11.2007

2008-03-12T15:45:00.001-07:00

Ma fascineaza tot mai mult ideea unei forme de existenta pentru care sa nu existe spatiu si timp. O forma de existenta care sa devina materie si sa isi asume aceste coordonate pentru a experimenta. Sa se incarneze, pe rand, in indivizi, creand o discontinuitate spatiala si temporala care sa ii permita sa fie totul in acelasi timp, si fiecare pe rand.

Astazi a nins. M-am trezit intr-un oras alb. Pentru cateva clipe, poate, nu am recunoscut locul si am avut o puternica senzatie de alienare. As vrea sa povestesc acum despre plimbari lungi si despre idei care mi-au venit in timp ce imi simteam degetele inghetand, insa singurul lucru care a inghetat in mine a fost timpul. Pentru cateva secunde pe care nu am curajul sa le numesc perfecte, s-a facut tacere in afara si in mine si am experimentat putin din ceea ce ceilalti numesc "liniste". Am auzit spunandu-se ca lucrurile frumoase ies in calea celor care au rabdare sa astepte. Rabdarea nu a fost niciodata punctul meu forte... Cred ca am preferat mereu sa lupt pentru ceea ce vreau sa obtin, decat sa astept sa imi iasa in cale. Si totusi am intalnit frumusetea.
Daca ar fi sa imi descriu peisajul sufletesc acum, l-as asimila probabil diminetilor de iarna cand iti scartaie zapada inghetata sub picioare si miroase a inghet. Zile din acelea cand e aproape pustiu pe strada si se mai plimba cate un trecator indepartat prin sufletul tau. Cer senin, rautacios de golas si de albastru, cu un soare care se reflecta in zapada inchizandu-ti pupilele pana la lacrimi. Te opresti in zapada, asculti vantul si strangi ochii de la atata lumina. O secventa stralucitoare si rece.
Mai vorbesc poetii, uneori, de incandescenta, si o considera o ardere rapida si fierbinte. Insa stralucirea asta orbitoare de iarna arde mai mult in raceala ei decat orice flacara. E clara si vehementa ca un turture atunci cand cade, ascutita, peste umerii tai.

Ascultam radioul, setat undeva intre doua frecvente de posturi, si auzeam doua melodii distincte. Era destul de usor sa faci abstractie de una pentru a urmari ce se auzea din cealalta, si faceam slalom printre melodii. Am zambit scurt. M-ai invatat mai demult sa jonglez cu realitatile si sa privesc anumite lucruri. Mi-ai spus ca realitatea depinde de mine si de perspectiva pe care o asum, pentru ca suntem cu totii un fel de lentile care o distorsioneaza. Am ajuns amandoi niste jongleuri in mers pe ata subtire si ne aruncam realitatile de la unul la celalalt.

Ziarul - "Vid" 24.11.2007

2008-03-12T15:44:00.002-07:00

"Parfumul asta nu miroase a barbat. Parfumul asta miroase a anotimpuri si a locuri. Parfumul asta miroase a vara care a trecut, si a acasa."

De data asta nu a contat unde am plecat. De cele mai multe ori cand am plecat undeva a contat mai mult drumul. Am vrut sa stau treaza, sa vad rasaritul, si l-am asteptat cuminte, cu ochii la geam. Mi-am dat seama ca asta am facut mereu : m-am straduit sa fiu lucida. Poate ca uneori a asociat starii acesteia o doza mare de masochism, insa am stat si am urmarit atenta totul, asa cum fac cand sunt curioasa.

Cateva ore, cativa Kilometri, pe care ii pot face sa nu mai existe intre mine si alte persoane.

Vor ramane in urma adieri de parfum pe perna, senzatia de strangere de mana si poate un suflet muscat adanc in somn. Insa parfumul ai sa stii mereu de unde vine, si o sa iti miroasa toata viata a vara trecuta. Poate ca ar trebui sa tin minte data si ora la care am incercat sa scriem epilogul acestei povesti. Insa nu stiu daca s-a terminat cu totul. Se spune ca amintirile sunt singurele lucruri care iti confera cu adevarat o identitate. Pentru ca din amintiri sunt alcatuite toate cunostintele tale, si pentru ca, fara traseul desemnat de ele, nu ai fi ajuns, probabil, in acelasi punct. Totusi, eu nu vreau sa fiu acum "departe".

As vrea sa fiu sigura cand spun ca vreau un ragaz, ca vreau sa fiu singura, ca nu mai am loc de nimeni, deocamdata, in sufletul meu. Insa stiu ca am sa ajung acasa, in universul meu paralel, in "acasa parintesc" unde ai sa fii ca sa ma iei in brate, unde lumea de aici va inceta sa existe si unde ai sa faci totul sa fie bine. Nu credeam ca a mai inteles cineva vreodata ca uneori, forma cea mai eficienta de a lupta pentru cineva este sa ii dai drumul.

Ma tot intrebi de ce nu sunt fericita, ce motiv am sa nu fiu fericita. Si eu am sa iti spun ca am nevoie de un motiv ca sa fiu fericita. Si tu ai sa imi spui ca gresesc. Vreau un pervaz si o tigara. Si muzica asta de scufundat in sine, pana la inec, sa te adancesti pana simti ca nu mai ai aer sa te intorci la suprafata. Un drum cu o singura directie, in jos, inspre fabulos, in tot ceea ce ti-a fascinat realitatea, o calatorie unica in tine insuti. O calatorie catre visul absolut. O calatorie catre viata. Fara luciditate. Sau, poate, cu o luciditate care iti permite controlul.

Spuneai ca de unii oameni trebuie sa te vindeci, pleaca din sufletul tau lasand un loc mare, si aproape gol, tapetat cu amintiri. Si in timp, miscorezi locul acela, ca sa nu te sfarami sub propria greutate de la atatea gauri. Nu pentru ca nu a fost frumos, ci pentru ca oamenilor le este frica de vacuum, de vid. Vreau sa fie cald si sa ploua.

"Danseaza. Aici nu te judeca nimeni. Poti sa fii tu insuti."

Ziarul - "Discutie" 15.11.2007

2008-03-12T15:44:00.001-07:00

Ia-ti o cana de cafea in fata, si o tigara, daca fumezi, si hai sa stam putin de vorba. Si eu, de partea asta a monitorului, stau cu o cafea in fata si astept raspunsuri. In fine, o cafea la figurat, insa nu ai de unde sa stii asta.
E fascinanta lumea asta cand nu te uiti la ea. Stai cu spatele si devine imateriala, ceea ce se afla la granita imperceptibilului inceteaza sa mai existe pentru tine. Ti se deschid posibilitati infinite, din care alegi una, atunci cand intorci capul si privesti. Insa in spatele tau, intotdeauna se poate intinde o lume pe care sa o consideri frumoasa, mai frumoasa. Si imi vine in minte imaginea unui om care iti acopera ochii inainte sa il vezi, si asteapta. Asteapta ca tu sa il recunosti. Si, in schimb, zambesti si ramai asa, pentru ca, pentru cateva clipe, poate fi oricine. Sa privesti, sa materializezi o realitate adica, poate insemna sa dai drumul atator altele. Totusi, avantajul realitatii este ca e reala, iti ramane in minte impreganta cu un parfum de "am atins cu sufletul imaginea asta", imposibil de obtinut de la lucrurile care nu au fost tangibile pentru materialul nostru.
Poate ca de asta incercam cu atata disperare sa ne fabricam amintiri. Poate de asta ne dorim atat de mult sa fim tinuti minte. Pentru ca putem fi reali si atunci cand facem parte doar din imaginatia cuiva.

As vrea sa iti pot spune ca discutia aceea a fost mai mult decat o insiruire de cuvinte. Insa acum am eu nevoie de cuvintele care sa ma puna in stare de functionare, si poate ca am nevoie de ele mai des decat altii. Si nu au trecut pe langa mine lucrurile alea, insa au formulat clar niste idei pe care nu le aveam inchegate in propozitii si care au durut, pentru ca le stiu deja. Ca un proiectil gandit, care nu se sfarama ci sfarama in jurul lui. Un glonte sau un obuz distruge mai mult decat niste alice, uneori, sau distruge mai eficient. Si dispersia acestor idei imi permitea sa ma misc in continuare cu betesugul asta sufletesc. Si totusi, nu pot spune inca daca ai facut sau nu bine compactand intr-un mesaj simplu ceea ce nu reuseam sa incheg in propozitii.

Ziarul - "Planare" 07.11.2007

2008-03-12T15:42:00.002-07:00

"Wow. After I jumped, it ocurred to me. Life is perfect. Life is the best, full of magic, beauty, opportunity, and television. And surprises...lot's of surprises, yeah. And then there's the best stuff, of course. Better than anything anyone ever made up, 'cause it's real."

Poate ca de asta e nevoie, din cand in cand, de o saritura. O lasare, o aplecare in gol, acea inchidere a ochilor si senzatia fulguranta de zbor. Poate fara teama caderii am zbura. Fara teama, fara constiinta. Sau, poate, cu credinta ca nu poti sa cazi. Probabil ca asta genereaza scurtele stari de trezie, cand cu ochii larg deschisi, halucinati, privesti lumea si o gasesti surprinzatoare, ii urmaresti toate miscarile si iti par noi. Sa cazi in gol, ce senzatie minunata - si totusi, cand visam asta, ne trezim tinandu-ne strans de cearceaf. E ceva din realitatea asta care nu ne permite sa ii dam drumul. Visam, insa ne agatam de real de fiecare data cand imaginarul ne surprinde si ne sperie. Realul e mereu acolo, la degetele noastre, atat cat sa il apucam ca sa nu ne fie teama. Realul este "fusta mamei", dupa care ne ascundem pentru ca ne este teama de propria minte.
Cu alte cuvinte, inchide ochii si spune-mi ce vezi.

Daca ar fi vreodata un moment in care sa imi doresc sa fumez Maria-Ioana, acesta ar fi. Mi-as inconjura un colt de camera cu lumina slaba, as atarna de undeva de sus niste fasii de material transparent in culorile toamnei, as sta intinsa intre ele si as fuma cu melodii lente in fundal. Acea voluptate a inspirarii fumului, cand inchizi ochii si astepti, care genereaza universuri intregi la fel de fragile ca fumul care se disipa in aer. Insa merge la fel de bine cu tutun, e un viciu mai ieftin si mai putin amenintator.
Mi-e dor sa raman singura in casa, cand noaptea se instaleaza cu muzica, cu frica de intuneric, cu discutii lungi. Cand dorurile pe care le-ai ignorat ziua se aduna in sufletul tau si cand fiecare bataie a inimii marcheaza timpul, in picurarea lui obsesiva pe pervaz. Si timpul picura, se scurge, uneori torential, alteori imperceptibil, ca o ceata. Iti umezeste peretii, iti mucegaieste hainele si sufletul si trece prin toate barierele protectoare pe care le pui dinaintea lui. Nu exista niciun material care te fereste de imbibarea asta cu timp. Oamenii sunt ca un burete. Si timpul curge prin ei, ii uda fara sa se opreasca in interiorul lor.

Ziarul - "Tropaieli" 02.11.2007

2008-03-12T15:42:00.001-07:00

E o liniste ciudata in incaperea asta din mine, in camera asta numita "dormitor", locul tuturor intimitatilor mele sufletesti. Stau si ascult, in intuneric, sa prind vreo soapta, vreun gand, o iluzie, un sunet, macar un oftat usor sau o respiratie grea. Insa imi aud doar bataile inimii, ritmate, ca si cum ar fi sub apa. Ca o muzica din fundal care parca suna altfel decat o stiam, aceeasi melodie repetata la nesfarsit. Nu stiu daca citesti asta, nici nu stiu exact cui ma adresez cand spun asta. Insa uite, sufletul meu asteapta in tacere, cu urechile ciulite, o miscare, o vibratie, o prezenta. In camera cu ochii larg deschisi in intuneric, cautand in gol ceea ce nu pare sa strabata negrul noptii. Si scriu acum pentru tine, oricine ai fi tu acela care ai sa citesti si ai sa intelegi cuvintele astea, ai sa iti lovesti talpile de parchet si ai sa patrunzi tacerea cu prezenta ta.

- Imi place sunetul de pian.
- Ai cantat vreodata la pian ?
- Nu, insa am lovit atat de tare clapele incat parca suna a muzica.

- Ai privit zilele astea marea ?
- Da. Mirosea a sarat si a alge. Scotea sunete de albastru si vibra in aer cu toate valurile. Avea gust de apus.
- Frumos spus. O vezi des ? Marea ?
- De fiecare data cand inchid ochii.

- De ce inchizi ochii cand iti imaginezi ceva, daca esti orb ?
- Ca sa nu vad intunericul. Cu pleoapele stranse, intunericul capata culori si forme. Cu ochii deschisi capata volum.

Ziarul - "Oglindire" 01.11.2007

2008-03-12T15:41:00.002-07:00

Am auzit ca teoretic, din cauza structurii moleculare a intregului Univers, nu atingem cu adevarat nimic, niciodata, atomii nostrii se resping. Imagineaza-ti ca atunci cand tii de mana pe cineva nu se atinge pielea ta de pielea persoanei respective, ca atunci cand pasesti, nu atingi pamantul, ca nici macar atunci cand faci dragoste nu atingi cu adevarat pe nimeni. Si atunci iti ramane se atingi la alt nivel decat material. Sa simti cu partea aia nelocalizata din tine, cu emotionalul. Cand inchizi usi devii amortit la lume.
Intalnesc mereu oameni cu "usile inchise". Nu stiu daca e un nou trend, sau daca exista prea multi oameni lasi si raniti pe lumea asta. Totusi o usa inchisa e un handicap, e o granita. O limitare impusa si acceptata.

Orasul are un aer de descompus, ca atunci cand arunci apa peste o plansa in tus. Copacii se dizolva si se scurg sub ploaie. Poate ca este doar o reflexie a sufletului meu. Totusi, oglinda asta nu reflecta des marea. Poate ca sufletul meu este un oras, populat de toti cei pe care i-am cunoscut si fata de care am manifestat sentimente. Si toate anotimpurile care cad peste oamenii acestia sunt generate tot de ei.
Ploua rece, si as vrea o pereche de manusi si o umbrela buna, sa ma plimb aiurea. Oras pustiu, devenit lacustru peste noapte, cu blocurile lui inalte reflectate toate in suprafata neteda a apei si in asfaltul ud. Un oras dublu, real si distorsiune de perceptie lipite una de cealalta prin granita realului. Granite care sa uneasca in loc sa desparta. Pe perete, un stencil mare "Intrati in casa, Dumnezeu se plimba.". Ma miram zilele trecute cum de pot fi iubita atat de simplu de unii oameni. Acum tin in maini foi ude. Nu stiu daca sunt albe pentru ca nu s-a scris pe ele sau daca s-au sters de ploaie. Oricum, cerneala se imprastie pe ele in toate directiile, se ramifica si se estompeaza. Un fel de palimpsest modern, scrii povesti pe-aceeasi foaie si o speli in ploaie ca sa o iei de la capat cu sufletul curat. Dar foaia ramane botita si te incurca la scris. In plus, uneori ploua cam mult.

Uite, te trag dupa mine inauntru si inchid usa lumii. Acum poti sa ma tii in brate ?

Redactia asteapta scrisorile cititorului in continuare.
Melodie atasata : Rebel Monk - Alura ema
Povestea ei e lunga, desi condensata incape in cateva sapatamani. E o melodie sincera. Careia ii raspund mii de cuvinte scrise.

Ziarul - "Machete" 26.10.2007

2008-03-12T15:41:00.001-07:00

Mi-am tinut rasuflarea, aproape, uitandu-ma la ceas si asteptand sa treaca minutele pana la plecarea trenului intr-o incordare ciudata. Mi-am dat seama ca am inceput sa respir regulat si sa mi se relaxeze muschii abia dupa ce a inceput sa se miste trenul. Mi-a fost frica de oras, ca nu am sa il mai recunosc. Si totusi mereu simt ca ma intorc, nu ca plec spre, atunci cand calatoresc la Bucuresti.

Am coborat in gura metroului si l-am lasat sa ma inghita, m-am amestecat printre oameni. Aici lupt pentru mine. Cred ca asta e aura secreta a capitalei : fiecare lupta pentru sine, si poate de asta e atat de agresiv pentru unii. Mie imi place. Poti sa fii egoist si singur.

Nu am pic de poezie in suflet. Poate ca asta inseamna sa te apropii de anumiti oameni, sa stii ca esti atat de aproape incat poti sa ii atingi si sa ii stergi din lista idealurilor intangibile. Te apropii din spate, le respiri parfumul de pe ceafa, si inainte sa expiri te indepartezi, ca sa nu fii simtit. Ca intr-un dans ciudat, in jurul unei surse de lumina, pana cand o atingi si cazi, esti vazut si arde, toata vraja se spulbera si zborul devine cadere.

"Cautam un pretext ca sa iti scriu din nou..."

Insa nu l-am gasit. Si iata-ma din nou pe strazi, in spatele tau, invelita in umbra, respirandu-ti numele fara sa il rostesc. Aproape incat iti simt caldura, departe in suflet si in gand, si totusi calcandu-ti urmele din praf. A trecut atat vreme, si uite usa aia crapata. Palmele caus, ca sa imi treaca sufletul prin gaura cheii. Cine sunt, te intreb acum ? Ce mai sunt ? Eram un gand, erai un suflet, eram o soapta tu erai buzele ferecate si uite ca azi ne plimbam in acelasi ritm de pasi pe strada, tu in fata, eu agatata de penele de pe umeri. Nu ma intorc si nu te mai cunosc. Insa e atat de aproape necunoscutul tau, incat azi lumea s-a strans in jurul nostru, e mica si pulseaza, se apropie si ne sufoca. Si apoi, destindere, dilatare, distanta. Ma opresc, te las sa te indepartezi si raman in urma pana cand umbra ta isi despinde bratele de pe mine. Sa-ti fie frumoasa lumea.

Suntem machete ale divinitatii... sau poate...

Crezi in mine ?

Ziarul - "Imbris" 24.10.2007

2008-03-12T15:40:00.001-07:00

"Eu cred ca iti este frica sa fii singura."

Silueta conturata vag sub patura de ceata se contopea cu toate nuantele de gri ale lumii din jur. De cateva zile ploua static pe oras, picaturile ramaneau sa danseze in aer intarziind sa cada. Inspira aerul umed, pe marginea unui pod ce traversa singurul rau ce strabatea orasul. Lipit de balustrada, cu bratele intinse in lateral, dadea capul pe spate si inspira adanc inchizand ochii. Simtea lumea rece patrunzandu-i in plamani si inghetand superficial ceea ce intalnea inauntrul lui. O raceala in piept, care transforma in static orice miscare dureroasa. A expirat. Si atunci lumea a incetat sa se mai miste. Pentru o fractiune de secunda s-a blocat in inghetul de toamna tarzie, apoi s-a spart in cioburi de sunete comune si si-a reluat cursul.

Aveam nevoie de o clipa de liniste. Vroiam sa fiu singura. Mi-e dor sa ma asez la o masa si sa am ce scrie, mi-e dor sa am ce spune lumii. Exista oameni care m-ar putea face fericita. Daca le-as da voie. Insa am in mine dorul acesta de a merge singura pe strada si de a asculta. Si uneori trebuie sa ma desprind cu totul si sa imi fac plimbarile lungi, prin ploaie, prin soare, prin zapada.
Toate parfumurile astea de toamna, de pamand inundat, de frunze, si ploaia asta care cade la nesfarsit peste oras, pana il ineaca, pana il topeste. Sunetul asta de ploaie, care nu se mai aude prin geamurile moderne, cu izolatie fonica... sunetul pe care l-as putea asculta ore intregi, langa o fereastra prin care sa nu se vada strada, cu o cana mare de ceai sau de lapte cu putina cafea in maini, in lumina slaba de seara care trece pe sub nori.
Si-acusi iarna, cu zapada si frig, cu batai cu bulgari prin parcuri, cu rasetele care izbucnesc printre fulgi, pe sub felinare aprinse la patru dupa-amiaza, cu ghete in care intra apa si cu manusi ude, cu toate zambetele promise si cu surprizele delicioase mirosind a ciocolata calda.

Ma intorceam de la facultate zilele trecute, cu muzica in casti. Orasul e cufundat in ceata si in umezeala, oamenii merg pe strada parca fara sa stie unde si de ce, ca niste mecanisme intoarse cu cheia. Cum ar fi sa poti ajunge oriunde, intr-o cutie de sticla. Sa poti vedea si cunoaste tot, fara sa poti atinge. Sa stii fara sa poti practica. Poate asta se intampla si cu ideile noastre. Sunt lucruri vazute dintr-o cutie de sticla. Avem cuvinte, care ar trebui sa aduca lumea la un nivel de intelegere generala. Un cuvant numeste un obiect, si teoretic, toata lumea se gandeste la acelasi obiect cand aude acel anumit cuvant care il desemneaza. Invatam de mici ca verdele e verde, si albastrul e albastru. Dar daca printr-o eroare a naturii in loc de verde vad albastru si invat sa ii spun verde ? Si ma obisnuiesc cu ceea ce pentru altii e un copac verde, si am sa ii spun verde desi il percep diferit. Poate ca pana la urma lumea nu e altfel. Lumea e aceeasi. Numai ca azi vreau sa vad ca ploua. Si sa calc in balti. Maine am sa vreau sa dansez in ploaie. Si am sa rad de stropii astia reci. Am sa ma joc de-a v-ati-ascunselea prin ceata cu propria constiinta. Insa azi, vreau plimbarea solitara printre balti. Si daca ai sa stii sa ma tii de mana nu am sa ma supar deloc. Insa sa faci in asa fel incat sa te simt. Si sa faci liniste, sa imi aud pasii si gandurile... si sa ma cred singura cand ma porti prin lume in sufletul tau. Singura in sufletul tau, de mana pe strada.

Melodia asta a trimis-o un prieten drag prin primavara si poarta in ea toate senzatiile si mirosurile de atunci.
Melodie atasata :
Lisa Germano - From a Shell

Ziarul - "Pasi" 01.10.2007

2008-03-12T15:39:00.002-07:00

Cand ma gandesc la drum, am in minte mai multe idei, pe care, daca ar fi sa le condensez intr-un singur cuvant, ar fi initiere, calatorie si fuga. Initiere pentru ca orice drum ti se deschide catre o destinatie noua. Calatorie, pentru ca un drum nu exista cu adevarat daca nu il parcurgi. Fuga, pentru ca iti poti creea drum acolo unde inca nu exista.
Se spune ca orice calatorie incepe cu un singur pas. Eu cred ca o calatorie incepe mereu, cu fiecare pas, si nu se sfarseste niciodata. Se mai spune si ca nu conteaza drumul, daca ajungi la destinatie. Insa nu intotdeauna destinatia este scopul unei calatorii. Si drumul pana acolo poate fi la fel de important. La fel se spune ca nu este important in ce tren te urci, atat timp cat ai luat decizia de a te urca, si ca aceasta este cea mai importanta. Impulsul. Dorinta. Actionarea. Aici sunt de acord. Rationarea in exces nu aduce fericire : dezveleste de toate invelisurile mistice orice sambure de adevar.

Asa incat ma bucur pentru drumul pe care il faci acum, chiar in clipa asta, poate fara sa stii. Poate ca vine tarziu aceasta replica, sau poate ca suna ciudat. Sper sa inveti cat mai mult, sa reinventezi si sa creezi. Eu inca astept sa parcurgi drumul asta si sa-mi scrii.

Ziarul - "Ziduri" 20.09.2007

2008-03-12T15:39:00.001-07:00

Orice forma de protectie inseamna o ingradire.

Vezi tu, problema mea este ca daca ma aflu pe balcon, eu vad intai balustrada. Orizontul nu se deschide, spatiul nu se intinde in fata mea decat dincolo de ea. Pentru ca eu sa fiu capabila sa constientizez adevarul ( indiferent daca il stiu, uit sa cred in el cu adevarat ) trebuie sa fac acest gest "sinucigas" si sa sar dincolo de granitele constiintei mele.
In mine insami fac intuneric. Imi permit sa fiu "eu" in acel intuneric caldut si protector. Cu toate ca monstrii mei sunt originari din aceeasi constiinta in care ma scufund, ei nu ma bantuie decat in afara mea. Sunt eu insami pentru ca nu mai am de ce sa ma tem. Sunt, sa zicem, libera. Cu toate acestea imi platesc pretul libertatii cu prizonieratul in propria minte. Un fel de paradox al gandirii.
Si ce doare mai tare nu sunt conversatiile purtate, ci cele pe care nu mai am cu cine sa le port. Acele conversatii care faceau o incheiere, ca la sfarsitul unei compuneri. Toate cuvintele care iti permiteau sa te detasezi, pentru ca dupa rostirea lor aveai voie sa uiti exprimarea si sa ramai cu mesajul. Daca nu faci aceasta incheiere lipseste ceva ce vei cauta mereu in sufletul tau.

"Nu gandesc nimic. Sunt inerta, nu vibreaza nimic in mine."
"Nu e nimic rau in a nu gandi nimic. Numai ca in tine nu e liniste. In tine e tacere."
"Imi vajaie ideile in minte, le simt ca un vuiet de multime, si nu pot sa disting nicio voce, sa o prind, sa o inteleg pana la capat."
"Atunci e cu atat mai usor sa te desprinzi. Traieste-ti linistea. Fa liniste."

Ziarul - "Acvatic" 19.09.2007

2008-03-12T15:38:00.001-07:00

Mintea omului seamana cu apa. Are o linie fina de separatie intre ea si mediul exterior; uneori ideile sunt refractate ( li se schimba directia, insa patrund pana in profunzimile constiintei ), alteori sunt reflectate ( respinse catre exterior ). Cert este ca realitatea nu ne apare niciodata la fel tuturor, ci in functie de "densitatea" mintilor noastre, si niciodata realitatea nu este cu adevarat "reala" pentru ca o privim de undeva de sub stratul de "apa" si o vedem deformata. Poate ca asta mi se intampla si mie acum, vad o realitate distorsionata si aceasta imagine mi se datoreaza, intrucat privesc cat mai adanc din constiinta mea si grosimea stratului care ma desparte de suprafata este mai mare.

Superficialitatea ofera avantajul sigurantei in propriul "eu". Cu toate acestea lucrurile cele mai spectaculoase se afla pe nisipul rezidual al constiintei noastre.Tot spectacolul se desfasoara acolo unde lumina de afara nici nu patrunde, unde realitatea nu mai exista.

Ziarul - "Simfonie" 17.09.2007

2008-03-12T15:37:00.000-07:00

Miroase a primavara in orasul acesta. In fond, toamna nu e tot o primavara intoarsa ? Un anotimp intors pe dos, un contrast. Totul porneste invers, timpul se scurge anapoda, revenim la origini trecand prin forme mai vechi ale lui "eu". Respiram parfumul acesta an de an, si totusi... anul acesta nu mai vine toamna. Am asteptat-o in frunze, in umezeala pamantului, in mirosul de ciuperci din padure, in aer, in lumina, in soare. Dar intarzie. Si eu ma plimb pe strazi, cu teama de iarna care a trecut, nu de cea care vine, pentru ca imi miroase a primavara.
As vrea sa discut si despre Bucuresti, insa mi-e teama ca voi da o amploare disproportionata fata de realitate sederii mele acolo in vara aceasta. Privesc lumea la fel, doar cu mici accese de panica atunci cand lucruri care mi se pareau atat de obisnuite incat nu le mai dadeam importanta, acum imi par doar vag familiare. Toamna e anotimpul meu preferat... Are un parfum anume care imi inspira incredere. Si totusi anul acesta toamna pare putin straina. Vine cu un amestec de vechi si de nou care ameteste simturile. E aceeasi scurgere monotona, cu aceleasi coordonate majore, si totusi sunt mult diferite. Contraste puternice si sunete de instrumente dezacordate, si totusi astept simfonia, care va trece cu siguranta prin sufletul tau si va ajunge in al meu cu tonuri blande de ploaie si de vant, cu umbrele prea mici pentru doua persoane, cu plimbari imaginare pe strazi si cu amintiri de saruturi pana la o noua intalnire.

Ziarul - "Imaginea" 04.09.2007

2008-03-12T15:36:00.002-07:00

In seara aceea, care de altfel nu s-a deosebit cu nimic de alte seri, a iesit sa cumpere bere. Mergea incet, leganat, cu un fel de plictiseala cand pasea. A intins mana la vanzatoare, cu banii si ne-am surprins privirile abia cand s-a intors cu berea in brate. Avea ceva din gratia boema a pictorilor, cu degetele slabe si tenul alb, cu acea privire care spunea ca a vazut multe desi parea uneori cam goala. Mi-a luat dupa aceea mult timp ca sa imi fac o imagine corecta despre personalitatea acestui om, si nici acum nu stiu exact daca nu cumva il privesc printr-un fund de sticla. Majoritatea barbatilor care mi s-au parut frumosi imi inspirau teama de a-i auzi vorbind : numai ideea ineptiilor pe care urmau sa le scoata pe gura ma ingrozea. In cazul acesta, nu stiu de ce, insa am avut increderea necesara pentru a asculta primele cuvinte - desi cu greu se puteau distinge propozitii din ele dupa petrecerea din acea noapte. Imi placea mult sa analizez trasaturile fetei : modelul care daca ar fi fost cooperant mi-ar fi folosit la niste portrete foarte expresive, pentru niste emotii pe care nu toata lumea le poate afisa, pentru ca nu toata lumea le cunoaste. Asa ca am ramas sa il privesc, si asta fac si acum, cand am la dispozitie momentul potrivit.
Gaura de timp dintre noi nu a fost acoperita de vreun semn de maturitate din partea mea, nici de vreun comportament inedit care sa ii ofere posibilitatea sa ma vada ca pe un egal. Eu am ramas persoana care are nevoie uneori de carja, si el a ramas sa imi dea cate un branci atunci cand refuzam sa merg fara sprijin.
In seara aceea, care de altfel nu s-a deosebit cu nimic de alte seri, nu am inteles nimic. Am inceput sa intuiesc cate ceva mai tarziu, pe parcursul multelor noastre discutii. A stiut totul, dintotdeauna.

Nu am nimic atat de important de spus, de data aceasta. Ma obseda imaginea acestui personaj, acea clipa in care ne-am privit pentru prima data. Fiecare astfel de episod a ramas in sufletul meu, nu atat pentru imagini cat pentru continutul ideatic, pentru conversatiile ce au urmat. Am fost un pretext pentru un monolog clarificator, si a fost pretextul pentru clarificarea monologurilor mele. Am inceput ieri o carte de Cella Serghi, "Panza de paianjen". Am deschis-o la motto. Era un citat din Andre Gide, care imi place mult ca scriitor, o mentiune adresata unei Laura din timpul si din tara lui. Sau, poate, mai stii... Era asa "este amuzant, Laura, cum ai ajuns sa imparti mai multor barbati fragmente din ceea ce ai fi vrut sa oferi unuia singur". Am zambit larg.

Ziarul - "Cuvinte colorate" 18.08.2007

2008-03-12T15:36:00.001-07:00

Am vrut sa scriu despre altceva decat mine, insa despre ce altceva stiu mai bine sa vorbesc. Merg in continuare cu senzatia acuta de abandon. Imi lipseste ceva insa nu stiu ce, imi este dor de ceva insa nu stiu de ce anume, si toate starile astea sunt exagerat de puternice. Cu o seara inainte abia reuseam sa pasesc fara sa plang si fara sa pot da o explicatie clara pentru asta.
Orice act de creatie este o reflexie a sinelui. Cand creezi, indiferent cat de frumos, te expui lumii asteptand o reactie. E un pic egoist si narcisist. Asa incat privesc din nou in jurul meu sa gasesc chipuri familiare. Gasesc privirea aceea pierduta si indiferenta, cea care raneste mai mult decat ura simpla, uneori, pentru ca nu ii poti raspunde cu aceasi moneda de obicei.
Ma legana metroul incet zilele trecute si in drumul meu spre casa mi-am dat seama ca daca nu am astepta niciodata nimic, timpul ar trece repede, viata noastra la fel, si totul s-ar termina inainte sa ne dam seama. Insa poate ca am fi fericiti. Mi s-a spus ca lucrurile pe care le astepti intarzie, vin cand deja asteptarea te oboseste atat de mult incat uiti ca le ceri. Eu ma simt obosita insa nu stiu daca am sa pot renunta vreodata la anumite lucruri pe care mi le doresc. Atunci timpul se scurge pentru mine mai incet, aproape ca in copilarie, cand asteptam sa fim mari. De parca atunci ni s-ar deschide drumul catre realizarea tuturor viselor noastre, de parca atunci am fi cu adevarat liberi sa alegem, sa obtinem, sa luam. Da, dragii mei, e o usoara dezamagire in tonul meu. Am crescut si am inteles ca drumul mi-l deschid singura. Nu cred ca am stiut prea bine pana acum sa mi-l daruiesc mie insami. Ma intristeaza faptul ca lumea asta nu iti ofera posbilitatea de a-i darui ceea ce esti, ci iti cere ceea ce ar trebui sa fie toti, te uniformizeaza cu masele si distruge identitati. Poate ca altfel am fi o societate divizata in indivizi, nu in categorii si paturi sociale.
Peisajul meu sufletesc ? O plimbare lunga, in ritm cu o muzica usor decrepita si trista, fara zgomotele strazii, un loc in care te plimbi avand certitudinea ca nu esti la fel, ca alaturi de ceilalti din multime creezi un amestec neomogen, ca esti un fel de impuritate intr-o solutie buna sau rea, insa ca nu ai ce cauta acolo, ca ai cazut de undeva de unde nu iti mai aduci aminte si stingher iti urmezi cunoscutul traseu din fiecare zi. M-as simti la fel oriunde, cred, pentru ca nu locul ma leaga de suflet undeva, ci factorul uman. Ai dreptate, sunt o "straina", insa nu pentru ca am fost alungata ci pentru ca nu am fost primita niciodata. Mi-e dor de lucruri pe care nu le-am cunoscut niciodata, cum ar fi marea, cum ar fi siguranta unei iubiri altfel decat parentale care sa cada neconditionat asupra mea, cum ar fi intelegerea faptului ca nu gresesc din ura sau din lipsa de dragoste.
Cand "crestem mari" ne uitam in urma uimiti de naivitatea noastra cand priveam la ceilalti. Maturizarea mea sau poate imbatranirea s-a produs rapid, in cateva luni. Nu am fost cu adevarat "matura" pana cand nu am inteles ca "nu trebuie sa astepti nimic", pana cand nu am invatat sa judec si sa condamn, pana cand nu am uitat putin din ceea ce mi-am dorit sa devin. Oamenii "maturi" se confrunta cu imposibilitati si le accepta.

Singurele limitari sunt cele pe care le asumam.

Ziarul - "Aiureli" 12.08.2007

2008-03-12T15:33:00.002-07:00

Mai demult mi-am zis ca am sa pun la dispozitie ceea ce sunt oamenilor care vor dori sa vada. Cu sinceritate. Am descoperit in timp ca oamenii nu sunt interesati de asta. Oamenii te acuza de ipocrizie daca se stiu mintiti, insa nu doresc sinceritate. Ei vor sa fie mintiti frumos si iscusit, sa nu realizeze ca paradisul lor e o iluzie. Oamenii nu isi doresc suflete - pereche, ci imense spatii in care sa isi depoziteze spre uitare frustrarile. Vor sa se simta iubiti pentru ca de cele mai multe ori considera ca merita si iubesc pentru ca asa se simt nobili. In general e un act egoist.

Ma gandeam in drum spre casa la multe lucruri. Ma tot gandesc de ceva vreme si cuvintele imi danseaza pe marginile buzelor fara sa devina sunet.
Imi amintesc cum stateam atunci la masa si unele replici. Aveam buzele lipite, grele. Niciun rost sa mai spun ceva, nu aveam nimic de adaugat concluziilor care se trageau atunci in mintea celui din fata mea. Sunt tot eu, insa acum alege sa ma perceapa diferit, nu mai vede ceea ce vedea inainte. Si nu pot spune ca l-as contrazice acum sau ca l-as fi aprobat atunci. Si inca nu stiu daca a fost un act generat de vreun sentiment sau de orgoliul ranit, oricum, a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri dedicate mie. Chiar si menit sa ma "ingroape ca pe un trecut". Sau era "ingroape in trecut" ?
A mai fost apoi telefonul. Din toata discutia imi amintesc o replica destul de clar "Lasa suferintele in seama celor care stiu sa le poarte... adica a mea.". Chiar stii ?
Si uite cum stau din nou in fata voastra, voi departe si reci, ca un auditoriu, eu singura si cantarita de priviri inexpresive, pe scena. Ne suntem straini. Il citeam pe Cioran zilele trecute si ma intrebam cum a reusit sa supravietuiasca atat de multa vreme siesi si pesimismului sau. Si totusi in putine cuvinte de-ale lui m-am gasit si eu.
Despre partile bune nu prea vorbim. Nu ne isca intrebari, le traim si atat, fara sa dorim sa le schimbam, de cele mai multe ori. Ce rost are sa disecam bucuria atat timp cat nu avem de ce sa o ocolim ( cei mai multi dintre noi ).
Poate de asta stim atat de putine despre ceea ce ne face fericiti. Macar daca am putea rupe fraiele pesimismului si trai fericirea plenar.

Tigara a devenit doar un element de decor, o recuzita veche si indispensabila. Si tot bat strazile singura in gandurile mele, acolo unde nu poate invada nimeni. Uneori sunt strazi straine, insa toate par asa, uneori, la fel cum toate par la fel de cunoscute. Eu si noua mea dorinta de a-mi gasi un loc unde sa ma simt altfel decat "straina" fara sa ma inradacinez prea adanc. Ma vad mereu scufundata in ceata subtire de dimineata de toamna, cu esarfa in jurul gatului si manusi taiate pe maini, mergand fara o directie prestabilita, si tacerea care ma urmeaza aproape, calcand pe urmele mele cu pantofi mai mari. Tacerea sterge tot ceea ce eram, tot ceea ce am lasat pe drum cand am trecut prin fata portii tale. Zambesc in urma cald si imi continui drumul. Niciun strigat nu a fost vreodata auzit in urma mea.

Ziarul - "Intrebarea" 24.07.2007

2008-03-12T15:33:00.001-07:00

Ma privesc in oglinda cu manecile murdare si ude, cu parul zburlit si ochii plansi. Se vede doar expresia aia de usor repros, ca si cum cineva ar fi vinovat ca m-am pierdut si nu stiu unde sa ma gasesc. In realitate e doar nesiguranta de a ma sti iubita, e doar dezgustul de a fi nevoita sa ma pliez mereu unor reguli idioate. Oamenii nu vor de la mine ceea ce le pot eu oferi. Oamenii vor sa le pot oferi ceea ce poate oferi toata lumea. Nu mai am dreptul la un chip, la o identitate, la o expresie faciala : deranjeaza. Individualitatea e doar o notiune pentru cei care nu sunt indeajuns de curajosi sa lupte pentru ea.
Am imaginea unui cuplu, pe unul dintre ei il cunosc. Nu e nici gelozie, nici dezgust. O oarecare privire goala care nici macar nu mai vrea sa afle ce nu a stiut sa ofere si ar fi trebuit. E doar un fragment din imaginatia mea, poate. Pentru ce vreau sa fiu iubita ? Nu stiu... mereu am considerat ca trebuie sa fie ceva care sa merite.
Si e vina mea pentru toate lucrurile pentru care ( nu ) am luptat.

Ziarul - "Mototoliri" 20.07.2007

2008-03-12T15:32:00.000-07:00

Acum cateva zile aveam intiparita in ganduri fraza "Mi-am lasat sufletul in urma." si ma tot intrebam ce inseamna. Astazi am raspuns ca sunt fericita la intrebarea "Ce mai faci ?". E noua mea ocupatie, se pare, sa fiu fericita, e o munca destul de grea. Toate sentimentele se plateau cu asteptarea implinita a cate unui element. Acum cer mai putin si astept mai putin. E un fel de recunostinta pentru tot ceea ce vine frumos de la cei din jur.

"Nimic nu e pe gratis, domnisoara. Numai unele elemente sunt mai ieftine."
" Nu intentionez sa cumpar nimic."

Imi scot sufletul ca dupa razboi, sa isi etaleze toate cicatricile. Sunt prostii, julituri in genunchi, ca atunci cand eram copii, stiu, insa par infricosatoare acum. Totusi nu il impiedica sa mearga. Ma urmareste din spate, vine dupa mine ca o umbra, lipit de talpile mele si de perete. Se misca in acelasi fel cu mine din complicitate. Avem un fel de prietenie aparte, eu primesc loviturile si el le simte.

Spuneai ca nu stii sa formulezi in asa fel incat sa scriu eu aici cuvintele tale. Ceea ce trebuie sa aud se simte fara formulari potrivite. Nici eu nu stiu sa iti explic anumite lucruri, astfel incat sa le intelegi asa cum trebuie. Insa le stii.

Ziarul - "Planare" 16.07.2007

2008-03-12T15:29:00.000-07:00

"Pentru asta iti faci tu griji ? Hai, lasa... Pleaca. Vor veni alte lucruri mai grozave in calea ta. Numai sa stii sa le primesti."

Fara raspunsuri din partea mea. Chiar nu gandesc nimic. O spun cu mandrie. E greu sa faci asta. Opresti totul intr-o bariera de superficialitate, inspiri adanc, inchizi ochii, si zambesti. E ca un fel de mica revelatie : tragedia emotionala e marunta fata de problemele care pot aparea in cale in timp.
Poate ca e putin egoism si lasitate in ceea ce spun acum. Insa vreau sa imi pot aduce aminte cuvintele astea mereu.

"Secretul e sa nu stai niciodata intr-un loc; sa te misti tot timpul."

Cu alte cuvinte, nu stagna. Nu iti impune bariere. Nu te limita. Nu astepta. Nu cere. Fii sigur de ceea ce vrei, fii sigur de ceea ce poti.

Planam atingand superficial apa de dedesubt. Cine vrea sa se inece in adancuri tenebroase daca poate zbura atat de frumos deasupra ?
Oamenii sunt simpli si usori.

Melodie atasata : Goran Bregovici - "In the death car" ( e notat gresit autorul )

Ziarul - "Pentru putina ploaie" 03.07.2007

2008-03-12T15:28:00.000-07:00

Ia floarea in mana si stoarce culoarea din ea pe panza. Floarea ramane gri, insa panza capata nuante placute. Contureaza cu putin carbune si putini nori. Scoate putina culoare din maruntisuri ca sa cladeasca un Univers definit de trairile lui sufletesti. Pana cand pictorul ramane singurul element la fel de colorat ca panza.

Asta imi aminteste de vorbele unui prieten - "esti contaminat de ceea ce creezi". Eu cred ca investesti mult in ceea ce generezi. Prin creatie transferi o parte din tine in ceva perceptibil cu organele de simt. Inainte de toate investesti mult din ceea ce esti in opera ta. Tot ceea ce nu presupune investire de stari nu este act creator, ci doar imitatie. Doar ca oferind o forma gandurilor tale risti sa aplici acelasi tipar de fiecare data. Marii artisti nu au evadat neaparat din aceasta cusca, insa i-au infruntat pericolul traind plenar, intens senzatiile. Cand panza e gata pictorul se oglindeste in ea. Restul Universului nu are cum sa arate la fel.

Am gasit zilele trecute, schimband aiurea canalele TV, videoclipul unei melodii. Am urmarit imaginea - un videoclip simplu si sobru - totusi cuvintele mi-au atras atentia. Recunosc ca am plans din cauza ei si mai tarziu, ascultand-o, a avut acelasi efect.
Amintirea mea cu tata se leaga de adunatul melcilor dupa ploaie. Ieseam in gradina sa le cantam si ii aruncam in iarba. Era ud si racoare si tin minte ca mirosea frumos.
Melodie atasata : Timpuri Noi - "Tata"

Ziarul - "Imagine" 27.06.2007

2008-03-12T15:27:00.002-07:00

Am imaginea aceea a cuiva care recompune o scrisoare rupta. Ma intreb daca ar avea cineva rabdare sa faca asta. "Cuvinte pe care le-am negat" - ca un titlu de carte.

Absurdul rezida undeva in sufletul meu. Il simt, e acolo, si imi cere mai mult decat platitudinea simpla a unei vieti conventionale. [ Cred ca trebuie sa ii multumesc pentru constatarea asta unui prieten care a stat cu mine la masa acum vreo trei zile. ] Totusi prefer realitatea brodata cu fire subtiri de imaginar.
Zilele mele nu mai sunt atat de pline de reflectii. Reflectii... Reflexii... Zambesc. Poate ca intr-adevar cuvintele reflecta oamenii care le rostesc. Arghezi spunea un lucru foarte intelept : ca avem cuvinte pentru a numi toate elementele cunoscute noua din natura si ca asta ne permite sa recreem Universul prin logos. Poate de aceea am scris scrisori si le-am expediat prin posta. Ca sa pot redefini distantele.

Iti adresez acum cuvinte care nu inseamna nimic daca nu le primesti in suflet. Le pui pe rafturi si mobilezi acolo, pentru ca mai tarziu am sa ma mut si eu, cand incepe sa miroasa incaperea a parfumul meu si a tei. Sa stam dimineata cu o cafea in mana pana recreem toata lumea in cuvinte.

Ziarul - "Umeri" 22.06.2007

2008-03-12T15:27:00.001-07:00

Cate ceva ce am vrut sa pastrez oferindu-va voua. E o poveste frumoasa pe care unii dintre voi o cunoasteti. Nu pot sa scriu acum povesti noi. Uneori ma joc cu penita pe hartie, totusi povestea aceasta se cere scrisa mai departe, la nesfarsit. E putin din absurdul meu, putin si din dorinta mea de a ravsi si a lupta pentru umerii iubiti.

"Sa te tii bine de umerii mei."

"Ti-e teama ca am sa dispar mergand in urma ta, si nu ai sa iti dai seama ?"

"Nu. Tine-ma bine. Poate ma ridici putin in zborul tau."

Sunt un personaj bizar, ma plimb pe strada cercetand oamenii atent. Merg repede, ii privesc intens, insolent, le ravasesc hainele, le descos. Le descopar sufletele mancate de molii, si trec mai departe. Nu stim sa privim. Oamenii se tem de priviri atente. Le considera nepoliticoase, le deranjeaza intimitatea obscura. Cine stie, poate chiar ii vede cineva. Si atunci, toata scoarta lor s-ar narui, si ar ramane goi, ridicoli si neprotejati in fata celorlalti.

ZIUA I

Usi la sufletele noastre, incuietori la usi, chei pe dinauntru, lanturi si lacate. Bat incet. Nu se aude nimic. Trec mai departe.
Ascult. Plange un copil inauntru. Am mai intalnit astfel de oameni. Navalesti sa ii salvezi si descoperi inauntru bestii. Merg mai departe.
Liniste : alt mort in spatele usii asteia, deja miroase a suflet putrezit. Plec repede mai departe, mirosul asta este greu de suportat.
Batai pe dinauntru. Ma opresc. Ma lipesc incet de usa si ascult. Bataile devin mai rare. Inghit in sec.

"Nu ajuta la nimic daca bati. Cauta cheia. Trebuie sa fie pe undeva pe la tine."
"Ce cheie ? Nenorocita asta de usa nu are nicio cheie. Fa ceva, nu sta acolo."
"Nu eu ti-am inventat usa, domnule. Nu da vina pe mine."
"..." [ cateva sunete nedeslusite, izbituri in usa repetate ]
"Sunteti bine, domnule ?"
"Dumneata cine esti ?"
"Eu ?... Va ajuta un nume ?"
"Nu."
"E o chestie cu usile astea... nimeni nu o asculta... dumneavoastra va claditi singuri zidurile, domnule..."
[ fasaiala in josul usii, vocea se aude mai aproape de podea, ea se aseaza ]
"Renunt. Mai ramai putin sa vorbesti cu mine. Sunt singur aici, stii... nu e nimeni inauntru. Te-as lasa sa intri, insa... stii cum e... nu prea am cum... Si spune-mi... tu ce cauti la usa mea ?"
"Eu am spart usa mea... si acum, cand nu mai am zidurile mele sa ma inchida, ma inchid zidurile celorlalti."
"Ce vrei, domnisoara, totul este relativ in Universul asta : iubirea, fericirea... de ce nu ar fi si libertatea ? Cum e dincolo ?"
"Aici ? Multe usi, ca a ta... incuiate. Nu stiu ce e dincolo."
"M... trebuie sa fie interesant... Stii, o usa are un potential. Poate ascunde orice."
"Si atunci, o usa inchisa ce e ?"
"Un ideal. Nu il poti atinge niciodata si nu poti stii cum e. Ce faci acolo, domnisoara ?"
"Zambesc."

ZIUA II

[ deschide ochii incet, se aud batai usoare, si o voce surda ]
"Domnisoara, ai plecat ?"
"...Da."
"Adormisem putin si m-am speriat ca... Spune-mi, ce vezi ?"
"O usa zgariata."
"Zgariata ?"
"Ti-am vegheat somnul, domnule, trebuia sa iti cant ceva frumos ca sa dormi, si atunci am tinut ritmul cu pumnii si cu unghiile in usa. Am cam zgariat-o, insa nu trebuie sa iti faci griji, e doar de suprafata. Lacatul tine la fel de bine."
"...Ai sa pleci ?"
"...Sunt undeva ?"
"Domnisoara, nu fii nesuferita... Dumneata unde iti tii durerile ?"
"Inainte credeam ca in piept... acum cred ca in unghii... de aia le rod tot timpul, ca sa fie scurte. Dumneata ai dureri ?"
"Nu."
"Stiam. Oamenii ca dumneata nu au niciodata dureri. Au doar suferinte."
"Ce vrea sa insemne asta ?"
"Incepi sa suferi de claustrofobie, domnule."

ZIUA III

"Domnule...Trebuie sa plec."
"De ce ?"
"Pentru ca nu mai am ce intrebari sa iti adresez. Si nici dumneata nu ma intrebi nimic. Asta inseamna fie ca nu mai sunt raspunsuri, fie ca nu mai vrem sa le ascultam."
"Nu stiam ca stai aici pentru raspunsurile mele, domnisoara."
"Nu, am stat pentru ca am crezut ca ai sa gasesti cheia. Insa azi dimineata, cand m-am uitat pe gaura cheii dupa dumneata, mi-am dat seama ca ea era in usa. Am venit pentru ca dumneata bateai in usa si nu te asculta nimeni. Stii, niciuna nu e zgariata pe dinafara - numai a dumitale, pentru ca am batut si eu in ea de aici."
"Nu ma intrebi de ce nu am deschis ?"
"Nu vreau sa stiu. E treaba dumitale. Eu doar trebuie sa plec."
[ grabit, cu vocea sparta ]
"Am ceva sa te intreb. De ce nu ramai ?"
"Pentru ca dumneata preferi sa ma stii o fantezie. Daca sunt doar atat, imagineaza-ma aici si va fi suficient."

ZIUA IV

[ de o parte el, cu spatele rezemat de usa ]
[ de partea cealalta ea dormind cu mana intinsa pe dunga de lumina care iese de sub usa ]

"Iarta-ma. Ce prostie... nu te pot imagina, domnisoara. Intind mana dupa dumneata si te spulberi in aer. E vina mea ca vreau sa te ating, iarta-ma. Sa nu-ti ranesti genunchii, domnisoara, sa nu cazi. Prin visele dumitale sunt alei lungi de piatra, labirinturi si intrari."
[ ea deschide ochii si asculta, urmarindu-i umbra ]
"Mai demult... stiam o poveste... cu un print inchis intr-un labirint. Cand i-a patruns cineva prin labirint, a inchis-o in afara castelului si i-a dat vise frumoase. A incercat sa o opreasca facand-o sa uite pentru ce venise."
"Dumneata mai tii minte ?"
"Nu."
"Macar visezi frumos ?"
"Numai treaza."
"Iti duceam lipsa... S-a imbolnavit totul de lipsa ta."
"Si dumneata ?"
"Cred ca... Mi s-a urcat un tipat in gat si ma doare cand vorbesc. Credeam ca ma va gatui."
"...Am vazut lumina care iti iesea pe sub usa. Atunci mi-am dat seama cat intuneric este aici. Mi-e frica de intuneric. M-am intors cu spatele la lume. Am ramas aici si am adormit cu vocea dumitale... Ce sunt vocile, domnule ?"
"Vibratiile sufletului nostru."
"Si tipetele ?"
"O rupere de coarde."

ZIUA V

[ cu mana lipita de usa ]
"Ti-as adresa un cuvant, insa ma tem ca o sa ricoseze. Se va izbi de rigidul dumitale si va raspunde in elasticul meu."
"Pentru asta taci ?"
"Da, tac. Uite, tac cum nu am mai tacut niciodata. Pentru ca dumneata nu ma auzi."
"Iti treci timpul ascultand pe la usi doar din plictiseala ?"
"Timpul e singurul care sta pe loc. Noi trecem pe langa el. Timpul ne trece pe noi."
"Domnisoara... ia-ti mana de acolo. Jenezi... Si timpul o face din plictiseala ?"
"Intreaba-l."
"Nu ai toate raspunsurile din lume ?"
"Nu, insa iti pot darui toate intrebarile."
"Ce sa fac cu ele ?"
"Sa le ai in dublu exemplar. In caz ca mai pierzi vreuna."
[ cu privirile la marginea de jos a usii ]
"E ceva astazi in aer care ma face sa ma gandesc la frunze uscate."
"Miros de toamna tarzie dincolo ?"
"Nu, miros de cadere."
"Cum miroase caderea ?"
"Seamana cu durerea, insa dumneata nu ai de unde sa stii. Are un miros accentuat de creta si de pene."
"Durerea dumitale are gatul sucit la spate. A parait cand s-a produs ?"
"Nu, insa cu siguranta nu mai zboara."
"Cand eram mic suceam durerile in zbor."
"Acum hranesti din palme suferinte... Cata noblete."

ZIUA VI

[ se trezeste cu lovituri in usa ]
"S-a intamplat ceva, domnisoara ?"
"... Nu. Doar mi s-a parut. Uneori mi se pare ca peretii se apropie si ma sperii."
"Peretii nu se apropie niciodata. Doar crestem noi putin, cand privim pe gaura cheiialte lumi."
"Dumneata vezi cerul, domnule ?"
"Nu. Insa am pictate toate constelatiile aici."
"Nici eu. Uneori le desenez cu degetele in praf... apoi pun talpa deasupra si simt ca pasesc pe stele. Am invatat sa nu ma uit inapoi pentru ca nu vad decat urme."
"Uneori te desenez pe dumneata cu degetul pe asternut. Te stergi in fiecare dimineata, insa ma trezesc cu adancitura trupului dumitale langa mine si cred ca ai apasat greu sub palma mea pe suportul viselor mele."
"Am visat o fereastra desenata pe zid, cu creta."
"Se vedea ceva prin ea ?"
"Doar caramizi rosii. De dincolo nu se auzea nimic."
"Uneori e atat de liniste incat poti auzi cum curge sangele in pieptul celuilalt."
"Atunci canta-mi ceva din pulsatiile palmelor dumitale."

ZIUA VII

[ el, apropiindu-se de usa, asculta cu buzele lipite si gatul uscat ]
"Domnisoara..."
[ isi drege glasul si reia mai tare ]
"Domnisoara. Ai plecat ?"
[ ea, in picioare, privind in departare in intunericul pe care nu il poate descifra ]
"Spune-mi... Ai plecat ?"
"Nu. Insa as putea sa ma pierd..."
"Si te-am pierdut ?"
"M-a gasit usa dumitale."
"Mai sunt alte usi ca a mea ?"
"...Niciuna nu lumineaza pe la margini."
"Crezi dumneata ca lumina asta e frumoasa ?... E ca un incendiu aici. Sa nu atingi clanta, s-ar putea sa te doara, cu arsura ei."
"Arsura dumitale ma doare mai rau."
"Domnisoara, spune-mi... Mai vrei sa intri ?"
"Domnule... mai vrei sa iesi ?"
"Ce e dincolo ?"
"Un joc urias de puzzle. Trebuie sa recompui viata folosind praf."
"Si e usor ?"
"Numai daca nu sufla briza. Creeaza nelinisti in firele de praf si ele invata sa zboare. Toate nelinistile inalta putin."

ZIUA VIII

"Te-ai intrebat vreodata de ce intunericul nu radiaza ?"
"...Poftim ?"
"Da... Mie nu imi bate niciodata pe sub usa intunericul dumitale."
"Lumina orbeste... Intunericul iti ofera viziuni. Dumneata cine crezi ca a strabatut mai departe ?"
[ se gandeste putin in tacere ]
"...Viziuni sau vedenii ?"
"Viziuni... Daca e bezna, uneori si vise."
[ ea, zambind cu degetele la frunte ]
"Eu pot sa fac intuneric si daca inchid ochii."
"Cand inchizi ochii, ei privesc inauntru. Si atunci visezi tot intunericul de sub sufletul inchis."
"Si intunericul celorlalti ?"
"Putin din el se vede prin ochi. Daca privesti adanc, il poti vedea pe tot."
"Ca privind prin gaura cheii secretele mari. Poate ca de asta ma sperie intunericul. Si orbirea e un intuneric."

ZIUA IX

[ izbeste in usa si cade cu piciorul zdrobit si cu un icnet de durere langa zavor ]
"Domnisoara, ce e ?"
[ tace respirand greu ]
"...Lumea asta e atat de gri ca pare ireala."
"Gri-ul se asorteaza la orice."
"Asa credeam si eu. Insa uite, cu mine nu se asorteaza deloc, imi strica ritmul culorilor si imi lasa un gust urat cu fiecare cuvant."
"Ce gust au cuvintele ?"
"Cuvintele sunt de multe feluri. Insa toate au aceeasi aroma cand sunt statute. Frazele mele sunt salcii, ca apa de balta."
"Sunt si tulburi ?"
"Cuvintele nu. Gandurile putin. Iti plac baltile ?"
"Numai cand reflecta cer frumos."
"Baltile sunt ca sufletele : cand calci in ele te stropesti putin si ele se tulbura. Daca astepti, iti vezi urmele pasilor in noroiul de sub oglinda apei."
"Si atunci noi ce suntem ?"
"Doua oglinzi care se reflecta una in alta la infinit."
[ el, razand matur de replica infantila ]
"Domnisoara, dumneata traiesti intr-o lume imaginara. Aici oglinzile sunt oglinzi si oamenii sunt cioburi."
[ ea, razand infantil de replica matura ]
"Am sa iti dau ceva sub usa ca sa ma cunosti mai bine."
"O imagine ?"
"O oglinda."

- Ce usor poti sa dispari... uite, o clipa si ai disparut. Te cauta si nu te mai gaseste. Candva se va obisnui cu lipsa ta. O va simti mereu, insa nu va mai fi atat de sacaitor. Acum doare putin, descumpaneste putin, starneste intrebari... putine.
- Si totusi de ce plecam ?
- Pentru ca asa este frumos in povesti. Unul e rau, unul e bun. Unul e parasit, celalalt paraseste. Altfel nu ar mai fi nici o intriga.
- Poate ca ar fi mai frumos daca nici macar nu ne-am intalni. Sa trecem unul pe langa altul, sa ne remarcam zambind, si sa ne continuam drumul. Sa nu-i mai tulbul somnul si sa nu mai chem. Sa nu ma cheme cand dorm. Sa nu scrie povesti despre mine si sa creada ca sunt despre altcineva.
- Stii ce vrea acum ? Sa iti lase o cicatrice.
- Sa ma raneasca ?
- Nu, sa stie ca tu ai remarcat ca a trecut pe aici. Sa iti amintesti. Sa te doara atunci cand e vreme urata. Putin, nu tare. Si vrea sa fie intr-un loc unde sa nu stii decat tu.
- Eu vreau sa ii dau voie. Numai sa stie cum sa lase semne. Permanente. Vreau sa taca. Spune-mi, e o dovada de egoism ?
- Numai daca faci asta pentru tine.
- Da-i un cutit.
- E mai simplu sa ii dau o pana si cerneala. Va face din tot o cicatrice.

Ziarul - "Intoarcerea" 20.06.2007

2008-03-12T15:26:00.001-07:00

Cateva cuvinte, o suita de reprosuri si o discutie incheiata brutal. Eu mi-am jucat cartile la risc, si a iesit remiza. Plecam amandoi fara sa fi castigat niciunul lozul cel mare.

Si totusi, nu ma pot abtine sa nu surad gandindu-ma la simplitatea anumitor gesturi. Unii oameni iti amintesc ca poti simti mai mult. Altii iti ofera acele senzatii pur si simplu, fara alte legaturi care sa te impiedice in zbor. Mai putina drama, mai putina constiinta, mai putin zbucium. O doza imensa de sinceritate infantila. Un "hai sa discutam despre visele noastre ca si cum le vom implini", in loc de "visele sunt facute sa fie intangibile" care apasa greu pe umerii nostrii. Un "vom face" in loc de "ar fi frumos sa facem", o certitudine in loc de o promisiune.

M-am saturat de suflete in care se patrunde greu, ca prin ziduri pe care trebuie sa le darami cu mainile goale.

Niciun raspuns in linistea din jur. Isi strange paltonul pe langa el, si lasa tigara sa ii scape printre buze pe jos. O priveste tacut, apoi o stinge cu talpa si paseste incet pe alee. E dimineata devreme, e iarna, si frigul matinal a inghetat pe jos ploile reci de peste noapte. Ii iese abur pe nari si printre buze, isi simte ochii umezi si tamplele fierbinti. Nu are niciun gand, doar o stare care curge peste oras si peste el incleind traficul. Mai e drum lung pana acasa, si gandurile despre ea contrasteaza puternic cu imaginea strazii. Atat de puternic incat ii pare o lume ireala.

Ziarul - "Inertie" 15.06.2007

2008-03-12T15:25:00.002-07:00

Nu a fost necesara ziua asta ca sa realizez ca nu sunt perfecta. Stiu de mult timp ca sunt grabita, ca nu am rabdare, ca sunt imprastiata si aeriana, si ca in felul acesta de a actiona strecor multe greseli. Imi pare rau.
Sunt oameni care conteaza prea mult. Am incercat sa spun asta de multe ori, insa cuvintele refuza sa se ordoneze inteligibil pe hartie.

M-am dezobisnuit sa gandesc si sa simt. O fac rar si stangaci.
Obisnuiam sa ma leg de tot felul de metafore. Dadeau o nota facila lirismului in care incercam sa evadez.
Daca as avea aripi, ar fi blegi. Plouate. Grele.
Nu am aripi adevarate, insa le simt umbra apasand greu pe umerii mei.
Mi s-au lipit buzele de la atata tacere.

Nu stiu despre cine vorbesc cantecele acelea, insa nu sunt despre mine. Eu nu am devenit nimeni alta, si cu siguranta nu am reusit sa te transform in nimic mai bun decat inainte.

Ziarul - "Paradis dezintegrat" 29.05.2007

2008-03-12T15:25:00.001-07:00

Vreau sa imi pierd pasii pe strazi, sub furtuna. Sa fie frig. Vreau o tigara, sa o fumez cu pofta, in ploaie, cu gandurile pe drumuri pustii, sa le aud ecoul pasilor sub tample ca refrenele pe care le repeti atat de des. Haide sa fim putin formali, sa ne jucam de-a proza realista cu sufletele ciobite de peretele in care s-au izbit, ca niste pasari cu gaturile frante de iluzia unui cer.
Paradisul a ramas cu portile inchise. Sunt ude de ploaie si picura monoton. De dincolo se inalta ultimele dungi subtiri de fum din cenusa. Zidul priveste lung peste orizont, se infrunta paralel in gandiri. Poarta e transparenta, si dincolo e pustiu. Nu ma mai asteapta nimeni. Surad. E o inertie tulbure in surasul meu, pe jos, la picioarele mele, se aduna noroiul cu miros de suflet ars. Pe partea dinspre nord a gambelor mele creste un muschi verde, inalt, si lichenii mi se amesteca in par.
Imi ploua peste tot si ploaia cade de jos in sus, cade invers. Si zborul tau e pe dos, ca hainele de pe tine, zborul tau e cu toate cusaturile pe dinafara, ranjite la tecatori. Cuvintele mele se opresc intr-un fel de limita emotionala, se lovesc de ea si ricoseaza inainte sa alunece printre dinti si buze. Mi se descompun gandurile in fraze monotone care ocolesc in cercuri stranse ideea de la care au pornit.

M-ai anulat cu un gest atat de simplu de refuz. Spune-mi la ce folos ca bat la porti inchise ?

Ma pierd cu privirile in jos in peisajul citadin. Ma pierd prin ploaie imaginar, vreau sa imi pierd sufletul in urma, sa ma astepte cateva ore singur pe o banca si sa ma intampine tacut cand ma intorc. Sa iti deschid apoi sertarele sa cos din suflet un zmeu pe care sa il lansez in vant sa zboare. Cu aripile de hartie nu a mers, sunt perisabile sub ploaie si sub mainile tale, mai ales sub privirile pe care nu ai vrut sa mi le arunci. Sa arunci priviri, ca unui caine care face aport, sa ti le intorc si apoi sa astept sa mi le arunci din nou. La nesfarsit.

Piesa atasata
Rebel Monk - "Singur Sunt Eu"

Ziarul - "Diluvian" 30.04.2007

2008-03-12T15:23:00.002-07:00

Melodia asta se potriveste cu ploaia. Ploaia care nu se mai opreste. Curge depresiv peste cladiri, peste geamuri, acopera si involbureaza lumea toata. Si eu, claustrofob inchis in apartament, privesc cu spaima in ochi cum se inunda strazile si cum se strang peretii. Intra la apa, si se incretesc in jurul meu. Ce miros frumos de mucegai, priveliste inecata in nori si in noapte.

"Uite, iti arat eu strazile maine, cand dimineata e rece si e pustiu. Sa mergem cu pasi rasunatori prin balti, sa starnim ecouri in sufletele trecatorilor matinali. Se vede in ochii tai ca nu ai privit niciodata."

Imi bate ploaia in geam. Candva, bateam si eu in geamuri straine. Asteptam sa mi se deschida o lume noua. In geamurile inchise se reflecta cerul. Uneori chiar credeam ca asta e dincolo. Un cer, tangibil si la fel de frumos. Si lumina asta care cade piezis pe sub nori seara. Pasii mei se masoara cu ritmul inimii.

Iti multumesc ca ai fost aici.

Melodie atasata : Zgarie Nori - "Periferia"

Auditie placuta.

Ziarul - "Incoerenta" 27.04.2007

2008-03-12T15:23:00.001-07:00

Ce mai gandesc ? Absolut nimic. Si se simte bine.
Ce mai simt ? Destul de aproape de nimic. Si e placut, imi permite sa zambesc larg la toate prostiile.
Ma simt ca un copil imbecil care surade la toate glumele proaste, care rade cand se impiedica si rade si cand cade. Multumesc pentru surprizele de zilele astea. A fost placut.
Acum e tarziu si sirul gandurilor mele, si asa prozaic, se ingusteaza spre o stare de somnolenta care pare iminenta. Vroiam sa spun ca multumesc pentru ziua de azi, si pentru ziua de ieri, si pentru ziua de maine. Pentru ca mi-au permis sa ma balacesc intr-o stare calduta de semi-betie existentiala. Sunt fericita, cred, pentru toate chestiile placut neasteptate din aceste ore.
Eu, cu expresia mea anosta si cu privirea mea trista, am devenit un zambet larg incoerent.
Sper ca nu v-am deranjat visele nocturne. Eu ma duc sa le fabric pe ale mele.

Ziarul - "Articol de hoinareala" 15.04.2007

2008-03-12T15:22:00.002-07:00

Ultimele discutii importante au avut loc acum mult timp. Cred ca ultimele zile au reiterat dureros toate starile de neclaritate carora le simteam lipsa.
M-am saturat sa imi caut locul. Vreau sa simt ca apartin.
In viata nu te dezamagesc decat cei de la care te asteptai la ceva. Asa incat nu pot spune ca sunt dezamagita acum.
Am sa pornesc la drum, singura, cu mainile mele in buzunar, cu propozitiile altcuiva in urechi. I se aud vorbele ca la un patefon vechi, pe un disc zgariat, repetandu-se in gol neintelese. Da-mi un motiv sa zambesc. Te rog, am nevoie sa zambesc.
Aproape am plecat la Bucuresti din nou. M-am oprit la timp. Nu aveam ce cauta acolo. Mai bine spus, nu aveam ce gasi. Eram la fel de aproape de a pleca spre Brasov. Am renuntat. Mi s-a parut obositor si fara rost. Am spus "nu" si cand am revenit in camera in playlist era o melodie pe care o stiu pe de rost de-acum. Am inchis-o. Vocea e la fel, cuvintele sunt la fel, transparenta e aceeasi. Doar ca eu nu mai pot sa ascult, sa aud, sa privesc. Acum e randul meu sa ma inchid in mine. Trag usa, trag zavorul, ma lipesc cu spatele de lemnul tocului si plang putin.
Nu astept nimic.

Ziarul - "Penaj" 03.04.2007

2008-03-12T15:22:00.001-07:00

In ziua in care am intrat prima data in casa aceea, l-am gasit intr-o colivie, pe veranda. Penele ii stateau infoiate. Plouase toata noaptea si era frig. L-am privit indelung, cum statea pe bara lui, si am incercat sa il fac sa vorbeasca. I-am spus multe cuvinte, in speranta ca va raspunde cumva, insa ma privea trist de dupa gratii. Singuratatea lui era putin prea mare pentru cusca aceea... se misca greoi si il atingea din cand in cand, speriindu-l.
Penajul multicolor m-a indus putin in eroare. In dimineata aceea, cand i-am dat drumul din cusca, ingerul mi-a zambit frumos. Nu mai stia cum sa zboare.

Banuiesc ca aceasta este clipa in care va zambesc frumos.

Ziarul - "Despre Prostie" 01.04.2007

2008-03-12T15:21:00.001-07:00

Tuturor celor care nu citesc niciodata ce scriu aici. Din tot sufletul.

Au trecut pe langa mine doua saptamani lipsite de semnificatii. Aseara mi-am luat singuratatea pe umar si am pornit impreuna la plimbare : eu si singuratatea mea. E un prieten bun ideilor, si asa am traversat jumatate de oras pe jos, impreuna, cu cate o tigara in mana fiecare, fumand insolent la trecatori.
Am acceptat ideea ca uneori e mai bine sa iti imbraci ratiunea si sufletul in tot felul de vicii, si sa te reduci la tacere. Viata nu e goala, insa uneori e plina de lucruri care nu te prea fac fericit. Nu inchizi ochii si treci mai departe. Treci mai departe fara sa te obosesti sa apropii pleoapele, pentru ca nu mai privesti deloc.
Rasucesc cheia in usa. In seara asta sunt singura.

"Esti captiv numai daca vrei sa iesi."
"Eu vroiam sa intru."

Trec mai departe, asa cum am venit. Nedefinit in nedefinit. Uneori as vrea sa aud raspunsuri. Imi dau seama ca orice raspuns e o limitare.
Poate ca exista intelepciune si in tacere. Ar trebui sa trecem tacuti unii pe langa altii ca sa nu distrugem frumusetea misterului. Probabil ca sunt cea mai mare proasta.

Ziarul - "Vesperalii" 14.03.2007

2008-03-12T15:19:00.000-07:00

In camera, cu tigara aprinsa intre degete, cu privirea in afara peretilor, in afara mea. Iubesc imperceptibil, de departe par transparenta si ma amestec cu fumul. Miros trist a rece si a umezeala. Aici aproape ca sunt singura. Ucid tigara cu blandete, apasand-o usor de marginea ferestrei. O las deschisa, sa se risipeasca mirosul inecacios de tabac. Ma gatuie ceva. Ma asez pe pat sa se faca liniste. Imi pare rau sa o recunosc, insa uite ca astept. Astept un nedefinit.

Astazi mi s-a spus ca totul este continuu in natura, si ca tot ceea ce pare brusc e doar prea rapid ca sa putem percepe fluiditatea procesului.

Lumina incerta se profileaza cu umbre subtiri pe perete. O sting dintr-o nevoie ciudata de certitudine. La noapte am sa stau in tacere si am sa fumez in pat, cu geamul deschis si cu usa inchisa indiscretilor. Am sa scrumez incet pe suflet. Vreau sa ma privesc putin de deasupra. Vreau sa imi vad ochii. Inainte sa ingrop totul in cenusa, vreau sa vad ce culoare au ochii mei.

Mi se pare ca peretii se apropie, uneori. Ma trezesc tipand si imi dau seama ca a fost doar un vis. Imi sperii fantasmele si ele se ascund inapoi in perete. Nu raspunde nimeni in noapte, pentru ca strigatul acela era si el doar in vis. De pe gura mea nu s-a desprins niciun sunet. Toata spaima se aduna in gat si imi blocheaza respiratia, imi circula prin sistemul nervos si provoaca spasme in degete, ma doare pieptul.

Cred ca esti cu adevarat pierdut atunci cand admiti ca nu stii unde te afli. Din fericire, eu nici nu ma intreb.

Ziarul - "Articol despre Pribegie" 13.03.2007

2008-03-12T15:18:00.002-07:00

Orice plecare are un scop. A mea a avut altul decat ma asteptam. Banuiesc ca din nou mi-am luat o lectie.

Mi-am regasit calmul, am incheiat un ciclu. Am inchis, am plecat mai departe, si multumesc pentru asta.

"Ziarul" si-a pierdut scopul initial. Calatoria mea mi-a schimbat putin perspectiva si momentan nu am procese de constiinta pe care sa vi le ofer. Nu mai merg pe strada punandu-mi intrebari, dorm mai mult si imi pasa ceva mai putin. Asta inseamna maturizarea aceea despre care vorbeam ? Sau poate e linistea si relaxarea despre care am mai vorbit ? Poate e doar o pierdere. Sau poate e doar un castig. Cu siguranta este o schimbare.

Nu am sa imi mai arunc niciodata pe geam sufletul. Este desaga mea de drum lung si nu imi permit asta.

Unii m-ati invatat ce sa iau cu mine la drum, si unii m-ati invatat ce sa las in urma. M-ati invatat ca zidurile nu se darama, si usile nu se deschid pentru ca vrei. Ca atunci cand intri undeva trebuie sa stii cum sa o faci ca sa poti ramane, ca trebuie sa stii cum sa bati ca sa ti se deschida.

Cu toata dragostea, pentru ca "ne cunoastem de mai mult timp decat crezi".

Ziarul - "Continuare" 22.02.2007

2008-03-12T15:18:00.001-07:00

Astazi... a inceput aducand a dezamagire. In final, a nins, a nins tare, si am iesit sa ma bat cu zapada cu un necunoscut. Nu chiar atat de necunoscut, totusi, un strain pe care nu l-am mai vazut pana acum. Am ras. Am ras, si nu a mai contat nimic. M-a nins in par, mi-am adus aminte de o poezie a lui Mircea Cartarescu "Erau stelute in genele ei". Au fost. Am baut ciocolata calda. Intr-o liniste ciudata, am mers spre casa, am ascultat muzica acelui strain, care m-a condus incet prin zapada. A cazut iarna peste noi. A cazut grea si blanda, frumoasa ca niste bucatele de hartie sfasiate marunt in sufletele noastre. Nu mai conteaza nimic, nu simt.

Ii ascult vocea. Straniu. Inchid muzica. Aveti voci frumoase, numai daca vrea lumea sa le asculte. Scriu frumos, numai daca vrea lumea sa citeasca. In final, si voi si eu vorbim singuri, si nu cred ca ne asteptam vreunii la vreun raspuns. E frumos, suntem schizofrenici, ne povestim noua insine povesti despre alti "eu", ca sa para necunoscute. Nu suntem orbi fara simt tactil, suntem lipsiti de simturi si atat, si traim in lumile noastre marginite. Toate liniile sunt granite, frontiere intre mic si mare, intre tine si mine, intre buza de sus, si buza de jos, intre "eu" si "Eu", intre a scrie si a nu scrie. Sufletul meu, care batuie aiurea pe strazile orasului stie mai bine decat mine ca visele sunt pretexte pentru geloziile matinale, cand ma ridic din pat sa imi dau seama ca nu am apartinut decat pentru cateva ceasuri unui Univers fictiv. Isi baga mainile in buzunar si tace. Se leagana cu papucii pe marginea bordurii, aluneca pe zapada si rade usor.

Bateti la Poarta Raiului ca prostii. Usa e deschisa, trebuia sa o impingeti usor, apasand pe clanta. In plus, sunteti deja inauntru. Daca vreti, incendiati. Diferenta dintre Rai si Iad este ca Iadul arde, Raiul e cenusa.

Ziarul - "Antet" 22.02.2007

2008-03-12T15:17:00.002-07:00

Am mers ieri pe strada purtandu-ma invers. Inauntrul era afara, i se vedea eticheta "Made in" si cuvantul urmator era usor sters de la spalare, insa cred ca scria ceva legat de Paradis. "Pierdut Rai, gasitorului recompensa, numar de contact 0749 205 700. Raspunde la numele de..." si aici iarasi, apa asta nenorocita care sterge tot. Rezemat de stalpul de langa mine, statea sufletul meu, si ma privea. Nu a spus nimic. Nici eu nu l-am intrebat nimic. M-a insotit putin. Apoi a plecat in treaba lui, si eu am mers acasa.

Ziarul - "Nocturna" 20.02.2007

2008-03-12T15:17:00.001-07:00

Astazi am privit in ochi intelepciunea : partiala si ea, in forma ei limitata de om, avea o varsta inaintata si gesticula energic. Mi-a spus sa nu ma grabesc, sa nu vorbesc prea mult si sa am rabdare. Mi-a spus sa gandesc tot ceea ce rostesc si sa nu tac niciodata atunci cand nu sunt de acord. Mi-a vorbit cu un glas nervos despre politica, si intr-un limbaj nu tocmai oficial mi-a explicat ca suntem stapanii nostrii insine. A spus si altele, a mai gesticulat putin, si mi-a amintit cine sunt, in linii mari : un nucleu inca necizelat care se grabeste.

A privi prin ochii celuilalt nu inseamna a purta doua perechi de ochelari, ci a-i inlocui pe unii cu alta pereche. Capacitatea de a asculta se gaseste in toti, posibilitatea de a auzi ceva inteligibil nu. Atentia se educa si se defineste, este directionata de interesele noastre rationale si emotionale catre anumite zone de cunostinte. Nu trebuie sa iti incordezi constiinta ca sa percepi adevarul, ci sa o inveti sa se relaxeze si sa admire.

Noi nu ne-am pierdut "auzul" sau "vederea", ci ne-am inhibat "perceptiile" pe anumite directii pentru a putea invata despre celelalte. Paradisul nu este un loc de unde am fost alungati, ci o lume pe care nu o mai putem percepe ca fiind desavarsita. Mai avem de muscat din fructul cunoasterii pana sa putem intelege. Intelepciunea nu vine o data cu bagajul de cunostinte. Intelepciunea are la baza informatii diversificate si complexe, inteligenta si precizie, rabdare, experienta si efort, insa ceea ce o defineste ca si idee este utilizarea lor in mod eficient si necondamnabil.

Nu deranja pe nimeni si ajuta cat de mult poti. Intampina Universul cu un zambet. El iti va raspunde la fel. Priveste lumea prin sufletul deschis, fie ca o faci cu pieptul, cu palmele, cu simturile sau cu ratiunea. Permite-ti sa iubesti fara sa suferi, fara sa dezvolti obsesii si dorinte. Iubeste fara sa constrangi si fara sa astepti. Iubeste-te pentru ca altfel nu poti iubi pe ceilalti. ( respira adanc ). Dintre toate lucrurile pe care ai sa le detii, nimic nu va ramane al tau, nici macar sufletul : el calatoreste singur catre sufletul Celuilalt. Si daca esti norocos, nu se va intoarce niciodata.

Nu imi amintesc mare lucru din plimbarea mea nocturna. Stiu doar ca am vazut marea pentru prima data pe timp de noapte, si era frumoasa si sonora, cu parfum de sare si de nisip, cu racoare in dansul de noapte. Aerul avea gust de sare de mare si de alge.

Scrie-mi ceva frumos.

Ziarul - "Despre" 15.02.2007

2008-03-12T15:16:00.002-07:00

"... Insa are ceva radacini in niste mituri ( care au venit ca o explicatie; ceea ce a ajuns sa se intample, dialogurile astea, au existat inainte sa mi le pot explica ). Ma rog, ia-o ca pe un concept, nu ca pe ceva ce iti povesteste o persoana oarecare. Cunosti mitul Luceafarului, nu ?
Sa zicem ca ar exista ceva care cuprinde tot, este tot, cunoaste tot, face parte din tot, si care poate fi comparat cu divinitatea, sa zicem. Ai o entitate care cuprinde materialul si etericul. Practic, faci parte din ea fara sa iti dai seama, nu ai cum sa fii in afara ei. Ai acces la tot ceea ce are ea acces, atat timp cat esti atent, si "asculti" ceea ce "aude" ea. E un fel de simt care nu are organ specific. "Simti" si atat. Practic, ai acces la cunostinte Universale, daca esti capabil sa le vezi.

Asta ar fi o prima idee.
Eu nu asociez aceasta entitate cu divinul. Ca sa fie clar, nu vorbesc despre Religie aici. Teoretic, stiind totul despre tine si despre ceea ce te inconjoara, aceasta entitate intelege intregul mecanism al firii tale. Iti intelege individualitatea, chiar daca pentru "ea" a fi individual inseamna a fi limitat. Pentru ca daca esti "tot", esti si bine si rau deodata. Nu esti in niciun fel anume. Materialul tau te impiedica sa iubesti ceva ce nu este palpabil, ce nu poti atesta cu simturile tale ca este real, ceva ce nu poti afirma cu siguranta ca exista pentru ca nu ai "vazut". Nu poti iubi la nivel erotic ceva ce are alt trup, de alta natura decat al tau. Cum sa iubesti erotic ceva ce nu are trup deloc ( si aici e discutabil, pentru ca are toate formele deodata ). Prin dragoste erotica nu inteleg act sexual, ci ideea de dragoste intre doua persoane de sex opus, cu toate trairile de pana la concretizarea fizica."

( fragment de conversatie despre "discutiile" din ultimele "editii" ale "Ziarului" )

Revenim la mitul Luceafarului. Nu este vorba despre "omul superior" ci despre o entitate care poate fi comparata cu umanul, dar care ia toate formele umanului si nu numai.

Acele discutii nu sunt cu o fiinta reala - nu in forma concreta si palpabila.

Nu doream sa ramana nelamurit acest aspect. In plus, promisesem niste explicatii si o poveste.

Povestea incepe acum mult timp, cand ma jucam insotita de aceasta "entitate" pe care o asociam unui personaj de desene animate. In decursul timpului a luat multe forme, si a stiut. A stiut tot, mereu. M-am gandit de multe ori ca este o reflexie a mea, ca sunt raspunsuri oferite de stratul calm si atotcunoscator al constiintei mele. Daca doriti, formulati totul asa. Eu nu am sa contrazic nimic.

Ziarul - "Limitari" 14.02.2007

2008-03-12T15:16:00.001-07:00

- Si totusi, de ce nu devii uman ?

- Te-ar ajuta sa fiu uman ?

- Mi-ar placea sa te pot vedea si atinge cand iti vorbesc. Poate ca ar fi mai simplu.

( aici probabil ca ai zambit, s-a simtit ca un suras, cel putin )

- Daca as fi om, m-ai limita pentru bunul tau plac la aceasta conditie. Si nu voi putea fi decat in afara ta. Asa sunt peste tot. Si mai ales, pe dinauntru.

( am zambit dintre cearceafurile de dimineata )

- Uneori mi-ar fi mult mai simplu sa te stiu real, palpabil, limitat. As putea sti ce esti.

- Stii tot timpul. Totul. Atat cat esti interesata sa aflii.

Imi vine din nou greu sa las lumea sa ma surprinda. Ma duc sa imi pun capul pe perna. In noaptea asta astept sa visez.

Ziarul - "Jumatate de interpretare" 13.02.2007

2008-03-12T15:15:00.001-07:00

In seara asta, inainte sa mergi la culcare, am sa iti spun o poveste.

Este despre o dimineata cand rasaritul era colorat in nuante pastel, si cerul, predominant roz-auriu, arunca reflexe luminoase in jur. Nu se mai distingeau casele de pe alee, cu urmele lor de igrasie si cu acele crapaturi obscene in tencuiala. Lumea intreaga, scaldata in dimineata de - ce anotimp sa fi fost ? - se pierduse sub picioarele tale. Aleea pavata, pe care calcai cu pasi apasati, reflecta tacuta soarele. As fi vrut sa spun ca aratai ca o umbra si contrastai cu dimineata aceea, insa si chipul aparea cumva luminat de o expresie calma. Ti-ai scos o tigara fara sa ma vezi, cu acelasi gest pe care il ai de obicei, si ai aprins-o.

In dimineata aceea care nu a existat, "tu" era o notiune abstracta, si "eu" la fel. Eu cu totul eram abstracta si desigur, o notiune. Si in acea conversatie care nu a avut loc, am pus in discutie jumatatile.

Cu jumatate de glas, ai rostit intrebari. Cu jumatate de gura, ti-am raspuns.

- Ce simti ? ( ce jumatate de intrebare ! si desigur, am raspuns, pe jumatate uimita )

- ...

- Hai, spune. Incearca sa spui. Ceva. Orice. ( ai zambit pe jumatate )

- Ce simt ? ( ti-am raspuns cu acelasi zambet pe jumatate. ai gesticulat afirmativ numai pe jumatate convins ca asta vroiai sa spui )

- Jumatate. ( am continuat eu cu numai jumatate de sens )

- Si ce te impiedica sa fii un intreg ? ( erai pe jumatate sever, eu imi pastram jumatatea de nedumerire )

- ... ( era pe jumatate tacere, se auzea ceva nedeslusit in aer, insa cu siguranta nu era vocea mea )

- Pleaca. Ai tot ce iti trebuie sa fii intreaga.

Acum iti spun "noapte buna" si te las sa te gandesti la discutia asta pe care nu am purtat-o niciodata, intre un "tu" care acum a devenit "eu" si intre un "eu" despre care nu pot preciza nimic pentru ca se creeaza cu fiecare traire.

Orice lucru cu o insusire pe o jumatate are insusirea complementara pe cealalta jumatate.

Si jumatatile sunt intregi.

Notiunile masurabile nu pot fi asociate lui "eu".

Ziarul - "Diferente" 12.02.2007

2008-03-12T15:14:00.000-07:00

Cand ai sa citesti aceste randuri, gandeste-te intai ca au fost intai scrise de ceva, definit de forma umana, de spirit si de intelect. In fine, au fost scrise de un om ca tine, cu ganduri mai mult sau mai putin clare. Imagineaza-ti ca am un chip, daca nu il cunosti deja, un corp la fel de real ca al tau, incearca sa imi auzi vocea citindu-ti randurile acestea. NU SUNT O NOTIUNE ABSTRACTA REDUSA LA NISTE CUVINTE PE ECRANUL MONITORULUI TAU. Exist, percep, creez.

Prin fereasta ploua cu negru. Se scurg dare de lumina pe strada, apoi se lasa tacere. Noaptea asta ameninta sa dureze zile intregi ( o noapte care sa dureze zile ? ) si sa nu se mai sfarseasca niciodata. Ma astept ca maine dimineata soarele sa rasara putin de dupa un deal pentru ca mai apoi sa se ascunda dupa linia curba ce desparte cerul de pamant, spunandu-si ca nu mai are rost sa se oboseasca sa vada aceleasi lucruri din nou si din nou... la nesfarsit. Ma intreb, daca am putea trai vesnic, cati dintre noi ar recurge la sinucidere.

Maine dimineata ai sa te trezesti cu raze in par - fie cand o fi acest "maine", notiunea de "maine" ameninta mereu sa schimbe tot. Nu, nu iti promit nimic. Insa daca vrei, maine poate fi cu totul diferit. Maine poti fi chiar un om diferit. Poti inceta sa mai fii "tu" de astazi si sa fii un alt "tu", cu aceeasi rezonanta, dar cu o alta aroma la rostire. Iti promit ca maine, daca te vei uita mult la o culoare oarecare, sa spunem verde, nu vei mai gasi deosebirea dintre verde si albastru. Insa trebuie sa te uiti atent. Chiar, spune-mi, care este diferenta ?

Ziarul - "Articol despre Zambet" 11.02.2007

2008-03-12T15:10:00.000-07:00

As vrea sa incep aceasta scrisoare la persoana a doua. Nu pot, pentru ca nu am nimic sa iti comunic. Astazi am ajuns la concluzia ca viata este frumoasa. Ca totul este frumos. Si spunand-o, mi-a fost teama ca voi atinge scopul existentei mele, si ca aceasta nu va mai avea rost.

Deschide-ti ochii in jur. Lasa lumea sa te surprinda. E un Univers intreg care se deschide pentru ca tu sa il vezi. Trebuie doar sa te astepti sa il vezi acolo, pentru ca el sa fie.

Mi s-a spus ca daca zambesti, primesti acest raspuns de la tot ceea ce este in jur. Incerci sa imi spui ca gresesc ? Pentru ca acolo, dincolo de ecran, cred ca zambesti si tu putin.

Nu exista nicio filosofie in zambet, si uneori, nicio motivatie. Cred ca cei mai intelepti oameni din viata mea m-au primit mereu cu un zambet si am putut sa le raspund la fel. Un zambet, o privire lunga in ochi, un zambet nou, mai puternic, si tacere.

Inteleg, in sfarsit, inteleg.

Imaterialul de care ai nevoie vine prin tine insuti si prin altii. Nu vine cand il ceri, pentru ca nu esti capabil sa il vezi. Vine atunci cand esti pregatit sa il primesti, vine atunci cand il astepti fara sa il doresti. Si vine de la oamenii care nu credeai ca iti vor oferi asta.

Invat mereu, alaturi de tine, sa iau atat cat este nevoie, si apoi sa dau drumul. Invat sa iti multumesc pentru ca stii cat am nevoie, si stii si cand.

Pentru toate momentele cand Universul meu intim s-a lovit de al tau, si pentru toate momentele cand nu a contat ce culoare are rosul, pentru tot ceea ce am reusit sa percep altfel si sa scot din limitari si din tipare, pentru toate clipele cand ai oferit neasteptate daruri sufletesti.

Golurile mele s-au umplut.

Ziarul - "Nesfarsitul Anotimp" 01.02.2007

2008-03-12T15:09:00.000-07:00

Azi am alunecat tacuta pe aleile pe care le-am parcurs de cateva ori noaptea prin Noiembrie. Lumea nu mai este aceeasi. Am trecut prin fata manastirii, si am alergat inauntru, simtind ca acolo voi gasi adapost. Vantul a suflat rece din fata ridicandu-mi paltonul, si a inceput sa picure. Usa Bicericii era inchisa. M-am simtit cumva expulzata din acel Univers limitat, rupt de realitate. Prin poarta manastirii se vede o lume guvernata de alte legi. Am plecat, cu toate gesturile ritualice de rigoare. E un ritual de despartire, mai mult incarcat de repros. Cand sunt fericita stiu ca am sa ma intorc si nu imi iau la revedere.
Parca era toamana tarzie, cu furtunile ei furioase... Cand eram mica aveam senzatia ca pot controla vantul. Uneori cred ca erau simple coincidente ca odata cu palmele mele se ridicau rafale de vant. Am suras. Tremuram toata, sub ploaia rece si marunta, in drum spre casa. Nu m-am grabit deloc.
Toamna este anotimpul meu favorit. Imi seamana, cu zilele ei caldute si cu furtunile reci. Poate fi la fel de colorata si de frumoasa pe cat poate fi de furioasa. Ma intreb de ce toamna este privita ca o imbatranire, ca un sfarsit... este doar intrarea intr-o lume guvernata de alte legi, unde viata inseamna inertie si frig. Si o recunosc in toate, in mirosul ploii, in parfumul frunzelor, in moliciunea pamantului umed si in consistenta aerului, totul indica instaurarea unei toamne nesfarsite. Caldura, mugurii si florile sunt doar pretexte pentru repetarea ingalbenirii si caderii frunzelor. Totul este toamna si va ramane mereu.
Lumea s-a schimbat acum cateva luni fara sa stiu. Nu imi lipsesti, si nu imi doresc nimic. Am doar imaginea unor nopti instelate cand am mers pe aceleasi strazi, am vorbit despre ingeri si despre aripa cazuta de la inghet a statuii din manastire. A venit frigul. Ma intreb anul acesta ce pietre vor ceda sub insistentele lui, ce se va sfarama afara si in mine. Si nu mai astept pe nimeni sa repare nimic.
Paseam in continuare marunt si fara graba, asa cum cadea si ploaia pe umerii mei. Cred ca melancolia de care dau dovada sfideaza limitele obscenitatii si siroposului. Si acum, ca aproape sunt acasa, pe-acolo pe unde altadata am strans singura palma care a semanat cu a mea, am facut ceea ce faceam mai demult.
"Vino."
A aparut din fata si mi-a trecut cu degetele invizibile prin par, printre haine, a impins totul in urma cu forta, si a venit in bratele mele deschise. Mi-a trecut printre degete si a mers mai departe, infoindu-mi gulerul cu repros. Am zambit. Nu e totul oferit uitarii.

Inchei cu un vag suras intiparit mai mult in mintea mea decat pe figura. Acum ca totul s-a stins intr-o cenusa inca fierbinte, am timp sa inteleg ce simt. E incredibil cum au trecut aproape trei luni. Doar atat : incredibil.

Ziarul - "Uimeste-ma" 30.01.2007

2008-03-12T15:08:00.000-07:00

Azi a nins. A nins frumos, cu fulgi mari, ca in cartile cu povesti. Am privit pe geam o vreme, apoi mi-am dorit mult sa ies afara. Nu pot sa inteleg clar de ce, insa am cerut sa fiu scoasa afara, ca si cand nu as fi putut iesi pur si simplu. Mi-am luat sufletul si imaginar l-am dus pe balcon si l-am aruncat peste margine. A revenit speriat, putin inghetat de la frig si acum tace.
Il privesc. Tresare atunci cand il intreb cate ceva.
La ce folos ca sunt cine sunt, daca ceea ce sunt nu schimba nimic ? La ce folos ca se gasesc in mine calitati care starnesc entuziasmul si aprecierile celorlalti daca, in final, asta nu va ajuta sa va pese ? Ce utilitate am aici, daca va uimeste mai mult frumusetea realizarii decat frumusetea ideii ? Cu ce pot eu spera sa va ating sufletele, daca tot ceea ce pot da mai bun din mine ma face sa fiu interesanta si de neuitat ? Pot mai mult. Totusi ce fac acum pentru a va face sa pricepeti ca in spatele a tot ceea ce expun se afla o minte, un suflet, un om. Ca din hartie la voi trebuie sa ajunga sufletul care a generat ceea puteti vedea, nu doar imaginea goala de inteles.
Te intreb, acum, la ce limita m-am oprit ?
Stiu sa cer, pot sa dau. Cumva, asta anuleaza orice alta intrebare. Am tacut.
Esti suparat pentru ca te-am aruncat afara in frig ? De ce te-ai covrigit asa, la picioarele mele, tremurand, credeam ca iti place ninsoarea. Credeam ca te bucuri ca e frig si ca s-a facut gheata, ca fulgii astia te vor invata din nou sa zbori si sa fii usor. E promoroaca in genele tale sau ai imbatranit asa de repede ?
Mai demult cautam ceva real. Cand am renuntat, m-a gasit pe mine acel ceva real. E ciudat cum realitatile se ciocnesc, se observa, si nu se cred una pe cealalta. Acum astept. Mi-am luat sulfetul in brate. Nu stiu ce sa fac cu el. Il strang si il legan. Poate asa ii va trece.

Unui prieten neasteptat. Un singur lucru iti cer : uimeste-ma. Poate cand vei citi asta vei zambi... din nou.

Ziarul - "Despre Virtuti" 28.01.2007

2008-03-12T15:07:00.000-07:00

Putin tact, putina rabdare... pentru prima data recunosc sincer ca nu stiu ce sa fac si nu inteleg nimic. Cata intelepciune sa stii sa taci, si sa stii sa dai drumul, sa poti sa ai rabdare. Cat calm mi-a trebuit in data de 1 - chiar a trecut atat de putin ? - sa ma ridic dimineata si sa plec si cat de greu m-am hotarat sa fac asta, chiar daca ideea era in mine clara de cand m-am trezit. Sunt momente din astea din trecut care nu sunt legate de nimic stabil si de nimeni anume, putinele momente cand am luat decizii corecte. Si ma sperie sa observ ca de cele mai multe ori nu le-am luat eu, ci o serie de imprejurari care au hotarat in locul meu.
Ca sa ofer explicatiile promise, prefer sa multumesc intotdeauna pentru ca sunt oameni care merita sa stie ca le sunt recunoscatoare... e o chestie de modestie spirituala, sa admit ca sunt ajutata. De fapt, sa admit ca imi pasa si ca realizez ca cineva, uneori fara sa stie, imi ofera o solutie. Mi s-a parut la fel de dificil ca a admite ca tin la unii oameni.
[ Ok, urmez sfatul... ma relaxez, respir adanc, dupa ce am sters paragraful si o iau de la capat. ]
Este aproape genial cat de bine functioneaza mecanismul Universului acestuia. Iti pica in brate solutia cautata, cuvintele asteptate, oamenii in care incetezi sa crezi iti ofera franturi de sfaturi pe care le vezi stralucind printre cuvintele lor, le percepi si le asociezi altor momente. Nu este decat un puzzle imens.
[ Alt paragraf, alta pauza de respiratie. In ritmul asta am sa scriu de doua ori mai mult decat ajung sa expediez. ]
Cu adevarat intelept este sa stii sa ceri mai mult decat dai, si sa astepti sa ti se ceara, ca sa oferi. Nu sa dai mai putin, ci sa astepti sa se simta nevoia a ceea ce poti darui.

Ziarul - Lectia de retorica 27.01.2007

2008-03-12T15:06:00.000-07:00

Revin la vechile melodii, la vechile versuri. A fost o zi ca oricare alta. O zi ordinara... Trezit dimineata, lucrat, mers in cafenea, stat de vorba si pierdut vremea. Alta saptamana fara sa fac fotografii... nu destule, nu de care imi doream. Nu mai vreau sa dau nimic nimanui, am obosit, ma simt franta si secatuita de puteri.
Eram plina de viata, candva, copil care alerga pe strada, se juca, desena pe asfalt. Mai tii minte ? Desenul din fata bancii de pe Stefan cel Mare ? Cum radea gardianul de noi cand ne-a spus ca nu este voie sa desenam acolo... Ai ras, te-ai simtit libera, si eu la fel, mai tii minte ? Tot cu tine am intrat azi in Biserica Trei Ierarhi. O decizie simpla si neasteptata. La Biserica merg in general ca sa plang. Si cum pot plange si acasa, se intampla rar. La Biserica e plansul spiritual, acasa e plansul tuturor durerilor marunte din mintea si sufletul meu.
Stiu ca zilele trecute m-am gandit de multe ori sa scriu, si m-am oprit pentru ca nu aveam starea necesara si nu imi aminteam ceea ce imi dorisem sa scriu. As vrea sa stiu ce imi doresc. As vrea sa pot fi fericita, sa ma pot multumi cu ceea ce primesc, sa imi placa usor de oameni, sa pot simti. Sunt ierta. ( Nu corectez fraza asta... trebuia sa fie "inerta" cuvantul acela... poate ca si iertatul are un sens pe care nu il gasesc aici... sunt iertata ? ) Poate ca abia acum imi revin, abia acum imi redobandesc echilibrul emotional si spiritual. Poate ca ai dreptate, si mi-e o frica teribila de a fi singura, si de aceea am inceput sa fac toate astea... sa dau buzna peste oameni. Vreau sa inteleg. Vreau sa stiu. Cat mai multe, tot.
Si poate ca da, poate ca trebuie sa fiu iertata. Am gresit in destule locuri, si nu stiu... m-am saturat de toate resentimentele care au ramas. Dincolo de orgoliul meu ranit in toate povestile astea, imi doresc sa fie fericiti, toti cei care nu au putut fi fericiti alaturi de mine. Insa nu am sa pot spune asta mereu, asa ca o precizez acum.
In ce cred ? Pe cine iubesc ? Cine mi-e alaturi mereu ? Cine sunt, in final, daca nu am raspunsurile la toate intrebarile astea ? As vrea sa am raspunsuri. Sa fie stabile. Sa fac linia aia dreapta si simpla, in care "nu exista Dumnezeu". Poate ca oscilatiile sunt raspunsul, si eu le am acum pentru mine. "Gri"-ul nu e Dumnezeu, nu poate fi Dumnezeu. Daca Dumnezeu ar fi "gri", un amestec omogen de toate nuantele, atunci nu am avea oscilatii. Dumnezeu trebuie sa fie toate culorile deodata, fara sa le amestece. Si totusi sa fie toate deodata. Un haos multicolor. O dezordine frumoasa.
Ce am vrut ? Sa refac un puzzle din voi ? Sa completez o imagine ? Sa imi recompun imaginea folosind fragmente din voi ? Da, ar fi un raspuns. Si ar fi cu singuranta unul dintre multele posibile.

Asta a fost lectia de retorica. Adresata in special lui Alice. Multumesc pentru toate nebuniile la care am luat parte impreuna.